Textul nostru se referă la aspectele milei.
Se citește Mt. 15, 29-39
29 Isus a plecat de acolo şi a trecut de-a lungul Mării Galileii. Apoi a urcat pe un munte şi s-a aşezat acolo. 30 Veneau la el mari mulţimi având cu ele şchiopi, orbi, invalizi, surdomuţi şi mulţi alţii pe care îi puneau la picioarele lui, iar el i-a vindecat, 31 aşa încât uimea mulţimea care vedea muţii vorbind, invalizii sănătoşi, şchiopii mergând şi orbii văzând. Şi îl preamăreau pe Dumnezeul lui Israel.
32 Chemându-i pe discipolii săi, Isus le-a zis: „Mi-e milă de mulţime, pentru că stau cu mine deja de trei zile şi nu au ce să mănânce. Şi nu vreau să-i trimit flămânzi ca nu cumva să leşine pe drum”. 33 Discipolii i-au spus: „De unde să luăm în pustiu atâtea pâini încât să se hrănească atâta mulţime?” 34Dar Isus le-a zis: „Câte pâini aveţi”? Ei au răspuns: „Şapte şi câţiva peştişori”. 35 Atunci a poruncit mulţimii să se aşeze pe pământ. 36 A luat cele şapte pâini şi peştii şi, după ce a mulţumit, le-a frânt şi le-a dat discipolilor, iar discipolii mulţimilor. 37 Au mâncat toţi şi s-au săturat, iar din bucăţile rămase au strâns şapte coşuri pline. 38 Iar cei care au mâncat erau patru mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii. 39 După ce a dat drumul mulţimilor, s-a urcat în barcă şi a venit în ţinutul Magadan.
Textul se împarte în două părți: vv. 29-31 prezintă mulțimea bolnavilor care vin la Isus și grija pe care Isus o are pentru toți; apoi în vv. 32-39 evanghelistul repetă un episod deja prezentat la cap. 14,13 ș.u., adică minunea pâinilor. Ne surprinde că există această repetare.
Dar această repetare a minunii e importantă pentru că noi trăim hrănidu-ne cu repetări. Se repetă respirația sau bătăile inimii, se repetă hrănirea cu Pâine, se repetă cuvântul, se repetă somnul și perioadele în care suntem treji. Cu alte cuvinte, viața e un ciclu de repetiții, pentru că trăim în timp.
În general, pe noi, repetiția ne plictisește… și preferăm să consumăm imediat totul…
În realitate, repetarea este importantă pentru că, cu ajutorul acesteia, în inima noastră se sedimentează, se așează sau se fixează lucrurile principale, care devin amintire, memorie…
Iar apoi – deoarece un om trăiește și se hrănește cu amintirile sale, adică cu ceea ce a pus în inimă – repetarea ne ajută să trăim în mod mereu diferit… Depinde de ceea ce noi repetăm.
Euharistia este o repetiție. Textul nostru este o referire clară la Euharistie, deoarece conține aceleași cuvinte din timpul Cinei celei de Taină… De ce o repetăm?
Lucrurile principale ale vieții se înțeleg treptat, lent, puțin câte puțin… Și le înțelegem cu ajutorul curajului de a ne apropia de Euharistie de fiecare dată. Și de fiecare dată când ne apropiem și mâncăm, înțelegem ceva în plus… Iar lucrurile mai simple și profunde, lucrurile cele mai evidente probabil devin inteligibile doar după mulți ani…
Tocmai de aceea, în Biserică, se celebrează zilnic Euharistia…
Și cine știe că dacă o vom celebra zilnic, nu ni se va întâmpla ceea ce li s-a întâmplat acelor mulțimi – alcătuite din oameni orbi, muți, șchiopi – care încep să vadă, să umble, să vorbească… Toate aceste minuni le realizează tocmai prin repetarea Euharistiei!!! Aceasta e prima observație.
