Cuvântul Domnului este mult mai prețios decât aurul și argintul, ne spune psalmistul.

Textul nostru vorbește despre comoară și despre perla prețioasă. Ultimele patru parabole din cap. 13 al Ev. după Matei concluzionează discursul în parabole al lui Isus prin care El explică misterul Împărăției lui Dumnezeu, adică în ce fel Împărăția lui Dumnezeu – binele – este prezentă în această istorie a răului, o istorie plină de contradicții și dificultăți. Totuși, dificultățile nu fac să dispară Împărăția, ci o duc la împlinire, iar răul care există nu învinge, ci este acoperit de milă, deci Împărăția e prezentă – în sfera răului – sub forma milei. Acesta este discursul redat până acum.

În această cateheză vom face un pas înainte, și e un pas concluziv.

Pe lângă cuvinte precum comoară, aur, argint, pericopa prezintă și tema bucuriei.

Se citește Mt. 13, 44-52

⁴⁴ Împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela. ⁴⁵ La fel, împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută perle frumoase. ⁴⁶ Când găseşte o perlă de mare valoare, merge, vinde tot ce are şi o cumpără.
⁴⁷ Din nou, împărăţia cerurilor este asemenea năvodului aruncat în mare, care adună de toate. ⁴⁸ Când s-a umplut, oamenii îl trag la ţărm, se aşază, adună ceea ce este bun în coşuri şi aruncă ceea ce este rău. ⁴⁹ Tot aşa va fi la sfârşitul lumii: vor veni îngerii şi-i vor separa dintre cei drepţi pe cei răi ⁵⁰ şi îi vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. ⁵¹ Aţi înţeles toate acestea?” I-au spus: „Da!” ⁵² Atunci le-a zis: „De aceea orice cărturar instruit în ale împărăţiei cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi”.

Textul nostru prezintă patru scurte parabole, metafore. Prima vorbește despre comoara ascunsă, a doua despre perla prețioasă, a treia despre pescuit, iar a patra despre cărturarul care scoate din comoara sa „lucruri noi și lucruri vechi”.

Aceste patru pilde concluzive răspund obiecției pe care ar putea să o facă un om în acest punct al povestirii parabolelor: „Dacă Dumnezeu este milă infinită, ce ne rămâne de făcut? Nu mai facem nimic? Se gândește El la tot?”

Așadar, s-ar putea înțelege toate parabolele milei ca o invitație la a nu decide nimic, la a nu face nimic sau a nu fi responsabili.

Prin urmare, primele două parabole tratează tema deciziei – cum și de ce se decide – iar ultimele două ne vorbesc despre responsabilitatea de a duce mai departe decizia în timpul vieții, cu statornicie, și apoi de a o transmite – precum cărturarul – în mod competent și complet.

Da! Biserica nu-i o sectă a drepților! Atunci ce-i? O adunătură de răi? NU! Există o realitate de mijloc.

Temele primelor două pilde sunt interesante, vizează comoara și mărgăritarul prețios. Marele vis al omului este să afle ceva „prețios”, care să-i dea sens vieții. Așadar, este vorba de „a căuta” sau de „a nu căuta” și de „a afla”. Însă accentul parabolelor vizează un alt punct: atât cel care caută – negustorul caută, și află – cât și cel care nu caută- țăranul nu caută comori, ci doar muncește pământul – tot află. Oricine de fapt, căutând sau necăutând, dar găsind, este chemat să ia o decizie cu privire la ceea ce a aflat.

Iar această decizie este dictată de bucurie. Bucuria este puterea pentru a decide. Adică tu ai înțeles care-i realitatea care merită: ai aflat comoara, ai aflat acel mărgăritar prețios care valorează mai mult decât toate celelalte mărgăritare. Deci, în baza bucuriei, tu decizi.

Însemnătatea parabolei este clară: dacă ai înțeles însemnătatea milei, în discursul făcut până acum, dacă înțelegi că aceea este adevărata înțelepciune, adevărata comoară și adevărata piatră prețioasă, atunci trebuie să decizi și să investești tot ceea ce ai pentru a dobândi comoara…

Ultimele două parabole abordează tema responsabilității. Ele țintesc (urmăresc) un punct particular: decizia. Cu alte cuvinte, dacă este adevărat că se aruncă mrejele pentru a-i pescui pe toți, adică în această lume toți aparțin Bisericii (așa cum vor și așa cum cred), pe bună dreptate Biserica îi primește și pe cei buni și pe cei răi (apoi numai Dumnezeu știe care-i diferența între aceste două categorii). Ca atare, eu ce trebuie să fac? Pot fi rău? Nu! Ci trebuie să fiu atent să folosesc acea milă, astfel încât să fiu responsabil. Vom explica mai bine această temă.

