Matei 17,22-27

Textul dorește să înțelegem misterul omului care este fiu, deci liber. Tema va fi libertatea noastră… care este fondată pe paternitatea lui Dumnezeu.

În cateheza precedentă am subliniat temele credinței și ale rugăciunii. Credința și rugăciunea reprezintă tocmai raportul nostru filial cu Dumnezeu, să recunoaștem că suntem fii, iar El este Tată. Acum vom vedea consecințele acestui fapt…

Prezentăm acum paternitatea lui Dumnezeu, iar odată cu cap. 18 începe discursul despre comunitate: vom prezenta fraternitatea care se bazează pe libertatea care derivă din raportul cu Dumnezeu-Tatăl.

Se citește Mt. 17, 22-27

22 Pe când erau adunaţi în Galileea, Isus le-a spus: „Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor. 23 Îl vor ucide, dar a treia zi va învia”. Iar ei au fost cuprinşi de o mare tristeţe. 24 După ce au venit la Cafarnaum, cei care încasau contribuţia au venit la Petru şi i-au zis: „Învăţătorul vostru nu achită cele două drahme?” 25 El a spus: „Da!” Venind în casă, Isus i-a luat-o înainte spunând: „Simon, ce crezi, de la cine iau regii de pe pământ taxa sau tributul: de la fiii lor sau de la străini?” 26Când el a spus: „De la străini”, Isus i-a zis: „Aşadar, fiii sunt scutiţi. 27 Totuşi, ca să nu-i scandalizăm, mergi pe ţărmul mării, aruncă undiţa şi ia primul peşte care va veni. Deschizându-i gura, vei găsi o monedă. Ia-o şi dă-le-o pentru mine şi pentru tine”.

Pasajul biblic pare destul de ciudat, conținând elemente eterogene (diferite): începe cu cea de-a doua prevestire a pătimirii și învierii lui Isus, așezată în acest loc fără vreo legătură cu contextul; urmează problema tributului, dacă trebuie – sau nu – plătită darea pentru Templu… Apoi avem episodul cu peștele care are moneda în gură…

Această povestire este prezentată numai de Matei…

Centrul pericopei este la sfârșitul v. 26, unde se spune că „fiii sunt scutiți”, dar în limba greacă textul este „fiii sunt liberi”. Așadar, sensul întregii povestiri este că fiii sunt liberi. Avem marea temă a libertății și a filiațiunii.

Prevestirea pătimirii lui Isus… Isus care-i Fiul omului care se pune în mâinile omanilor, ne face fii, tocmai pentru că El se face fratele nostru și ne face liberi. Așadar, deoarece suntem liberi, nu trebuie să plătim nicio dare. Singurul tribut de plătit Tatălui este iubirea frățească. Iar acest tribut, Petru îl află în mod ciudat în abis, în pește… Îl află pentru sine și pentru Isus.

Cine merge în abis plătind tributul pentru toți, atât pentru sine, cât și pentru alții? Este tot Isus, care consemnându-se în mâinile oamenilor, a fost tributul iubirii frățești, al iubirii lui Dumnezeu, tribut pe care Dumnezeu l-a plătit omului, pentru a-l face fiu… Așadar, tot textul este unit de tema libertății, care e tema fundamentală a Evangheliei.

Evanghelia este chemarea la libertate.

Libertatea este lucrul cel mai puțin înțeles, atât de discipoli, cât și de Biserică. Avem mărturii în F.Ap. – disputa din Ierusalim – și în Scrisorile către romani și galateni.. Petru nu a înțeles prea bine despre ce era vorba… Și totuși e marea moștenire și adevărul imens al Evangheliei: noi suntem fii liberi!!!