A doua observație subliniază faptul că această repetare are unele variații, unele variabile…
De fiecare dată când noi repetăm un lucru important, ne dăm seama că acel lucru se reia mereu în mod diferit… pentru că noi căpătăm mai multă comprehensiune (înțelegere), mai multă artă în a ne exprima și pentru că repetând, înțelegem tot mai bine acel lucru… Spre exemplu: în cazul în care dorim să vedem dacă un tablou e frumos sau urât, să-l ținem înaintea noastră pentru puțin timp și apoi să-l privim din când în când… dacă după mai multe zile, trebuie să-l punem de o parte, înseamnă că e urât. Realitatea aceasta va fi dictată de prezența bunului gust… Dacă însă, cu cât îl vedem mai des, cu atât îl simțim mai frumos, înseamnă că e un tablou care întrunește toate rigorile esteticii… Cu alte cuvinte, noi nu ne plictisim să vedem lucrurile frumoase… Ba mai mult, cu cât le vedem mai des, cu atât ne bucurăm mai mult…
La fel, această Pâine, care-I Dumnezeu, care-I Spiritul Său și Iubirea Sa, cu cât o mănânci mai des, în mod repetat așadar, cu atât mai mult te bucuri de Dumnezeu; cu cât mai viu ești și trăiești mai divin… cu atât te hrănești mai bine!
Noi trebuie să încetăm să repetăm lucrurile negative, care devin vicii… În schimb, lucrurile bune, tocmai prin repetare capătă valoare.
Și e minunat că acum repetăm pentru a doua oară minunea înmulțirii pâinilor.
Iar cifra doi e începutul, e baza multiplului… După prima dată, urmează o a doua, a treia, a patra… și așa mai departe, la infinit…
Despre repetare subliniem: privind viața noastră cotidiană, înțelegem că viața e făcută sau alcătuită din repetări. Adică, noi învățăm să trăim tocmai repetând. Pruncul învață de mic să repete și astfel devine adult. Altfel spus, tocmai în măsura în care repetând gesturi, repetând un murmur care apoi devine cuvânt, puțin câte puțin, acest prunc crește, învață să gândească… și surâzând, manifestându-și sentimentele, începe să trăiască și la nivelul inimii. Așadar repetarea e importantă și din punctul de vedere al credinței.
În al doilea rând, repetarea înseamnă și re-cerere. În rugăciunea pe care și Sf. Ignațiu ne învață se folosește repetarea, adică să ne întoarcem asupra, să ne amintim, spre exemplu, în cazul unui text bibic pentru a învăța și pentru a cere, adică a re-cere. Este o cerere reînnoită, repetată.
Aș dori să asociez repetarea cu amintirea, italienescul ri-cordo. În trecut, se repetau poeziile, până când omul le învăța pe de rost, fixându-le în memorie. În zilele noastre, avem memoria (amintirea) externă, adică în acel obiect dat, deja e prezentă memoria. Dar există o diferență între cele două memorii (amintiri).
Memoria pe care o pun eu în mine devine realitatea din care eu mă hrănesc și e cultura mea și de fiecare dată când văd sau știu ceva retrăiesc acea memorie (amintire) și fiecare lucru capătă o semnificație în funcție de memoria pe care eu o am despre lucruri analoage… Realitatea se îmbogățește cu multe semnificații în funcție de cultura umană și spirituală pe care un om o are, în funcție de memorie, de amintire… Dacă, însă, memoria este deja lângă tine, gata să fie consumată, dar nu o ai tu în tine, din acea memorie – obiect extern – tu nu te hrănești, nu te saturi… Așadar, în zile noastre, suntem în pericol să trăim vânduți, înstrăinați… Așadar, trebuie să avem curajul repetării, al memoriei, al amintirii lucrurilor importante!