Apoi, dacă sunt un cărturar – și, într-un fel, toți suntem cărturari, adică, la urma urmei, trebuie să transmitem ceea ce am cunoscut – atunci trebuie să am responsabilitatea să transmit mai departe, în mod inteligent și complet.

Acum explicăm primele două parabole…

v. 44

⁴⁴ Împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela.

Prima pildă vorbește despre visul de a descoperi comoara, pe care fiecare om îl are în inimă. Comoara este realitatea în care omul face să constea fericirea sa: fiecare om are un vis de fericire, o comoară ascunsă pe care merge să o caute. De ce? Pentru că fiecare om este creat să fie fericit. Dar nu află comoara-fericirea nicăieri.

În Biblie, comoara-fericirea este în strânsă legătură cu înțelepciunea: cine a aflat înțelepciunea a aflat adevărata comoară… De ce? Pentru că înțelepciunea îi indică omului cum să trăiască și ce să facă pentru a ajunge să fie fericit. Așadar, adevărata comoară este înțelepciunea.

Concret, comoara este tot ceea ce Isus a expus până acum în parabole, adică a cunoaște și a vedea – în mijlocul dificultăților – sămânța care crește și a folosi mila în sfera mizeriei și a răului. Aceasta este marea comoară, adevărata înțelepciune – care-i înțelepciunea lui Dumnezeu – adică este acea iubire absolută care biruie orice rău și care devine normă de viață. Așadar, înțelepciunea este comoara, pentru că, apoi, cu ajutorul comorii tu trăiești… iar înțelepciunea este realitatea din care te hrănești și trăiești și tocmai această înțelepciune te ajută să atingi fericirea.

Această comoară este „ascunsă în ogor”. E interesant că ogorul nu-i al țăranului: de fapt, el trebuie să-l cumpere. Iar în parabola precedentă, ogorul în care Dumnezeu seamănă înțelepciunea – Cuvântul și comoara Sa – este lumea întreagă. Înseamnă că această comoară se află în întreaga lume, locuiește în fiecare om, care-i ogorul lui Dumnezeu, și se află în inima fiecărui om. Și, mai repede sau mai târziu, omul o află.

Acest om află comoara în mod întâmplător, gratuit, în ogor, adică tocmai acolo unde trăiește și muncește… nu în altă parte… Comoara pe care o putem găsi nu-i departe de noi. Acest adevăr ne avertizează că putem afla comoara ascunsă în viața noastră, foarte aproape de noi.

Martin Bubber vorbește despre rabinul din Praga care visează că există o comoară ascunsă sub un pod din Viena, un pod apărat de armată. Ca atare, el merge pe jos la Viena. La capătul podului însă, află militarii și nu poate săpa. Așteaptă să plece gardienii, dar imediat sunt înlocuiți de alții. După o săptămână, unul dintre gardieni îl întreabă: „De ce stai aici?” El relatează visul pe care l-a avut despre comoară. Iar militarul îi răspunde: „Dacă te-ai lua după vise… Gândește-te că eu am visat că un rabin din Praga are o comoară sub soba sa”. Rabinul s-a întors acasă și a aflat comoara sub soba sa. Așadar, comoara nu-i departe de noi. Dar poate că trebuie să mergem până la podul din Viena pentru a primi indicația corectă… Dar comoara o afli în tine! Potrivit cu 1Pt. 3,4, comoara este „omul ascuns al inimii”, deci comoara este Cristos, care-i ascuns în noi, e faptul că noi suntem fiii lui Dumnezeu; e faptul că noi suntem egali cu El în iubire și milă, care devin înțelepciunea vieții: aceasta este comoara prețioasă a vieții omului. Dacă tu ai toate celelalte lucruri, dar nu le ai pe acestea, nu știi de ce ești pe lume.

Și, mai repede sau mai târziu, fiecare om află această comoară, pentru că omul e creat pentru a întâlni această comoară: e creat pentru fericire, pentru milă. Și ajunge să aibă această comoară. Când? Numai Domnul știe. Dar toți ajung s-o aibă. De fapt, omul din Evanghelie nici măcar nu caută comoara, ci o întâlnește din întâmplare.

