Matei 14,13-21

Ps. 22 prezintă imaginea păstorului și a celui care pregătește un ospăț abundent care salvează viața.

Textul din Matei este un banchet opus banchetului lui Irod. Unui ospăț din palatul lui Irod care se încheie cu moartea Botezătorului îi urmează un alt ospăț, în deșert, care se încheie cu dăruirea vieții mulțimii prin hrănirea și săturarea cu pâine, astfel încât mai rămân 12 coșuri cu pâine.

Sensul povestirii: Isus, prevestit de Botezătorul, satură poporul Său.

Banchetul lui Irod opune, dezbină, produce moarte; cel al lui Isus unește și dă viață prin împărtășirea pâinii.

Matei subliniază cadrul mesianic în raport cu povestirile din VT: Isus e cel care satură poporul în deșert, Cel care, la fel ca Moise, ba mai mult decât Moise (Moise a dat mana în deșert, Ex. 16,3-4), pentru că Isus dă o pâine diferită de mană: „Părinții voștri au mâncat mana în deșert și au murit, Eu însă vă dau o pâine care vă face să trăiți” (cf. Io.).

Isus, ca Elisei, și mai mult decât Elisei (2Regi 4, 42-44): Elisei a hrănit 100 de persoane cu 20 de pâini (depinde de mărimea pâinilor, poate că n-a fost o mare minune…).

Matei subliniază pentru NT, în raport cu VT, faptul că comunitatea simte că în centru se află Isus care dă viața prin darul pâinii. În NT avem un sens euharistic al acestei minuni. Această povestire are legătură cu textul Cinei celei de taină când Isus se dă pe Sine ca pâine. În acest text avem o aluzie, o anticipare a cinei celei de Taină.

Textul se împarte în 3 părți:

– Isus cu mulțimea și cu mila și grija Sa (vv. 13-14);

– Isus care dialoghează cu discipolii (vv. 15-18);

– Partea centrală e dată de povestirea lui Isus care ia, binecuvântează, frânge, distribuie… și îi pune pe apostoli să împartă (vv. 19-20).

Concluzia care spune câtă lume a participat.

Se citește Mt. 14,13-21

13 Când a auzit Isus, a plecat de acolo cu barca spre un loc pustiu şi izolat; aflând, mulţimile de prin cetăţi au mers pe jos după el. 14 Coborând, a văzut o mare mulţime, i s-a făcut milă de ei şi le-a vindecat bolnavii. 15 La lăsatul serii s-au apropiat de el discipolii spunând: „Locul este pustiu şi ora e deja târzie, dă drumul mulţimilor ca să meargă prin sate şi să-şi cumpere de mâncare”. 16 Dar Isus le-a zis: „Nu-i nevoie să plece. Daţi-le voi să mănânce!” 17 Ei însă i-au spus: „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”. 18 Atunci le-a zis: „Aduceţi-mi-le aici!” 19 Poruncind mulţimilor să se aşeze pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat privirea spre cer, a mulţumit, a frânt pâinile şi le-a dat discipolilor, iar discipolii mulţimilor. 20 Au mâncat toţi şi s-au săturat, iar din bucăţile rămase au strâns douăsprezece coşuri pline. 21 Iar cei care au mâncat erau cam cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii.

Textul e povestit de două ori: în Mt. și Mc.; dacă cineva nu-l aude prima oară, îl aude a doua oară… Repetarea minunii: faptul că deja cunoaștem un text, atunci când îl citim din nou ne permite să-l înțelegem mai bine.

Este repetarea care constă în „ri-cordare”, adică în a duce la inimă. E un parcurs care „din afară” duce textul biblic „înăuntru”. În noi intră exact lucrurile pe care inima noastră le caută.

v. 13

13 Când a auzit Isus, a plecat de acolo cu barca spre un loc pustiu şi izolat; aflând, mulţimile de prin cetăţi au mers pe jos după el.

Isus „a plecat” și „s-a retras”: este ca retragerea binelui înaintea răului. Subliniază „mai mica” putere „pe moment” a binelui față de cea a răului. Binele pare că se retrage dinaintea răului care avansează. Într-un anume fel, e adevărat… Răul pare că biruie binele. Însă tocmai aceasta este slăbiciunea răului și puterea binelui. Căci binele se retrage, răul îl atacă, binele absoarbe răul și-l consumă în sine.

Isus ascultă povestirea morții Botezătorului și apoi gestul pe care-l înfăptuiește Isus: „pleacă și se retrage”. Din „retragerea” lui Isus se naște tradiția retragerii monahilor, prezentă în Biserică încă de la început. Monahii ne învață că ne putem retrage într-un loc liniștit în această luptă cu răul. Acest rău poate fi oferit în mâinile lui Dumnezeu prin rugăciune. Și acest fapt biruie răul. Este omul care luptă cu răul în lumina lui Dumnezeu.