E util să nu risipim memoria în lucruri inutile, și atunci putem să ținem acel obiect extern acolo unde este… Adică multe date le ții lângă tine, astfel îți economisești memoria… Dar acest fapt e cu totul altceva… Chiar dacă studiezi Biblia și cauți sau urmărești concordanțele biblice cu ajutorul memoriei externe, imediat le afli. În schimb, dacă le reparcurgi tu, cu memoria ta, și apoi mergi să le cauți în Biblie, în paginile ei, întâlnești multe alte lucruri… E ca și când te plimbi prin pădure și afli multe lucruri interesante, la care nu te așteptai…
Așadar, trebuie să fim atenți să nu uităm această dimensiune constitutivă, de bază, a omului: faptul de a avea memoria în interiorul nostru. Există pericolul ca nu numai credința să fie ceva „în exterior”, ci și întreaga noastră viață să fie trăită „în exterior”, în afara noastră, alcătuită din amintiri externe… Așadar, cel puțin în sfera credinței și în sferele principale, să ne reîntoarcem la repetare, la memorie, la amintire, la a introduce în interiorul nostru, chiar dacă acum eu nu înțeleg… și să facem așa până când, puțin câte puțin, lucrurile se limpezesc…
vv. 29-30
29 Isus a plecat de acolo şi a trecut de-a lungul Mării Galileii. Apoi a urcat pe un munte şi s-a aşezat acolo. 30 Veneau la el mari mulţimi având cu ele şchiopi, orbi, invalizi, surdomuţi şi mulţi alţii pe care îi puneau la picioarele lui, iar el i-a vindecat,
Isus ni se prezintă pe munte, la fel ca atunci când, tot pe munte a proclamat discursul Fericirilor… El se așază din nou și această mulțime „de șchiopi, orbi, muți, ciungi” vine în grabă la El și se aruncă la picioarele Lui. Evanghelistul amintește cele patru categorii dar „și mulți alții”.
Patru e numărul care indică totalitatea: patru sunt elementele lumii; patru sunt direcțiile lumii. Această repetare se va deosebi față de cea anterioară în baza însușirii ei de „totalitate”, pentru că prin repetare, obține ceva mai mult, ceva aproape de totalitate.
Și această totalitate de rele căzute la picioarele Lui, indică fenomenul care se întâmplă în Euharistie: faptul că toate relele noastre sunt aruncate la picioarele Sale și primesc compasiunea Sa și hrana Sa. Toate înfometările noastre sunt săturate de acea Pâine.
Prima foame a omului este călătoria. Viața e mișcare. Imobilitatea este tipică cadavrului… Omul e creat pentru a călători spre casă, are un destin veșnic.
Prima experiență pe care o avem este că nu ajungem niciodată acolo unde vrem. Mereu alergăm după ceva despre care nici măcar nu știm ce este, sau ceva de neajuns… Aceasta este prima noastră boală.
A doua e că suntem orbi. Adică, nici nu vedem precis și clar care-i direcția călătoriei noastre, sau care-i realitatea adevărată… De obicei, noi vedem temerile noastre. Pe acestea le confundăm cu dorințele noastre.
Apoi suntem ciungi sau curbați, indicând că trupul nostru e deformat, nu stă drept… conform poziției specifice omului atunci când stă înaintea altuia, în dialog, ca persoană. El stă drept și înaintea lui Dumnezeu, pentru a-I reflecta imaginea.
Ultimul element e faptul de a fi „surzi”. Omul e constituit de Cuvântul pe care-l ascultă. Fără cuvânt, realitatea pentru om nu există. Mai mult, mare parte din realitate nu ar exista. Tot ceea ce vedem aici nu ar exista fără cuvânt… Și nici noi nu am exista.
Apoi, tot ceea ce există în natură fără cuvânt, e în totalitate fără sens. Omul e creat în ziua a șasea, pentru a da cuvântul, sensul întregii creații. Menirea omului e să confere adevărata destinație și justul scop creației.
Aceste maladii sunt bolile noastre fundamentale: faptul de a nu putea călători spre ținta noastră; sau, nici să nu știm care-i ținta; să fim curbați, adică să nu reușim să stăm drepți; să fim surzi față de sensul, însemnătatea existenței, față de Cuvântul lui Dumnezeu.
Toate aceste boli sunt aruncate la picioarele Sale; și acestea devin ținta îngrijirii Sale.
Acest verset care este așezat înaintea minunii înmulțirii pâinilor indică faptul că grija Sa față de noi – bolnavii – este Pâinea. Viața pe care El ne-o dă prin Pâine este terapia pentru aceste boli.
v. 31
31 aşa încât uimea mulţimea care vedea muţii vorbind, invalizii sănătoşi, şchiopii mergând şi orbii văzând. Şi îl preamăreau pe Dumnezeul lui Israel.
Se schimbă ordinea. Acum sunt amintiți mai înainte cei muți. Versetul precedent, în versiunea originală se referea la surzi.