Libertatea este și punctul de onoare al epocii noastre… Noi ținem la libertate. În nicio epocă nu s-a vorbit atât de mult despre libertate, ca acum. Și niciodată – noi știm – libertatea nu a fost atât de amenințată (atât de înșelătoare și înșelată). În zilele noastre, libertatea este lucrul cel mai vulnerabil, care există-n lume. În trecut, este adevărat că exista sclavia, dar sclavia nu-i ia libertatea omului. Un om poate fi întemnițat sau sclav dar, în același timp, să fie liber. În zilele noastre există sisteme studiate puternice, care-i iau omului libertatea interioară: toate condiționările, datorită cărora omul este constrâns să gândească, să simtă, să acționeze în acel mod dat, crezând că este liber… În schimb dacă un om este sclav, face muncă obligatorie, forțată, dar se simte liber… Se află în acea stare dintr-un motiv precis, pentru că este un om liber…

Așadar tema libertății este importantă… Nimic nu-i mai frumos – dar și mai ambiguu – decât libertatea. Libertatea ne face ca Dumnezeu, este chipul lui Dumnezeu în noi.

Primul păcat a fost acela de a concepe în mod greșit libertatea.

În pericopa noastră vom trata tema libertății și a folosirii ei.

vv. 22-23

22 Pe când erau adunaţi în Galileea, Isus le-a spus: „Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor. 23 Îl vor ucide, dar a treia zi va învia”. Iar ei au fost cuprinşi de o mare tristeţe.

Ne aflăm în Galilea, locul unde Isus a început activitatea Sa, locul în care El a chemat primii discipoli, locul unde a răsărit lumina pentru lume, unde a avut loc schimbarea la față, unde – la sfârșitul Evangheliei – se va întâmpla începutul Bisericii: de aici este trimisă-n lumea întreagă.

Este amintită Galilea – căci ultimul loc amintit era Cezareea lui Filip care era în afara Galileii – iar următorul loc precizat va fi Ierusalimul „Isus în drum spre Ierusalim”.

În acest loc, Isus prevestește pentru a doua oară care este sensul vieții Sale: este a doua prevestire a pătimirii. Aceasta este cea mai scurtă și sintetică, dar și cea mai frumoasă prevestire…

Isus este Fiul omului, care urmează să fie dat (predat) pe mâna oamenilor… În cea dintâi prevestire se spunea că „trebuie să fie predat”. Este datoria lui Dumnezeu: singura datorie a Domnului este pătimirea Sa pentru noi. Dar în textul nostru nu doar „trebuie”, ci „stă să fie predat în mâinile oamenilor”, adică este aproape să-Și împlinească această datorie.

Apoi se exprimă tot ceea ce se va întâmpla, într-un mod foarte simplu, în însemnătatea sa cea mai profundă: „stă să fie dat în mâinile oamenilor”.

Cuvântul a preda (a da), în latină este tradere, deci „a trăda” și înseamnă multe lucruri. Isus este predat, adică e trădat de Iuda; este predat, trădat de mai marii poporului lui Pilat, este dat, trădat de Pilat soldaților, apoi este predat, trădat morții… Apoi Tatăl Îl dă; El însuși se dă: „Acesta este trupul Meu dat, predat pentru voi”…

Așadar, același cuvânt exprimă acțiunea noastră negativă de a-L trăda și acțiunea Sa pozitivă de a se preda, de a se da. Și în acest comportament El se arată ca fiind Domnul istoriei, deoarece în tot ceea ce noi facem ca un rău, El împlinește binele Său.

Expresia „a se preda/da în mâinile” e frumoasă. A se da, a se pune în mâinile unui om indică iubire, încredere. Iubirea maximă este a se încredința în mâinile altuia… Isus se predă/dă pe mâinile oamenilor…

Cea mai înaltă expresie a lui Dumnezeu – ca Dumnezeu – este faptul că se predă în mâinile oamenilor. Iar moștenirea Sa va fi trupul Său dat pentru noi: se predă nouă…

Este predat… Textul nu subliniază atât acțiunea omului, ci pătimirea și iubirea lui Dumnezeu pentru om… Deci Isus este dat de iubirea lui Dumnezeu: „Isus se dă din cauza, datorită iubirii lui Dumnezeu”.

Ce înseamnă că El se predă în mâinile noastre? Înseamnă că noi Îl avem în mâini. Așadar, Dumnezeu este în mâinile noastre… Putem face cu El ceea ce vrem. Viața Sa depinde de mâinile noastre: putem să-L ucidem sau să-L primim; putem să-I dăm sau să-I luăm viața. Noi I-o luăm… Imediat vom vedea acest adevăr… Și, în momentul în care noi Îi luăm viața, El ne dă viața.