După ce Isus aude ce i s-a întâmplat Botezătorului, se retrage în deșert. Mulțimile aud același lucru, și ce fac? Îl urmează pe Isus. Atunci când un înțelept decide că un rău nu trebuie combătut, atacat, ci trebuie pus în mâinile lui Dumnezeu. Decide că de acest rău nu trebuie să se apere și nu trebuie să i se opună cu aceleași arme, ci e un rău pe care înțeleptul trebuie să-l înfrunte prin rugăciune, prin liniște. E un rău care poate fi primit, pentru că există Isus care-l ia asupra sa. Când un înțelept face această alegere, mulți îl urmează.

Experimentăm în viața noastră concretă că răul nu-l putem combate și birui singuri. În Marcu, discipolii se simt oprimați de această mulțime care le aduce atâtea necazuri, încât nici nu mai pot să mănânce. Ei merg la Isus. Atunci Isus decide să se retragă, să nu înfrunte direct situația, problema.

Atitudinea lui Isus ne indică o cale diferită pentru a trăi. Se poate trăi înfruntând diferit răul, adică dându-l Domnului. Putem trăi fără să luptăm cu răul, dar să-l oferim Domnului. „Greutatea” răului constă în faptul că Isus o duce în locul meu. Aceasta e o cale diferită în lupta cu răul! Și pot trăi liniștit, nu mi se cere să rezolv toate problemele.

v. 14

14 Coborând, a văzut o mare mulţime, i s-a făcut milă de ei şi le-a vindecat bolnavii.

Impactul lui Isus cu mulțimea. Isus „ieșit” din barcă. Se subliniază exodul, ieșirea pe care Isus o realizează.

Isus vede o mulțime mare. Nu e vorba de o simplă vedere, deoarece „i Se făcu milă”. Mila este ceva tipic lui Dumnezeu, deci tipic lui Isus. Înaintea răului, apare mila.

Începutul acțiunii lui Isus nu stă în puterea Sa, ci în mila, în simpatia Sa față de noi. Mulțimea suntem noi. Această compasiune îl reduce la neputință, la neputința crucii.

Mila, compasiunea lui Dumnezeu și mișcarea măruntaielor lui Isus, este pictată în crucile bizantine care ne prezintă un Isus slab, dar cu o burtă destul de mare… Se subliniază că Isus are măruntaiele pline de îndurare, capacitatea de a simți răul mulțimii și de a interveni prin îndurare.

În această compasiune pe care Isus o simte pentru mulțime este ascunsă Pasiunea sa; patima Botezătorului prevestește Patima lui Isus. Acest „a simți milă” este experiența pe care Isus o are și o va face mai mult pe Golgota prin neputința Sa în care se arată solidar cu toți oamenii. Tocmai pentru că e neputincios să rezolve problema răului, Isus devine capabil să-l iubească și să-l ofere Tatălui prin neputința care-i iubește pe toți.

„Isus s-a îngrijit de infirmii lor”. Cu alte cuvinte, Isus se interesează cu inima și se îngrijește de cel slab, de cel care are dificultate să umble, să stea în picioare. Isus, tocmai prin mila Sa, frângând pâinea și dându-ni-se pe Sine, ne va da puterea să stăm în picioare și să umblăm.

v. 15

15 La lăsatul serii s-au apropiat de el discipolii spunând: „Locul este pustiu şi ora e deja târzie, dă drumul mulţimilor ca să meargă prin sate şi să-şi cumpere de mâncare”.

„Venind seara”: ziua se îndreaptă spre asfințit. Din punct de vedere uman, se termină posibilitățile unei acțiuni, ale unei munci a omului. Seara umbrește ziua. Întunericul înghite lumina, viața. Acest tablou face apel în mod pozitiv la ziua în care Isus se va da pe Sine, la întunericul care se așterne tocmai la amiază atunci când El e răstignit. Și va persista întunericul până la îngropare. Însă aceasta este premisa unei zile care nu va mai apune.

Discipolii se apropie și-L informează… „Locul e deșert… și este târziu”. Îi spun că se află în deșert și că nu pot rămâne acolo. Este târziu și trebuie să încheie această zi. Discipolii îi spun lui Isus că a vorbit, a vindecat, însă acum a sosit momentul să lase mulțimile, să le trimită acasă, pentru că trebuie să fie practici. Nu? Ei trebuie să meargă să-și cumpere de mâncare.