Se vorbește mai întâi despre muți, pentru că prima vindecare constă în a ne vindeca auzul – prin Cuvânt – pentru a ne ajuta să vorbim, să comunicăm.
Dacă noi vindecăm auzul și comunicăm cu Dumnezeu, urmează vindecarea faptului că începem să ne îndreptăm, să stăm în picioare, să reflectăm imaginea Sa.
Dacă suntem îndreptați, vedem încotro să mergem și astfel începem să călătorim. Și, în sfârșit, vedem ținta: Îl vedem pe Cel înspre care mergem.
Aceasta este minunea pe care o înfăptuiește Pâinea în noi!
În aceste versete notăm că Isus atrage mulțimile se adună în jurul Lui… Lumea înțelege că are nevoie de El, care îi îngrijește pe toți. Să vedem cum îi îngrijește Isus…
v. 32
32 Chemându-i pe discipolii săi, Isus le-a zis: „Mi-e milă de mulţime, pentru că stau cu mine deja de trei zile şi nu au ce să mănânce. Şi nu vreau să-i trimit flămânzi ca nu cumva să leşine pe drum”.
Noutatea față de minunea similară a înmulțirii pâinilor, constă în faptul că Isus îi cheamă pe discipoli: El ia inițiativa. În această repetare, noi înțelegem mai bine că inițiativa aparține lui Isus! El este cel care vrea să ne implice și pe noi.
Textul ne spune și originea sau cauza inițiativei Sale: „Simt milă față de această mulțime”. Mila, compasiunea, este atributul fundamental al lui Dumnezeu. „Con-patire” înseamnă „a pătimi cu/alături de”, adică a-l simți pe celălalt ca fiind o parte din tine. Iar Dumnezeu, care ne iubește, ne simte pe noi ca fiind cealaltă parte a Sa: El simte toate bolile noastre, toate nevoile noastre, toate înfometările noastre, dar și bucuriile noastre.
E un Dumnezeu „sim-patic” – în limba greacă – adică plin de compasiune, milostiv. Și întreaga Sa acțiune are ca origine tocmai compasiunea sau mila, adică această simpatie, acest a-l simți pe celălalt.
Dacă o acțiune nu are ca origine mila, întotdeauna este o acțiune împotriva altuia; adică este doar un instrument de putere peste celălalt. Dacă acțiunea ta se naște din compasiunea pentru celălalt, atunci aceasta nu reprezintă o dominare a celuilalt, ci este o slujire a lui. Adică este un adevărat act de iubire.
Binele se poate face în multe feluri. Unul din modurile principale urmărește faptul de a se afirma, a se impune înaintea altuia, care nu-i un mod simpatic, milostiv, dar este cel mai des întâlnit… Cel opus este cel al sim-patiei, cel al iubirii, al milei. Adică îl simți pe celălalt ca făcând parte din tine.
Dumnezeu, care ni se descoperă în Isus, nu e atât Dumnezeul atotputernic, ci Dumnezeul milos, Cel care pătimește împreună cu noi. Nu-ți rezolvă problema, dar suferă împreună cu tine, trăiește împreună cu tine acea problemă.
La urmă ne dăm seama că aceasta este singura soluție adevărată.
Dumnezeu nu ne scoate din necazuri, nu ne scapă sau eliberează din dificultăți – nu ne ferește de moarte – ci El le trăiește împreună cu mine, traversează moartea împreună cu mine și-i dă o însemnătate. Așadar, Dumnezeu dă un sens diferit răului, bolii, suferinței și morții.
Ce însemnătate dă Domnul acestor situații descrise pe care le trăim? Cea a com-pasiunii, adică există o iubire, o solidaritate mai mare decât orice limită. Fapt pentru care limita, adică moartea noastră nu mai e un loc al falimentului sau al excluderii, al singurătății, ci e un loc al comuniunii și al vieții.
Apoi, Evanghelia exprimă motivul pentru care Îi este milă: „de trei zile vin după Mine și nu au ce să mănânce”. Aceste trei zile de post, în care mulțimile stau cu El fără să mănânce, fac aluzie la cele trei zile pe care Isus le va petrece în post, adică cele trei zile petrecute în mormânt, cele trei zile ale morții… Există o misterioasă sin-patie în aceste trei zile de tăcere și post. Iar El nu vrea ca noi să întreprindem această călătorie fără hrană. De fapt, în acele trei zile, Isus ne va da hrana Sa, trupul Său. Și astfel tocmai Cristos mort și înviat va fi hrana de-a lungul călătoriei noastre.