Prin faptul că s-a pus în mâinile noastre, înseamnă că credința (încrederea) Sa este mare: s-a pus în mâinile noastre…

Faptul că El se pune/predă în mâinile oamenilor este împlinirea întregului plan al creației. Dumnezeu dorește ca omul să-L aibă în mâinile sale pe Isus…

Aceasta este împlinirea, desăvârșirea întregii creații. Pentru noi s-ar părea că este falimentul… De ce? Deoarece El se predă, e dat în mâinile oamenilor care „Îl vor ucide”. Pare un faliment

Isus nu moare, ci este ucis. Astfel moartea Sa este martiriu, adică este mărturie/vestire a iubirii mai mari decât viața și decât moartea. Așadar, tocmai în faptul de a fi ucis, El realizează mântuirea, adică ne dă iubirea Sa. Al Său a-Și da viața este un a ne da viață nouă, e un a ne face să ne naștem.

Cu alte cuvinte, în faptul că El moare pentru noi, noi putem să ne naștem ca fii, ca oameni, pentru că înțelegem iubirea Sa absolută pentru noi.

„Iar a treia zi va învia”.

Să folosim expresia care-i și mai frumoasă: „va fi înviat”. Pentru că și aceasta este acțiunea lui Dumnezeu: este Tatăl Cel care-L învie. Este Isus însuși care, ca Dumnezeu – mai mult decât a se reîntoarce la viață – învinge semnul distinctiv al răului, care este moartea.

Și acest „a fi înviat” este însăși însemnătatea morții. Adică acest tip de moarte a lui Isus înseamnă și este a da viața, înseamnă și este înviere; este iubirea care biruie moartea.

Marele mister al creștinismului nu este faptul că Isus – Fiul lui Dumnezeu – a înviat, căci dacă e Fiul lui Dumnezeu este clar că învie; ci marele mister este că Înviatul este tocmai Cel răstignit… Faptul că Acela care este plinătatea vieții și-a dat viața pentru noi… acesta este misterul creștin…

Pe Dumnezeu nu-L costă mult să învie… Marele mister al lui Dumnezeu este faptul că El și-a dat viața pentru noi, adică crucea Sa! Și crucea Sa este începutul, principiul vieții noastre și al învierii noastre.

Această simplă prevestire a pătimirii și învierii lui Isus este minunată, datorită faptului de „a fi predat în mâinile”…

Discipolii ce fac? Înțeleg! Spre deosebire de Marcu și Luca, unde ei nu înțeleg, în Matei înțeleg, însă nu pricep. De fapt, ei devin triști. Numai după Paști vor înțelege în profunditate acest mister.

Și acest al Său a fi predat în mâinile oamenilor este tributul pe care Dumnezeu îl plătește iubirii Sale pentru om. Și este ceea ce ne face liberi. Și introduce textul următor asupra căruia acum ne vom opri…

v. 24

24 După ce au venit la Cafarnaum, cei care încasau contribuţia au venit la Petru şi i-au zis: „Învăţătorul vostru nu achită cele două drahme?”

Impozitul (taxa) pentru Templu… trebuia să fie plătit de fiecare bărbat adult, cu vârsta peste 20 de ani. (Apoi după distrugerea Templului trebuia să fie plătit pentru alte motive).

Această întrebare este adresată lui Petru, căci este problema pe care Petru și întreaga comunitate vor trebui să o înfrunte: „Care este raportul nostru cu Templul?”, adică cu Biserica iudaică? Este problema comunității iudeo-creștine, care era tentată să respecte toate legile VT, crezând că în respectarea acelor legi se afla mântuirea și astfel, să uite de libertatea evanghelică. Acest fapt apare clar în Scrisoarea către galateni: să fie plătite toate taxele și să crezi că aceste taxe ne justifică, ne îndreptățesc…

De cealaltă parte se afla comunitatea paulină – de origine păgână – care sublinia libertatea și risca să utilizeze libertatea într-un mod foarte libertin… Acest fapt îl aflăm în Scrisorile lui Pavel către Corinteni, unde se spune că libertatea le folosea „să facă lucruri abominabile, pe care nici păgânii nu le fac”.