Tocmai când apune ziua, celălalt devine o greutate: este persoana care seara nu are nimic de mâncat, nu are o casă. Problema apare seara, pentru că seara ți se cere să fii solidar cu săracul. Tocmai seara săracul apare ca fiind sărac. Și pe săracul care vine la tine acasă în timpul zilei trebuie să-l trimiți de la tine înainte să se facă seară pentru că altfel va trebui să rezolvi problema să-i dai să mănânce și să doarmă.

Discipolii au acest sentiment de lipsă de solidaritate, tocmai în numele unei spiritualități „trebuie să dai drumul mulțimii, pentru ca mulțimea să-și rezolve problemele așa cum fac toți, cu propriile puteri”. Și acest fapt îi eliberează și e o teorie pe care toți o susținem, adică faptul că trebuie să facem în așa fel încât celălalt, cu propriile sale puteri, singur, cu resursele sale, să înfrunte problemele sale. Și e considerat un element eliberator. Însă, în spatele acestei idei, se află lipsa de solidaritate, dincolo de faptul că e bine sau rău ca altul să aibă grijă de sine.

v. 16

16 Dar Isus le-a zis: „Nu-i nevoie să plece. Daţi-le voi să mănânce!”

Față de gândirea discipolilor care doresc ca mulțimea să meargă să se descurce singură, Isus spune că nu au nevoie să meargă, ci „voi le veți da lor să mănânce”.

Isus le spune că ceea ce satură nu este rod al cumpărării, ci are legătură cu darul, cu ceva care e dăruit. Ps. 127,2 vorbește de pâine și sudoare: „Dumnezeu le va da prietenilor săi în somn”. Psalmul subliniază că nu prin preocupările și activitatea ta vei dobândi, căci, prin preocupări, tu te bazezi numai pe puterile tale, ci prin a primi ceea ce este dar și este dat în acest mod misterios reprezentat de „somn”. Când doarme, omul nu este conștient, nu e activ. Îi e dat când doarme…

Ps. 21,7 vorbește de săracii care sunt săturați. Isus vrea prin gesturi să conducă ucenicii și pe noi către un alt stil, diferit de cel al cumpărării, care e cel al dăruirii.

Cuvintele lui Isus: „Nu este necesar să plece” le putem interpreta pozitiv: „Trebuie să rămână, e bine să rămână”. E nevoie ca săracul să rămână. Apoi, tu vei decide dacă nu poți face nimic pentru el, dar e important ca săracul să rămână. E important ca tu să nu-l trimiți, să nu-l lași să plece de la tine, să nu-l desparți de tine. E important ca inima ta să rămână alături de a sa.

v. 17

17 Ei însă i-au spus: „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”.

Discipolii sunt inteligenți. Știu să numere. 5 plus 2 egal cu șapte. Un număr important în Biblie. Discipolii sunt conștienți în sens cantitativ, și nu calitativ. De fapt, ei nu înțeleg sensul faptului de „a avea ceva”. Ceea ce ei au și ceea ce comunitatea are, ceea ce noi suntem, e puțin, dar este o limită în care Dumnezeu acționează și face minunea imprevizibilă care indică o noutate.

Pe acest „puțin” se întemeiază toată Evanghelia. Este „puținul” care, dacă este dăruit, biruie acel „a cumpăra și a vinde” pe care se bazează modul de a trăi al Babiloniei, al Fiarei și al tuturor celor puternici. Legea posedării – a cumpăra și a vinde – se opune legii lui „a da”, care este legea celui care are puțin și care dă totul.

v. 18

18 Atunci le-a zis: „Aduceţi-mi-le aici!”

Isus cere să-i dăm lui puținul sau multul nostru. Intuim o „imposibilitate” de a acționa a lui Isus, dacă lipsește colaborarea noastră. Se pare că Isus poate acționa doar cu ajutorul nostru: vrea să pornească de la noi, iar dacă noi nu colaborăm, El nu poate face nimic.

v. 19

19 Poruncind mulţimilor să se aşeze pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat privirea spre cer, a mulţumit, a frânt pâinile şi le-a dat discipolilor, iar discipolii mulţimilor.

Să ținem minte povestirea banchetului lui Irod în palatul regal.

Se povestește minunea… În acest text se inaugurează ospățul definitiv al lui Isus, ospățul mesianic despre care vorbește profetul Isaia.

Textul introduce ceva nou: nu se mai amintește „deșertul”, ci „iarba”. Și nu se mai vorbește despre seara „întunericul” care amenință. Seara a dispărut, întunericul nu mai apare. Astfel, deșertul înflorește și întunericul este înlăturat de această nouă lumină.

Despre Isus, se spune că „luă” cele cinci pâini și cei doi pești.

Verbul „a lua” poate avea și un alt sens: există un a lua pentru viață sau pentru moarte; există un a lua care este un „a prinde, a apuca, a smulge”, care este pentru moarte, sau avem un „a lua”, care este un „a primi”.