Aceste versete ne oferă contextul scenei.
vv. 33-36
33 Discipolii i-au spus: „De unde să luăm în pustiu atâtea pâini încât să se hrănească atâta mulţime?” 34 Dar Isus le-a zis: „Câte pâini aveţi”? Ei au răspuns: „Şapte şi câţiva peştişori”. 35 Atunci a poruncit mulţimii să se aşeze pe pământ. 36 A luat cele şapte pâini şi peştii şi, după ce a mulţumit, le-a frânt şi le-a dat discipolilor, iar discipolii mulţimilor.
Un alt aspect interesant este că discipolii încă nu au înțeles de unde vine pâinea. Deși anterior deja au asistat o dată la frângerea pâinilor, acum se întreabă „cum vom face să aflăm atâta pâine, aici, în deșert?”.
Tu spui că ei deja au asistat o dată, ca și cum ar fi suficient „o singură dată”… Noi de câte ori am experimentat că El e Domnul, și totuși mereu simțim că suntem la începutul călătoriei credinței… Din fericire și El ia totul de la început, nu e nerăbdător, ci reia totul de la capăt…
E interesat că ei nu au înțeles… Poate că nu vor înțelege nici a doua oară… Vreau să spun că ei mereu cred că trebuie să facă altceva… De unde vine pâinea? Discipolii vor o sursă nouă de pâine, care eventual să cadă din cer. Însă întrebarea nu este de unde vine pâinea, ci „cum trăim noi pâinea care există?”.
Problema fundamentală a lumii nu este aceea de a afla pâinea pentru toți oamenii, ci este „în ce fel noi trăim pâinea care există?”, adică cu care Spirit, cu care Cuvânt? Ca o pâine frățească? Dacă raspunsul este afirmativ, atunci acea pâine ne satură. Și va fi pâine pentru toți… Dacă ar exista pâine, chiar de o mie de ori mai multă, dar ar fi o pâine dominatoare și nu frățească, acea pâine ne va înfometa mereu mai mult și-i va dezbina tot mai mult pe oameni. Deci întrebarea nu este „unde să aflăm pâinea, de unde să o luăm?”, ci „cum să trăim pâinea?”.
Problema nu este că eu trăiesc o viață și apoi o alta, pentru a trăi tot mai rău… Și nici să trăiesc mai mulți ani, ci „cum eu trăiesc anii pe care îi am?”.
Problema nu e că eu am mai multe resurse, mijloace, inteligență sau cultură… Ci întrebarea este cum trăiesc eu mijloacele, viața, cultura, tot ceea ce am și relațiile cu cei pe care-i întâlnesc? Aceasta este problema pâinii!!! Nu este o problemă de adunarea, strângerea bogățiilor, sau aflarea a noi izvoare de bogății… ci întrebarea este cu ce spirit trăiești ceea ce ai? Și aceasta este problema fundamentală a vieții!
Problema oricărei relații este: ce fel de calitate are acea relație? Ce fel de relație este? Nu înseamnă că îmbunătățești situația pentru că schimbi persoana sau pentru că strângi tot mai multe relații. Cu alte cuvinte viața este o chestiune de calitate!
Mai întâi de toate Isus întreabă: „câte pâini aveți?”. Adică mesajul este: pâinea voi o aveți, fiți liniștiți! Deci nu trebuie să aveți mai mult, ci trebuie împărțită cu alții tocmai pâinea pe care acum o aveți! Voi nu trebuie să puneți de o parte ceea ce aveți pentru a multiplica „pâinea” și a cădea într-o luptă pentru pâine. Nu!
„Câte pâini aveți?”
Răspunsul e interesant: „șapte”. Data trecută aveau cinci, iar acum au șapte.
Numărul șapte e important, pentru că este numărul perfecțiunii: „În ziua a șasea Dumnezeu a creat omul. Și în ziua a șaptea lucrarea Sa era perfectă și El s-a odihnit”. Numărul șapte e ziua odihnei și a perfecțiunii, a împlinirii Creației; adică e ziua lui Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, această pâine este perfectă. Nu doar că este perfectă, ci ne dă însăși viața lui Dumnezeu dacă aceasta este trăită într-un anume fel. Așadar, numărul „șapte pâini” arată calitatea deosebită a pâinii: puțină sau multă, dacă o trăim așa cum face Isus la ospățul Său cu păcătoșii, când se așază, întinzându-Se pentru ospățul care se prelungește în noapte,… e un lucru bun…
Iar ospățul începe cu „ia cele șapte pâini”. „A lua” este acțiunea fundamentală a omului: omul ia. Omul nu este viața, el are viața în măsura în care o ia. Apoi, tot ceea ce eu am și sunt am luat. Eu însumi sunt un dar al lui Dumnezeu.
Problema constă în modul în care eu iau. Cum iau pâinea? Pot să o iau în două moduri diferite…O pot prinde cu mâna închisă, adică o iau pentru a poseda. Sau, o pot lua cu mâna deschisă, în sensul că primesc totul în dar…
Dacă iau pentru a poseda, consider că acel lucru luat este al meu și este sensul vieții mele. Atunci îl mănânc, îl distrug. Pentru mine acel lucru devine dumnezeul meu, îmi sacrific viața lui, mă divid, mă separ, de alții pentru a avea acel lucru… și astfel, acel lucru vestește începutul și baza morții, a egoismului.
Dacă primesc sau iau un anume obiect cu mâna deschisă, ca fiind un dar, acel obiect mă pune în comuniune cu Cine dăruiește, devine un obiect însemnat al comuniunii între persoane, chiar mă pune în comuniune cu Dumnezeu… Deci în fiecare obiect – oricât de mic – eu descopăr iubirea lui Dumnezeu; și trăiesc un raport de iubire infinită cu fiecare obiect. Și acest fapt mă satură…
Așadar problema este „cum iau”?.
Să vedem mai bine…
Isus „ia pâinea”. Este interesant că ia pâinea… În Euharistie nu se ia grâul sau strugurii, ci se ia pâinea și vinul. De ce? Strugurii sunt un produs natural, la fel și grâul: pot crește singuri. În schimb, pâinea are ceva mai mult. În pâine este prezentă și cultura, efortul, transpirația, speranța, setea după dreptate, există comuniunea sau separarea, ura, nedreptatea… În pâine este inclusă întreaga istorie a omului: atât în bine cât și în rău; atât istoria speranței, cât și cea a amărăciunilor; cea a iubirii și cea a urii… Așadar tot ceea ce există trebuie să „luăm” într-un anume fel, sau în altul, așa după cum luăm întreaga viață, istorie…
Isus ia pâinea „mulțumind”. A mulțumi în limba greacă înseamnă „a face Euharistie”. Spre deosebire de textul anterior al înmulțirilor, aici se subliniază cuvântul Euharistie. Cu alte cuvinte, El primește totul – pâinea – ca semn de grație, ca semn al iubirii Tatălui. El trăiește tot ceea ce este și are, dar și tot ceea ce se întâmplă, ca pe un semn al iubirii Tatălui. A trăi binele – ca semn de iubire – e ceva evident: un lucru bun, este semn că cel care ți-l dă, te iubește. Dar cum să trăim răul, ca fiind un semn de iubire? Și răul, e semnul unei iubiri mai mari, care se numește iertare.
Isus trăiește moartea Sa – răul cel mai mare, care-i uciderea/crucificarea Sa – ca semn al unei iubiri mai mari decât orice moarte, ca iertare a tuturor.
Dacă un om trăiește astfel orice realitate – ca fiind semnul harului, al iubirii lui Dumnezeu – în orice realitate, Îl trăiește și-L simte pe însuși Dumnezeu, și fiecare realitate devine divină. Și astfel se termină răul din lume.
Binele e re-condus la izvorul său infinit, care-I Dumnezeu, iar răul, în sfârșit, este întrerupt. De ce? Pentru că nu-i restituit, iar răului i se răspunde printr-o iubire și mai mare…
De aceea Pâinea – această Pâine – este vindecarea tuturor bolilor noastre, și este ceea ce noi celebrăm zilnic în Euharistie. Cu pâinea, apoi, noi trăim în viața de zi cu zi… Pâinea este viața și stilul vieții.