În textul nostru vedem că este tratată tema libertății și a respectului față de alții, în cazul nostru față de cei aflați în situația iudaică.

Deci, întrebării: „dacă Învățătorul plătește taxele?”, Petru răspunde „da”.

Și totuși, Petru știe că Isus este Mesia, de abia a afirmat că El este Fiul lui Dumnezeu, și, deci, nu ar trebui să plătească taxele… Adică fiii nu plătesc taxele… Petru știe și faptul că creștinii au un raport nou cu Dumnezeu. Iar taxa creștinilor, cea de plătit Tatălui, nu mai este taxa datorată Templului. Adevărata taxă, taxa de plătit Tatălui – împlinirea întregii Legi – este iubirea pentru fratele… Adevărata taxă este cea pe care a plătit-o Fiul – Fiul omului – punându-se în mâinile oamenilor. Deci ei nu ar trebui să plătească taxa pentru Templu.

Însă Petru mereu este înclinat să plătească taxa, pentru că este foarte împăciuitor, atât de împăciuitor, încât în Scrisoarea către galateni, la cap. al II-lea, Pavel îi atrage atenția și i se împotrivește în mod public… pentru că este drept să fim împăciuitori, până când nu are de suferit adevărul Evangheliei.

Să vedem răspunsul lui Isus…

vv. 25-26

25 El a spus: „Da!” Venind în casă, Isus i-a luat-o înainte spunând: „Simon, ce crezi, de la cine iau regii de pe pământ taxa sau tributul: de la fiii lor sau de la străini?” 26 Când el a spus: „De la străini”, Isus i-a zis: „Aşadar, fiii sunt scutiţi.

Față de viziunea lui Petru de a plăti pur și simplu taxele, Isus îl avertizează, arătând că știe nu numai care va fi destinul Său, ci și ceea ce i se întâmplă lui Petru în prezent. Apoi îi pune o întrebare rabinică lui Petru, pentru a-l readuce pe calea justă, spunând: „Regele de la cine primește taxele? De la fii sau de la străini?”. Răspunsul obligator este „de la străini”. Cu ajutorul acestei întrebări Isus dorea să-i sublinieze un lucru pe care Petru l-a uitat: „Deci fiii sunt liberi”, deci, de fapt, nu trebuie să plătească taxele Templului.

(Taxele statale trebuie plătite pentru binele comun!!!)

Este subliniat principiul (originea) libertății creștine: suntem fii! Singura taxă de plătit o datorăm Tatălui și este iubirea frățească: „Să nu aveți între voi nicio altă datorie, decât această iubire reciprocă”. Iar iubirea aproapelui este împlinirea întregii Legi: „Cine iubește fratele, a împlinit întreaga Lege” (Rm. 13,8).

Și aceasta este esența întregii Evanghelii… Raportul nostru cu Dumnezeu este de fii, adică unul de libertate și, de acum înainte, nu mai este un raport bazat pe Lege, ci un raport al fiilor iubiți, deci unul de iubire! Așadar, Legea nouă este iubirea; iubirea care-și este lege sieși!

Dacă Legea pune norme și interziceri – chiar și juste – dar nu ne dă puterea să trăim ceea ce ea prescrie și să evităm ceea ce ea interzice; în schimb iubirea ne ajută să facem totul în liniște, spontaneitate, libertate și inteligență.

Noul principiu al vieții este deci Spiritul Sfânt, iubirea: noi suntem liberi; și tocmai Spiritul strigă în noi Abba, Tată și mărturisește spiritului nostru această libertate.

Tema libertății evanghelice este lucrul cel mai greu de înțeles pentru că instinctiv noi asociem practica religioasă (chiar și cea creștină) cu legea, la fel ca toate religiile, adică o confundăm cu respectarea unor norme. Însă credința noastră nu este o respectare a unor norme, ci este raportul liber al iubirii filiale cu Tatăl, în Cristos, care e Fiul; este darul Spiritului! Și unde este Spiritul Domnului, acolo este libertate.