Accentul parabolei nu-i pus pe faptul că acest om află comoara, ci pe faptul că ogorul încă nu-i al său până când el nu investește tot ceea ce are în acel ogor… Înțelegeți? Eu pot ști teoretic că acea comoară – mila, iubirea – este importantă, dar până când nu vând tot – adică până când nu investesc totul în milă și iubire – acel ogor nu-i al meu, acea comoară nu-i a mea. Nu-i a mea până când mila și iubirea nu devin o normă a vieții mele.

Deci este implicită decizia ca să fac din această comoară principiul, baza vieții mele. Eu nu pot spune: „Am aflat comoara. Gata! Mă întorc acasă. Sau mă întorc acasă supărat, spunându-i soției… Ce ghinion… Am găsit o comoară, dar suntem obligați să vindem tot, pentru a cumpăra acel ogor”. Acest om nu s-a comportat astfel, ci merge „plin de bucurie”.

Motorul (cauza) fiecărei decizii mature este bucuria. Iar noi avem bucurie atunci când aflăm ceea ce iubim. Apoi poate că greșești și imediat te căiești. Dacă și după ce ai ales un lucru și l-ai „dobândit” îți rămâne bucuria în suflet, înseamnă că acel lucru este comoara. Altfel spus, bucuria pe care o simți mai înainte, în timpul și după ce ai luat hotărârea, este semnul clar că în acea alegere tu ai aflat comoara. Iar bucuria e motorul, puterea fiecărei decizii.

Tocmai de aceea Dumnezeu ne dă mereu bucurie atunci când luăm decizii bune, iar dușmanul caută în toate felurile să ne blocheze prin întristare, scrupule, sofisme (îndoieli): „Dacă… amânăm… cine știe… poate că nu-i pentru mine”. Deci, să fim atenți că bucuria pe care o simțim când vrem să facem binele trebuie să o cultivăm pentru că-i motorul (imboldul) fiecărei decizii bune. Iar întristarea, supărarea este imboldul, puterea negativă, care cauzează orice refuz/ezitare de a lua o bună decizie.

Iar acest om, din pricina bucuriei, nu înseamnă că-și aruncă toate averile. Ci tot ceea ce are și ce este „investește”, pentru că e o investiție, și nu o aruncare la gunoi; nu este o debarasare, ci e o mare investiție.

La fel, tot ceea ce am și sunt nu înseamnă că arunc la gunoi: calitățile sau defectele, binele sau răul… ci investesc în comoară, adică în milă. Și trebuie să decid – zi după zi – ca viața mea să urmeze, să favorizeze această investiție.

Mai întâi verbele sunt la trecut, „a ascuns”, apoi la prezent: „vinde și cumpără”. Cu alte cuvinte, când poți lua decizia? Numai în prezent! Și când e momentul hotărâtor, decisiv? Atunci când tu decizi! Iar când te hotărăști, comoara este a ta. Atunci când renunți la decizie, comoara se îndepărtează.

Comoara este precum un izvor care mereu e prezent, dar există în măsura în care tu iei apă din el. Deci, hotărârea nu o iei doar o dată în viață, apoi, odată ce ai luat-o, totul s-a terminat. Nu! Decizia este cotidiană și trebuie să fie dictată de bucurie, pentru că ai descoperit comoara.

Deci, nu-i vorba de moralism… Dacă un om nu se decide, nu se decide pentru că nu a descoperit comoara sau pentru că se lasă înșelat de multe pretexte, sau pentru că el caută – după cum mereu facem – să călărească deodată doi cai, dar nu reușește…

Așadar, trebuie să avem capacitatea de a decide.

Dacă tu ai înțeles că mila este comoara, atunci nu poți spune: „Nu mă interesează”. Ci, dacă ai descoperit-o, investește-ți viața pentru a avea această comoară.

Când un bărbat se căsătorește, nu plânge pentru că abandonează mai multe fete… ci se însoară în baza bucuriei pe care o are față de persoana cu care vrea să se căsătorească.

Dacă un om se gândește la tot ceea ce trebuie să renunțe pentru a se căsători, niciodată nu va decide nimic și niciodată nu va realiza nimic în viață…

Așadar, să fim atenți că decizia ne ferește de delirul (aiureala) atotputerniciei care ne îndeamnă să privim nenumăratele lucruri pe care le-am putea face, dar nimic nu-i real, deoarece, pentru noi, dintre posibilitățile infinite este reală una singură, aceea pe care tu o decizi/alegi… Bucuria ne conduce la decizii curajoase și frumoase, întristarea ne îndeamnă să fugim, să ne pripim, să luăm decizii negative, deci să nu decidem corect.