Isus, în măsura în care „ia și mulțumește”, este Fiu.
Adevărata problemă a omului este să se considere fiu. Cine devine adult știe că-i fiu. Nimeni nu s-a creat singur. Iar Fiul e în comuniune cu Tatăl – cu izvorul vieții – și cu frații. Și aceasta este – deja de aici – viața veșnică: a trăi în iubire ca fiu, care-i iubit și apoi, fiind capabil să iubească la fel ca Tatăl, adică iubind frații. În acest fel se trăiește pâinea și acest mister îl celebrăm în Euharistie.
În măsura în care mulțumește, Isus „frânge și oferă”. Cu alte cuvinte, dacă trăiești și simți totul ca fiind un dar, ca fiind un semn de iubire, atunci ești capabil să iubești așa cum ești iubit. Deci știi să frângi, să dai și să împărtășești cu alții.
Aceasta e Pâinea care satură. Celelalte pâini nu satură.
Dacă în spatele pâinii nu există iubire, comuniune,… nu ne săturăm. E adevărat că putem mânca la infinit… Vom da în bulimie, dar nu ne vom sătura.
Numai Cuvântul și comuniunea – care stau în spatele pâinii – ne satură.
De această dată evanghelistul adaugă „a dat-o” (cu referire la pâine): în limba greacă verbul este la imperfect, însemnând că Isus a început să dea pâinea și continuă încă să o dea.
În repetarea povestirii minunii înțelegem că această istorie a pâinilor frânte și date nu e terminată.
În textul nostru se spune: „a dat-o”, iar în prima povestire timpul verbului era diferit: „Isus a dat lor”. În textul nostru se subliniază că este vorba despre o acțiune care continuă și-n prezent… Și despre discipoli se spune că „distribuiau”, exprimând că făceau ceva care continuă încă…
Notăm că discipolii sunt implicați în această acțiune. Ce fac? Dau tuturor aceeași pâine, aceeași viață. Așadar discipolii devin la fel ca Isus-Fiul, care primind viața, știe s-o dea. În acest fel, discipolii intră în circuitul Euharistiei, al darului, al iubirii.
După cum putem nota, în v. 36 avem sinteza întregii Biblii: sunt cuvintele pe care în fiecare zi le spunem la Euharistie, făcând memorialul a ceea ce a făcut Domnul.
Întreaga Biblie este sintetizată în „a lua pâinea” – adică tot ceea ce există, viața – „mulțumind”, în bucuria iubirii, pentru că ești iubit. Și pentru că ești iubit, tu devii capabil să iubești, să dai, să împărtășești. Și în acest fel tu devii fiu, la modul deplin, iubit de Tatăl, și apoi tu iubești Tatăl și frații. Și în acest fel trăiești tu pâinea, adică existența, viața concretă. Pentru că omul estre trup. Iar acest Cuvânt se trăiește în trup.
Psalmistul spune că „El dă hrană oricărei viețuitoare. Pentru că veșnică este mila Sa”. Atunci să-L lăudăm pe Domnul, pentru că veșnică e mila Sa.
vv. 37-38
37 Au mâncat toţi şi s-au săturat, iar din bucăţile rămase au strâns şapte coşuri pline. 38 Iar cei care au mâncat erau patru mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii.
Din această pâine „toți” mănâncă. Toți! Această pâine nu exclude pe nimeni!
Nu doar că toți mănâncă, ci este acea hrană care sătură. Noi avem multe pâini, dar care nu satură. Mai bine spus, nicio pâine nu satură. Ci ceea ce satură este Pâinea – adică viața – trăită cu iubire; celelalte pâini nu satură, ci doar sporesc foamea.
Se adaugă că au mai rămas „șapte coșuri pline”. În precedenta povestire au rămas „doisprezece coșuri”, iar acum „șapte”. Însă „șapte” este mai mult decât „doisprezece”.
Mă explic. Numărul „doisprezece” indică cele doisprezece triburi ale lui Israel, cele doisprezece luni ale anului… însemnând că această pâine este „pentru tot poporul ales și pentru veșnicie”. În schimb, „șapte” indică ceva mai mult, adică reflectă calitatea. Cu alte cuvinte, ceea ce rămâne în plus – și mereu rămâne și mereu este la dispoziție – este tocmai numărul șapte care-i un număr divin. Deci, această pâine este Pâinea care dă viața lui Dumnezeu! Pentru că a trăi astfel înseamnă a avea o viață divină, a trăi sau a simți spiritul lui Dumnezeu, care-i iubire, tocmai în trupul tău, adică în existența proprie concretă.
Ni se spune că erau 4.000, cei care au mâncat. În povestirea anterioară erau 5.000, cu referire la textul din F.Ap. 4, 4, unde ni se spune că prima comunitate creștină era de 5.000 de oameni. În schimb, în textul nostru sunt doar 4.000.
4.000 e rezultatul lui 4 înmulțit cu 1.000, care simbolizează un număr infinit, nenumărat. „4” desemnează cele patru puncte cardinale, deci totalitatea. Așadar, această pâine este nu doar pentru prima comunitate creștină, ci este destinată unei nenumărate cantități de oameni, din toate punctele cardinale, adică această Pâine este pentru întreaga omenire!!!
v. 39
39 După ce a dat drumul mulţimilor, s-a urcat în barcă şi a venit în ţinutul Magadan.
În cateheza următoare, în barcă, vom vedea ce au înțeles discipolii.
Isus lasă mulțimea să plece, dar numai după ce a hrănit-o.
În povestirea anterioară discipolii I-au spus lui Isus să dea drumul mulțimii, care a ascultat deja cuvintele Sale, însă Isus le-a răspuns că mai înainte trebuia să procure pâinea, care să poată ajuta mulțimea – din fiecare timp și generație – să străbată întregul drum… Isus ne învață ca mai întâi să procurăm pâinea – puterea pentru a călători – și numai ulterior să lăsăm mulțimea să meargă…
Texte ajutătoare
Ps. 23, Is. 25; Is. 35 și 55; Mt. 14, 13-21; Io. 6, 26-66, o elaborare teologică despre însemnătatea acestei Pâini.
Putem revedea (interpreta) textul ajutați de aceste întrebări:
Primele versete ne prezintă aceste patru categorii de persoane căzute la picioarele lui Isus. Iar El le îngrijește. Sunt acele categorii de persoane marginalizate, despre acestea – adică despre întreaga mulțime – Isus spune că îi este milă.
Așadar ce atitudine am eu față de aceste persoane? Este verificarea mea cu privire la adevărul Pâinii, al vieții: valoarea pe care o are marginalizatul pentru mine, este valoarea pe care o are viața mea…
A doua întrebare… Discipolii se interoghează între ei… nu înțeleg… Așadar „ce înțeleg eu din Euharistie când merg la Liturghie?”. Celebrez un rit frumos sau cu adevărat Euharistia este pentru mine o ri-cordare, adică o aducere aminte, un a pune în interior, în inimă, un a mânca acest Trup dat-jertfit pentru mine, astfel încât să trăiesc și eu această dăruire-jertfire a existenței mele, a trupului meu, urmând Cuvântul Său…
O altă întrebare: când se spune că „a luat pâinea și a mulțumit”… Prima Pâine pe care fiecare din noi o primește este propria existență, e viață. Îi mulțumesc Domnului pentru viața mea? Mă simt ca fiind un dar al lui Dumnezeu? Vreau să spun: eu nu sunt cine știe cine, sau un nimic,… ci sunt un dar infinit al lui Dumnezeu. Primul dar pe care Dumnezeu mi-l face este că sunt eu însumi… Eu sunt iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine! Mă bucur de această iubire? Înseamnă să înțeleg cine sunt eu și să fac Euharistie, să-I mulțumesc de darul care sunt eu și apoi să-I mulțumesc și de toate celelalte: Dumnezeu îmi dă pe mine însumi, îmi dă frații, îmi dă lumea și mi se dă pe Sine.
Trăiesc cu Euharistie, adică cu gratitudine, toate aceste daruri?
Acestea sunt punctele asupra cărora să ne întrebăm…
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. dr. Adrian Podar