Așadar, sub acest aspect, creștinismul e în mod radical diferit de oricare altă religie. Creștinismul nu e religie, ci e libertatea față de religie. E libertatea fiului! Nu mai este legat de nicio normă, de niciun cod, de nicio cultură, e universal, la fel ca iubirea… Și are o lege supremă, cea a iubirii, care este mult mai interesantă decât orice normă…

Și iubirea este principiul/fundamentul oricărei acțiuni, dar nu numai principiul normativ, ci este și principiul energetic și intelectual (inteligent) al oricărei acțiuni… Și această iubire este o Persoană precisă, e Spiritul, e Spiritul Tatălui și al Fiului, care este în noi.

Matei a afirmat acest lucru ca fiind cel dintâi adevăr într-o biserică iudeo-creștină, în care cu ușurință se poate uita acest lucru și care este cel dintâi aspect uitat.

Apoi există încă o problemă abordată în versetul următor, adică dacă eu sunt liber, atunci pot face ceea ce vreau și ceea ce-mi place… spun eu, căci după ei, libertatea este să facă ceea ce le place și ceea ce vor…

Libertatea ar fi așa: dacă mi se pare că un lucru este just, iar fratele meu îmi intersectează direcția, eu îl ucid… îl elimin în mod liber, pentru că el este cel care greșește… Libertatea ar însemna că dacă eu am înțeles un lucru adevărat, iar celălalt este în minciună, este clar că (dacă el este în minciună) eu sunt liber, și deci eu fac ceea ce vreau. Iar el? E vina lui… adică eu îi arunc în față adevărul meu, îl învinuiesc și-l acuz cu adevărul meu… „adevărul care ne face liberi…”.

Este tema pe care Pavel o tratează în 1 Cor 8, Gal. 5 și în Rm. 14-15: cum să folosim libertatea noastră?

Cu alte cuvinte, „Cristos ne-a eliberat ca să fim liberi”. Iar libertatea nu înseamnă să fac ceea ce-mi place și ceea ce vreau, ci să iubesc. Iar a iubi înseamnă a-l sluji pe aproapele. Aceasta este adevărata libertate!

Un om, dacă e liber, este atât de liber încât poate să renunțe la propria sa libertate din iubire față de altul… Aceasta e libertatea!

Căci adevărata libertate este libertatea de a iubi, care înseamnă a-l sluji pe aproapele. Dacă un lucru îl scandalizează pe celălalt și nu-l ajută, chiar dacă este adevărat, nu trebuie să îl fac. Exemplul limpede îl avem în Pavel, atunci când vorbește despre carnea jertfită idolilor: „Eu pot să o mănânc liniștit, pentru că idolii nu există”. Dar apoi se întreabă: „Dacă un frate de-al meu, convertit din lumea păgână, mă vede și astfel ar fi scandalizat, eu, cu știința mea, îl pierd sau îl condamn pe fratele pentru care a murit Cristos?” Și răspunde: „În acest caz, nu voi mânca carne în veșnicie”. Și e interesant că renunță să o mănânce, dar afirmă dreptul de a o mânca. Deci Pavel nu renunță la adevăr, ci adevărul – că poate să mănânce această carne – îl afirmă, dar apoi renunță la dreptul său, din iubirea față de altul… Dar îi și spune că renunță la dreptul său tocmai pentru a nu-l scandaliza pe celălalt, astfel încât aproapele să învețe două lucruri: că există un adevăr, dar există și o iubire. Iar celălalt nu înțelege niciunul dintre aceste două lucruri. Și că regula adevărului este iubirea.

Acest discurs este foarte important!

Tema libertății este în raport cu adevărul: „adevărul vă va face liberi” (Io. 8,32). Dar adevărul nu e unul teoretic sau practic în așa măsură încât să se impună… ci adevărul se arată în iubire (Ef. 4,15).