Discursul despre milă – ca înțelepciune a vieții – nu amână, și spune „atunci totul îmi stă bine, îmi convine totul…”. Nu! Ci îți spune: atunci ia o decizie!

vv. 45-46

⁴⁵ La fel, împărăţia cerurilor este asemenea unui negustor care caută perle frumoase. ⁴⁶ Când găseşte o perlă de mare valoare, merge, vinde tot ce are şi o cumpără.

Cel dintâi e un țăran care muncește, și nu caută comori, ci este „aflat/găsit” el de comoară, împiedicându-se de ea. El nu se așteaptă să primească comoara, ci aceasta i se prezintă.

Acesta însă este un negustor, un expert, un priceput care caută „mărgăritare frumoase”, spune textul grec. E un om priceput… Și noi toți, vizavi de fericire și înțelepciune, suntem – într-un fel – precum țăranul, care nu înțelege prea multe, dar muncind, se împiedică de comoară. Dar toți suntem și pricepuți. Cu alte cuvinte, în interiorul inimii noastre a strălucit lumina „a ceva” atât de puternic, încât, despre orice altă realitate pe care o aflăm, spunem: „nu-i aceasta. Eu caut o realitate (un lucru) și mai frumoasă”. Iar noi nu suntem mulțumiți și săturați până când nu am aflat acea frumusețe pentru care suntem creați. Iar omul – care-i chip al lui Dumnezeu – este făcut pentru frumusețea care-I Dumnezeu, iar Domnul e iubire și milă.

Așadar, acest negustor de mărgăritare prețioase poate fi comparat cu Pavel, marele învățător al Legii, care căuta în Lege lucrurile cele mai prețioase. La urmă, a aruncat totul, considerându-l gunoi, pentru că a aflat mărgăritarul prețios, adică pe Cristos, Înțelepciunea lui Dumnezeu.

Iar despre negustor – în textul grec e folosit timpul trecut – se spune: „a mers și a vândut”. Mai întâi verbele erau la prezent, pentru a sublinia că decizia se ia „aici și acum”. Acum verbele sunt la trecut, pentru a indica acțiunea împlinită… Așadar, acțiunea nu trebuie să fie făcută doar aici și acum, ci subliniază faptul că unii deja au împlinit-o și încă sunt fericiți…

După cum putem observa, cele două parabole ne ilustrează o realitate unică, dar cu ajutorul a două aspecte diferite… Prima parabolă ne prezintă latura gratuității… un om află comoara, fără să o caute… De fapt, el este cel căutat de Dumnezeu. Și toți suntem întotdeauna căutați de Domnul. Cea de-a doua parabolă ne descrie căutarea pozitivă pe care un om o realizează în viața sa, căci omul, atunci când a intuit ceva, caută… Și cine caută, află. Și niciodată nu trebuie să ne mulțumim cu o realitate mai mică decât aceea pe care am intuit-o și care-și păstrează acea făgăduință de fericire pe care o avem în noi.

Ambele parabole privesc decizia în urma descoperirii mărgăritarului prețios. Iar credința noastră creștină este, mai întâi de toate, această descoperire a comorii, a mărgăritarului prețios, a unei realități pentru care merită se ne investim viața. Cu alte cuvinte, viața noastră, în sfârșit, are sens și de aceea simțim bucurie. Adică am aflat realitatea (comoara) pentru care am fost creați. Atunci decizi… Așadar, hotărăște-te!

vv. 47-48

⁴⁷ Din nou, împărăţia cerurilor este asemenea năvodului aruncat în mare, care adună de toate. ⁴⁸ Când s-a umplut, oamenii îl trag la ţărm, se aşază, adună ceea ce este bun în coşuri şi aruncă ceea ce este rău.

Această parabolă – precum și următoarea – vorbește despre responsabilitate, adică e adevărat că sunt „pescuiți” toți, dar – la sfârșit – avem o diferență.

Împărăția e comparată cu o rețea (mreajă) mare care se aruncă în apa mării și apoi se trage la mal. Și cu această rețea se pescuiește…

Peștele, scos din apă, moare, dar omul, scos din apă, trăiește. Deci, această rețea care pescuiește oamenii: „Vă voi face pescari de oameni” indică faptul că Împărăția cerurilor este mântuirea (salvarea) fiecărui om. Și că fiecare om este adunat în această rețea care, în fond, este vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, propusă tuturor, iar Biserica – locul în care sunt primiți toți – este această rețea. Biserica e locul în care tu nu pierzi vremea să cercetezi dacă un om e bun sau rău… căci mântuirea este pentru toți.