În primul caz, pâinea care se „smulge” devine venin, un idol al dorinței de posedare care conduce la moarte; dacă însă pâinea se primește, aceasta este ceva care dă viață. Dacă e primită ca dar de la Tatăl, devine posibilitate de dar făcut de noi altora; devine posibilitate de viață pentru mine și pentru alții.

Pentru cultura mediteraneană, „pâinea” înseamnă viață.

Pâinea este ceva care vine de la natură, dar nu este numai „natură”, ci este și cultură, după cum spun latinii la Liturghie: „rod al pământului și al muncii omului”. Este o împletire care subliniază colaborarea despre care am vorbit mai înainte, dintre Dumnezeu și om.

După Augustin, cele 5 pâini sunt cele cinci cărți ale legii, Torah; iar cei 2 pești îl reprezintă pe Isus care împlinește dubla poruncă a iubirii.

„Ridicându-și ochii către cer”, Isus atribuie cerului lucrurile pe care le face pentru a ne spune că înmulțirea pâinilor vine de la Dumnezeu. De fapt, bine-cuvântează în sensul că „zice-bine”. Și este o acțiune în strânsă legătură cu „bine-face” al lui Dumnezeu Tatăl. De fapt, noi putem să-L binecuvântăm pe Domnul pentru că într-un fel ne dăm seama că Dumnezeu face bine lucrurile, că totul e dar, grație. Și atunci răspunsul nostru, încet, încet, este acela de a bine-cuvânta. Nu reușim să facem, dar cel puțin putem să spunem. Astfel, viața noastră devine euharistică, adică de mulțumire. Înțelegând că totul ne este dăruit, din toate putem face euharistia (cf. Tes.).

„Frânse (rupse pâinea)”: nu se spune că „a înmulțit” pâinea și peștii. Noi dăm această interpretare pentru că, pornind de la nevoile noastre și de la istețimea noastră, încercăm mereu să înmulțim bunurile și nu suntem obișnuiți să le împărțim cu alții. De aceea, „înmulțirea” este specifică omului; însă specificul lui Dumnezeu este de a rupe și a împărți cu alții.

Cele două acțiuni au două rezultate diferite: noi înmulțim bunurile – lumea întâi – dar ele nu satură; mai mult, în lume există tot mai multe persoane înfometate, nevoiașe; în schimb, prin împărtășirea cu alții, lumea este săturată și mai rămân resturile… Cu Isus, prin rupere și împărțire, avem o sporire a bunurilor.

„Le dădu discipolilor, iar aceștia le dădură mulțimilor”: se activează un cerc virtuos, dar în sens bun… Ia, ridică ochii la cer, bine-cuvântează, rupe, dă discipolilor și aceștia dau mulțimii. Se activează circuitul darului „primit și dat”.

Gesturile lui Isus sunt gesturile pe care Dumnezeu le face față de noi, dar sunt și gesturi pe care toți oamenii, chiar și cel mai sărac de pe acest pământ, le pot face. Și cel mai sărac poate binecuvânta, poate rupe și împărți acel puțin pe care-l are, poate da.

v. 20

20 Au mâncat toţi şi s-au săturat, iar din bucăţile rămase au strâns douăsprezece coşuri pline.

Textul ne spune că hrana împărțită cu alții satură, dă viață. Amintindu-ne că în banchetul precedent, acela al lui Irod, se ajungea nu la viață, ci la moarte.

Să ținem minte cei doi psalmi citați la început.

Subliniem că „rămân bucăți de pâine”. Nu se amintește despre pește. Rămân „12 coșuri”: există pâine pentru fiecare trib, pentru fiecare lună a anului. Ca și cum ar spune: există viață pentru toți (pentru fiecare trib), pe veci (pentru fiecare lună a anului). Toți sunt destinatarii acestei vești bune. În acești 5000 sunt incluși toți oamenii de pretutindeni.

v. 21

21 Iar cei care au mâncat erau cam cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii.

Îi numără pe toți, inclusiv pe cei care nu fac parte din acest număr: femeile și pruncii. Este numărul comunității primitive despre care se vorbește în Faptele Apostolilor.

Se face referire la comunitatea care trăiește ascultând învățătura apostolilor, având bunurile în comun, rugându-se și frângând pâinea. Acesta este noul stil de viață pe care Isus l-a lăsat creștinilor (cf. F.Ap. 4 și 5). Se poate citi acest text.

În opoziția dintre ospățul lui Irod și acela a lui Isus se arată nu puterea lui Isus, ci o logică nouă a împărțirii, a milei, a se îngriji de alții, și nu a acumula tot mai mult, a apărea frumos, inteligent… Și toți putem actualiza, practica, această nouă învățătură acolo unde trăim.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă și Gabriela Neag