Adevărul nu este ceva teoretic, ci este ceea ce ne ajută să-l iubim pe aproapele, iar pe aproapele îl ajută să crească. Adevărul nu este o ecuație intelectuală, ci este istoric, condiționat… nu este ideologic. De fapt, datorită ideologiilor adevărate s-au înfăptuit cele mai cumplite dezastre din istorie, mai rele decât ideologiile false, care durează mai puțin…

v. 27

27 Totuşi, ca să nu-i scandalizăm, mergi pe ţărmul mării, aruncă undiţa şi ia primul peşte care va veni. Deschizându-i gura, vei găsi o monedă. Ia-o şi dă-le-o pentru mine şi pentru tine”.

Problema este „Pentru ca să nu se scandalizeze”. Această temă va fi reluată în cap. 18, când vom vorbi despre comunitate… Iar scandalul este ori „piatra de poticnire” sau mai corect, este „cursa”, capcana care se pune pentru a prinde animalele sălbatice.

Adevărul nu trebuie să fie o capcană pentru a-l prinde pe celălalt și astfel, să-l avem la mână, după cum facem de obicei… Pentru a-l prinde în cursă pe celălalt noi ne folosim și de minciună și – în acele puține cazuri, în care adevărul ne este util – chiar și de adevăr.

În schimb, principiul este ca aproapele să nu fie prins în capcană, ci să fie liber și să crească în libertatea sa. Aceasta este libertatea mea: să-l ajut pe altul să fie liber…

O libertate care este în favoarea mea, mă face sclavul egoismului!

În zilele noastre se vorbește mult despre libertate, însă așa cum este înțeleasă de cultura noastră, libertatea este foarte periculoasă… „A face ceea ce-mi place mie”, se numește „sclavia egoismului” și este exact opusul adevăratei libertăți.

Libertatea este reglementată în funcție de binele celuilalt. Dacă nu țin seama de binele aproapelui și de binele comun, libertatea devine nelegiuire; nu e libertatea lui Dumnezeu, ci a diavolului.

Așadar, textul ne prezintă teme importante și mereu actuale.

Libertatea noastră este libertatea fiilor care își iubesc frații, așa cum ei sunt iubiți de Tatăl.

Noi avem multe de spus lumii despre tema libertății, o temă importantă și-n NT. Însă libertatea de multe ori nu este înțeleasă corect, nici în sfera credinței – „Ce înseamnă pentru noi, creștinii, libertatea fiilor?” – și nici în sfera relațiilor cu alții (cu nebotezații).

Tocmai pentru a conserva libertatea fiilor, Isus îi spune lui Petru: „Mergi la mare și vei afla un pește. Ia-l. Deschide-i gura și vei afla banii”. Această profeție-i corespunde Fiului omului, predat în mâinile oamenilor. Marea – abisul – este simbolul morții. Tocmai în abis, în moarte, va afla un pește care plătește.

Peștele este viețuitoarea care trăiește în abis: este simbolul lui Cristos – mort și Înviat – care plătește tributul. Dumnezeu însuși plătește tribulul iubirii Sale pentru om. Și cu acel ban (cu jertfa lui Isus) noi putem plăti și pentru noi. Și acolo aflăm izvorul libertății noastre și moneda pentru a plăti tributul.

În limba greacă cuvântul „pește” conține inițialele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul oamenilor.

Isus îi poruncește lui Petru să meargă la mare, adică îl trimite pe Petru în abis, și acolo va afla suma pe care Fiul omului a depus-o pentru a răscumpăra libertatea noastră. Prețul e prețul vieții Domnului care se naște din iubire. Libertatea este rodul iubirii lui Isus. Acesta e adevărul…

Despre monede… Prima monedă este „o drahmă”, reprezentând salariul pe două zile. Deci nu este taxa de plătit… Apoi avem „moneda de argint”.

Este adevărat că este vorba de o monedă de argint, dar care e tradusă în alte monede… Textul grec este „două monede de drahme”, căci una este pentru Isus și una pentru Petru… Se subliniază că Isus a plătit și pentru Petru, pentru comunitate și pentru noi toți. A plătit pentru discipol, căci Petru e prototipul discipolului.