Acest text corespunde pildei neghinei: dacă un om ar face deosebire și ar spune „pe acesta nu-l accept ca frate”, atunci el însuși nu e fiu, căci îi lipsește mila. Deci, este importantă catolicitatea: nu poți exclude pe nimeni! Spre exemplu: o sectă de drepți, nu mai este ceva creștinesc. Căci este negarea lui Dumnezeu ca fiind Tatăl tuturor; deci, e negarea lui Dumnezeu ca fiind iubire gratuită… Așadar, e ceva bun că Biserica e pentru toți și că în interiorul ei sunt toți…

Dar apare o problemă: dacă Biserica e pentru toți, atunci eu deja sunt în interiorul rețelei, deja sunt mântuit… deci pot face ceea ce vreau… Nu este așa! Căci în final avem rezultatul, atunci când rețeaua e trasă la mal… Și există o deosebire. Cei dintâi sunt „adunați”, ceilalți sunt „aruncați”.

Ce se adună la urmă? Se adună peștii cei buni! Și ce se întâmplă? Este la fel ca-n pilda neghinei unde se adună grâul și se aruncă neghina…

Cine sunt cei buni? Cei buni nu sunt cei care nu greșesc și care-i judecă și-i acuză pe ceilalți care greșesc! Cei buni sunt cei care știu că ei sunt păcătoși, la fel ca toți oamenii, dar ei nu judecă pe nimeni ci-i primesc pe toți oamenii. Cei buni sunt cei care sunt perfecți, la fel ca Tatăl. Cine e Tatăl? E Cel care face să plouă și peste drepți, dar și peste păcătoși, e Cel care are milă de toți! Deci, drepții sunt cei care au milă față de toți. Așadar, textul este un apel adresat imensei noastră responsabilități să fie milostivă față de toți. Și e o mare responsabilitate… Pentru că dacă eu nu am milă, înseamnă că eu sunt peștele rău, care-i aruncat.

Așadar, rețeaua îi primește pe toți: comunitatea îi primește pe toți! Dacă eu nu-i primesc pe toți, eu singur mă exclud… căci eu nu sunt un om care-i primește pe alții.

Deci, e adevărat că Dumnezeu e milă și că ceea ce-i important e mila. Tocmai ceea ce contează e mila: dacă nu am milă, înseamnă că eu „nu sunt”! Pentru că El „este”, și este milă! Deci, viața mea nu valorează nimic, ci doar o arunc.

Cu alte cuvinte, textul ne cheamă să fim responsabili, adică să trăim acum mila.

Să ținem cont că a trăi după milă e un angajament mai mare decât a trăi după dreptate, și a trăi după milă, nu încălca dreptatea. A trăi după milă este mai purificator decât oricare alt exercițiu ascetic al celor pioși. Căci înseamnă a-ți deschide inima darului și iertării, în orice situație, pentru a fi ca Tatăl. Dacă nu fac astfel, nu am identitatea mea, nu sunt „peștele” cel bun. Așadar, e lăsat responsabilității mele din prezent faptul de a fi mântuit. Nu înseamnă că, deoarece eu sunt pescuit și cred în Cristos, atunci pot face tot ceea ce vreau, căci oricum sunt mântuit. Nu! Dacă eu sunt pescuit și cred în Cristos, iar Cristos e mila Tatălui, atunci trăiesc cu responsabilitate comoara pe care am descoperit-o, în ciuda defectelor și căderilor mele.

vv. 49-50

⁴⁹ Tot aşa va fi la sfârşitul lumii: vor veni îngerii şi-i vor separa dintre cei drepţi pe cei răi ⁵⁰ şi îi vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor.

Când se vorbește despre sfârșitul lumii, în limba greacă înseamnă „împlinirea lumii”. Așadar, lumea nu are un sfârșit, ci o împlinire, la fel ca opera de artă care se realizează. Iar împlinirea lumii este revelația feței (a chipului) lui Dumnezeu, a chipului Tatălui prezent în fiecare fiu, este mila. Deci, lumea tinde la o împlinire, nu la un sfârșit. Putem spune că reprezintă sfârșitul răului, dar e împlinirea binelui.

Iar în această împlinire, „îngerii despart”. Îngerul e cel care vestește Cuvântul, iar Cuvântul divide, separă în noi ceea ce e bine de ceea ce e rău. Cuvântul milă ne arată părțile rele din noi, pe care trebuie să le aruncăm; separă ceea ce arde de ceea ce e mântuit.

Iar ceea ce nu-i bine, va fi aruncat în cuptorul cu foc, care-i tot focul milei lui Dumnezeu. Ceea ce e rău în noi, va fi ars; ceea ce nu e iubire, va fi ars de iubirea lui Dumnezeu. Să se ocupe El de acest mister… Iar din noi va rămâne numai ceea ce este iubire.

Acest fapt ne ajută să înțelegem marea responsabilitate pe care o avem față de momentul prezent: acum trebuie să trăiesc după milă, după cât îmi e posibil. Apoi Dumnezeu își va face partea Sa…

În aceste parabole, pentru a treia oară Matei ne cheamă să fim responsabili (neghina, explicarea parabolei neghinei și aici), deoarece Matei se afla într-o comunitate alcătuită din credincioși puternici, cu mari daruri carismatice, dar care neglijau uneori aspectul milei și al responsabilității în prezent… Ei spuneau că Dumnezeu e bun și totul e permis. E adevărat că Domnul e bun și totul e permis, dar atenție! Dacă Dumnezeu e bun și milostiv, ce-I place? Înseamnă că-I place mila, deci e de acord ca tu să nu judeci, să nu condamni, să-i primești și să-i ierți pe toți. Tot restul nu-i place Domnului…

vv. 51-52

⁵¹ Aţi înţeles toate acestea?” I-au spus: „Da!” ⁵² Atunci le-a zis: „De aceea orice cărturar instruit în ale împărăţiei cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi”.

La sfârșitul parabolelor, Isus își examinează discipolii. Este examenul pe care ni-l putem face și noi: „Ați înțeles aceste lucruri? Pe toate?”. Pentru că, de obicei, noi înțelegem numai jumătate, acea jumătate care nu ne interesează, pentru că ne justifică. Și nu înțelegem cealaltă jumătate, care însă ar trebuie să ne intereseze… „Ați înțeles aceste lucruri? Pe toate?”… Răspund: „da”. Așadar, discipolul este cel care înțelege toate aceste lucruri: mila și angajamentul, decizia în favoarea milei.

Isus continuă: „cărturarul devenit discipol”, acesta este autorul! Matei însuși e cărturarul, învățătorul legii, care a devenit discipol și e precum stăpânul casei care scoate din comoara sa – am început și sfârșim cu comoara – lucruri noi și vechi.

Cărturarul e cel care transmite ceea ce a înțeles. Fiecare dintre noi, în măsura în care am înțeles, trebuie să trăim coerent (în line cu ceea ce am priceput) și să transmitem.

Și ce transmitem? Mai întâi de toate „lucruri noi”. Nu înseamnă că trebuie să transmitem ceea ce au spus alții, sau tradiția, ori să ne scuzăm că „mereu s-a făcut așa… Nu!”, ci mai întâi trebuie să vestim „lucrul nou!”, adică comoara. Deci, să fim foarte deschiși față de ceea ce este nou.

Există pericolul ca religia să fie numai ceva din trecut. În schimb, nu e așa, căci există un lucru nou care se naște exact acum, iar tu nu-ți dai seama: Dumnezeu este prezent și e mereu nou! Deci, să fim atenți la noutate!

Paradoxal, deasupra oricărei tradiții deja există interpretarea, și aceasta e interesantă! Dar nu-i îndeajuns… „Aceste lucruri noi” – care apoi sunt Cristos prezent acum – sunt modul în care să trăim aici și acum, iar noi trebuie să le descoperim în rădăcina lor antică. Cu alte cuvinte, este exact ceea ce a făcut Matei cu Evanghelia sa. Ce a făcut? A arătat lucrul nou – care-I Cristos – cu ajutorul lucrului vechi, care-i făgăduința din VT.

Și această atitudine (efort) de a înțelege ceea ce există ca nou, cu sprijinul istoriei care a fost, cu ajutorul făgăduinței lui Dumnezeu și a întregului trecut pentru a înțelege prezentul și a fi deschiși viitorului, este marea muncă de responsabilitate și discernământ pe care fiecare dintre noi trebuie să o facă.

Isus i-a întrebat pe discipoli dacă au înțeles toate aceste lucruri, iar ei au răspuns „da”. Și noi, care participăm la cateheze, putem spune că le-am înțeles… și totuși, aceste lucruri mereu începem să le înțelegem… și e mai important să începem să le trăim…