Și imediat va urma discursul despre comunitatea creștină… Comunitatea bisericească va fi tocmai „comunitatea fiilor”, care se naște exact din această iubire, din această pătimire a lui Dumnezeu. Membrii comunității sunt cei care descoperă pătimirea-iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare în parte; descoperă iubirea Tatălui, arătată în Fiul care se predă în mâinile lor, deci trăiesc precum frații, și această conviețuire ca frații va fi tributul de plătit: adevăratul tribut al libertății fiilor care se iubesc precum frații.

Așadar, textul nostru introduce discursul despre comunitate.

Vă invit să contemplăm misterul Fiului omului predat în mâinile oamenilor… Să vedem acest „a fi predat” al Său în mâinile noastre și să privim tributul pe care Dumnezeu îl plătește iubirii Sale și libertății noastre…

Să medităm la însemnătatea libertății noastre! Poate avea multe sensuri. Mai întâi, înseamnă raportul nostru filial cu Dumnezeu, ca fii liberi… Apoi să vedem raportul nostru cu frații: acesta este adevăratul tribut, adică iubirea față de frați… Iar iubirea pentru frați trebuie împlinită nu doar în baza adevărului meu preconceput (pe care eu îl am în minte), ci în baza iubirii, adică prin a face ceea ce îl ajută pe celălalt pentru a crește în libertate… Altfel spus, libertatea mea – dacă sunt fiu cu adevărat liber – nu caută „libertatea mea”, egoismul meu, ci urmărește ca eu să fiu în slujirea libertății aproapelui și acest fapt mă face cu adevărat liber!

Pruncul nu este liber: de fapt are nevoie ca toți cei din jur să-l îngrijească, să-l slujească pe el, în mod liber. Apoi va deveni liber: când va fi adult, va fi liber la fel ca adulții, adică va fi liber să slujească, să iubescă. Așadar să ne întrebăm: „Libertatea noastră este tocmai cea de a iubi și a-i sluji pe alții?”.

Texte utile

  • Ps. 103
  • F.Ap. 15, libertatea față de Lege
  • Gal. 5 despre libertatea creștină, întemeiată pe pătimirea lui Cristos. Se explică faptul că libertatea nu este cea a egoismului, ci înseamnă a-l iubi și sluji pe celălalt.
  • 1Cor. 8, avem modul în care Pavel se comportă înaintea scandalului: știe să renunțe la libertatea sa…
  • Rm. 13, 1-7
  • Gal. 2,1-14 cazurile mai complexe, căci trăiesc împreună comunități creștine născute din iudaism și din păgânism și atunci este foarte ușor să o scandalizezi ori pe una, ori pe cealaltă și atunci nu știi cum să te comporți… Pericolul este să ai o față dublă și să încalci adevărul evanghelic… Putem vedea soluția aflată de Petru, dar și de Pavel care-l ceartă în mod public… Așadar, libertatea – încă de la început – este obiectul cercetărilor, al multor studii în Biserică și e o temă care niciodată nu a fost suficient de bine înțeleasă…

Întrebări

„Fiul omului va să fie dat în mâinile oamenilor”… Ce înseamnă? Doar în mâinile unor oameni sau ale tuturor?

Este clar că Isus a fost numai pe mâinile unor oameni – cei care atunci L-au omorât – însă toate textele biblice subliniază că acești câțiva oameni îi reprezintă pe toți oamenii. În povestirea pătimirii vom vedea că diferiții oameni ne reprezintă pe fiecare… ei sunt feluritele fețe ale fiecărui om. Așadar, atunci când Biblia spune „oameni” se referă la omul ca atare, la fiecare dintre noi și la toți oamenii… Acest adevăr va fi exprimat în povestirea pătimirii, căci vom vedea cu adevărat cine este Iuda, adică sunt eu; Petru sunt tot eu, adică e un alt aspect al meu; mai marii preoților sunt tot eu într-un alt aspect… Baraba eliberat sunt tot eu… Așadar fiecare personaj biblic mă oglindește pe mine și pe fiecare om. Biblia folosește expresia „acești oameni” în sens colectiv care-i reprezintă concret pe fiecare om.

De la început comunitatea știe că predarea lui Isus reprezintă mântuirea universală, mântuirea fiecărui trup.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop