Matei 21,18-22

Ps. 65 (64) descrie binecuvântarea și rodnicia pământului, folosind imagini poetice: câmpurile sunt acoperite cu turme, văile se umplu de grâu și cântecele se aud pe dealuri… Conținutul acestui psalm este în opoziție cu pasajul evanghelic asupra căruia ne vom opri, în care se vorbește despre un smochin neroditor…

În ultimele două cateheze am avut ca învățător asinul, dar în această seară vom schimba învățătorul, vom trece de la lumea animală la cea vegetală, iar învățătorul va fi smochinul…

Smochinul este învățătorul opus asinului. Cine nu înțelege asinul, devine precum acest smochin, iar acest smochin îi vestește adevărul său, adică el nu produce nimic…

E un text evanghelic puțin cam scandalos. În cateheza anterioară, Isus a răsturnat mesele și scaunele… Și ne-am mirat pentru că Isus e atât de violent… Apoi am văzut însemnătatea gestului Său și am priceput că acea violență e foarte importantă…

Această pericopă ne anunță că Isus usucă pomii și apoi ne spune că trebuie să mutăm munții în mare… Poate părea un dezastru ecologic. Vom vedea ce înseamnă acest dezastru ecologic pe care Isus îl propune…

Se citește Mt. 21, 18-22

18 Dis-de-dimineaţă, când se întorcea în cetate, îi era foame 19 şi, văzând un smochin lângă drum, a venit la el, dar negăsind nimic în el, decât frunze, i-a zis: „Să nu mai dai rod în veci!”, iar smochinul s-a uscat imediat. 20 Când au văzut discipolii, au fost cuprinşi de uimire şi spuneau: „Cum de s-a uscat smochinul aşa dintr-o dată?” 21 Atunci Isus le-a răspuns: „Adevăr vă spun, dacă aţi avea credinţă şi nu v-aţi îndoi, aţi face nu numai ceea ce s-a întâmplat cu smochinul, ci chiar de aţi spune acestui munte: «Ridică-te şi aruncă-te în mare», aşa va fi. 22 Şi tot ce veţi cere cu credinţă în rugăciune, veţi primi”.

Prima impresie este aceea că această pericopă e unică: Isus face o contra-minune. Este singura anti-minune care există în Evanghelie: a uscat un pom… Văzând că deja exista și putea să aducă multe roade, de ce nu a lăsat pomul să aducă rod? De ce nu a făcut minunea să producă roade. Însă Isus îl uscă.

Așadar, această anti-minune are o însemnătate mai mare decât minunile obișnuite, pentru că este împotriva stilului comportamentului lui Isus. Înseamnă că va avea o altă însemnătate.

Apoi, Isus le spune discipolilor uimiți de comportamentul Său: „Dacă veți avea credință, și voi veți face această minune”. Deci ne spune să facem această minune: să uscăm smochinul. Și veți mai face și o altă minune: „veți muta munții în mare”. Apoi adaugă: „dacă nu reușiți, rugați-vă să obțineți această credință”.

După cum putem nota, la prima vedere, textul e paradoxal, dar realitatea e și mai interesantă, fiind paradoxală…

În cateheza precedentă am subliniat că Templul este locul comuniunii cu Dumnezeu și cu frații; Templul e rodul legii, e iubirea Tatălui și a fraților. În schimb, ce află Isus în Templu în locul iubirii? Află o piață, un comerț și hoți. Această realitate e simbolul religiozității noastre, care-i un fel de a ne târgui cu Dumnezeu: îți dau aceasta, dacă Tu îmi dai aceasta… Apoi, această religiozitate maschează încercarea noastră de răpire (de furt).

Ce furăm noi cu religiozitatea? Îi furăm Domnului gloria Sa, pentru că vrem să-L dobândim, să-L cucerim. În schimb, El este dar gratuit de iubire.

Apoi, condamnându-i pe ceilalți păcătoși, răpim (negăm) fraților fraternitatea.

Prin urmare, religiozitatea noastră riscă să devină locul comerțului, al târguirii, un loc în care-L tratăm pe Dumnezeu ca pe o desfrânată în sensul că plătim (cumpărăm) iubirea Sa, iar apoi Îi răpim gloria Sa – care e iubirea Sa gratuită – și le furăm fraților iubirea ce le-o datorăm, care-i aceeași iubire a Tatălui (iubirea cu care-i iubește Tatăl)…

Însă această sterilitate (nefertilitate, nerodnicie) a Tempului este acoperită de multe slujbe frumoase… Dacă nu vom produce rodul iubirii, al dreptății și al păcii, vom fi precum Templul. Iar smochinul corespunde Templului, chiar dacă accentul este mutat, pentru că Templul e un simbol cosmic, dar în NT devine și simbolul omului, care e Templul lui Dumnezeu, Templul Spiritului. Iar pomul este și mai mult un simbol al omului: înrădăcinat în maica pământ, se înalță drept spre cer; unește pământul cu cerul; transformă materia și lumina în viață; apoi, pomul se naște, înflorește, crește, produce frunzele, roadele, apoi descrește, își pierde frunzele, se dezbracă, moare și renaște…

Iar smochinul e pomul domestic, care stă înaintea ușii casei și care produce acel fruct dulce, care ar trebui să fie prezent în fiecare casă, în fiecare Templu, rodul după care Domnului îi este foame… Acel fruct pe care nu l-a aflat în Templu…

După cum în Templu află comerț și hoție, la fel, în om găsește multe frunze de smochin, dar nu află rodul pentru care omul a fost creat: iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele.

Vom vedea de ce Isus face minunea de a usca smochinul… și de ce ne spune că cu credința reușim și noi să înfăptuim această mare minune de a usca smochinul… Căci e important ca smochinul să se usuce!

Cuvântul „minune” înseamnă semn. Nu-i atât un fapt minunat (extraordinar); a usca un smochin nici nu ar fi un fapt miraculos… Ci conținutul contează, în sens simbolic, semnificativ… Miracolul e o indicație, e un gest indicativ. Așadar, această minune e o anti-minune, dar este și o mare minune, o mare indicație

v. 18

18 Dis-de-dimineaţă, când se întorcea în cetate, îi era foame

Ne aflăm în „dimineața următoare” după ce Isus a purificat Templul și a intrat în Ierusalim pe mânzul asinei ca Mesia… Cu alte cuvinte, a arătat puterea lui Dumnezeu care constă în blândețea și umilința asinului care slujește… Aceasta e puterea lui Dumnezeu! O putere care-L va sui pe cruce.

În textul nostru ne aflăm „în dimineața următoare”, iar acum începe o zi foarte lungă, care se va sfârși la cap. 26. Iar această „dimineață următoare” înseamnă cu două zile mai înainte de Paști; suntem în miercurea sfântă.

În această zi, Isus va purta unele dispute (discuții) cu deținătorii puterii politice și religioase, o putere contrară (opusă) puterii Sale, fiind o putere de supunere (aservire, subjugare) și nu una de libertate… Apoi, după ce va ține discursul eshatologic, va începe pătimirea…

Și „în timp ce El intră în oraș, a flămânzit”.

Cu o zi mai înainte am văzut că El avea nevoie de asin: e singurul lucru de care Domnul are nevoie în toată Evanghelia. Spuneam că „asinul” este capacitatea noastră de a iubi și de a sluji: de aceasta are nevoie Domnul și de nimic altceva.

Domnul a venit pe pământ pentru a elibera (a dezlega) în om – și în toți oamenii – această capacitate.

În textul nostru se spune că Isus „a flămânzit”. De ce-I este foame lui Dumnezeu? Domnului, care e iubire, Îi este foame de iubire. Iubirea vrea să fie iubită. Porunca fundamentală este: „Îl vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta…”. Cum pot să-L iubesc pe Domnul pe care nu-L văd? Iubindu-l pe fratele pe care-l văd.

Așadar, foamea pe care o are Domnul este foamea după iubirea noastră față de El, care se realizează prin iubirea noastră față de frați… Dacă nu are acest rod, omul este falit! Omul care nu-L iubește pe Tatăl și nu-și iubește frații este un ne-om, este un smochin uscat, dincolo de toate frunzele cu care este împodobit.

De aceea e important „smochinul uscat” în însemnătatea sa: ne arată realitatea noastră.

Însăși realitatea Templului – care nu e loc de iubire și de comuniune – e realitatea fiecărui om care nu intră în comuniune cu alții, nu-i slujește și nu-i iubește… După toate acestea, lui Isus Îi este foame. Și datorită acestei stări de foame va muri pe cruce.

În Ioan, Isus e pe cruce, și se spune că-I este sete. Aceste două adnotări indică dorința infinită, profundă pe care o are Domnul după noi: Îi este foame și sete după noi. Putem să ni-L închipuim pe Dumnezeu pe deplin fericit și împlinit în Sine, însă, deoarece e Iubire, Lui îi este foame și sete după noi care suntem – într-un fel – în afara Lui… Îi este foame de noi!

v. 19

19 şi, văzând un smochin lângă drum, a venit la el, dar negăsind nimic în el, decât frunze, i-a zis: „Să nu mai dai rod în veci!”, iar smochinul s-a uscat imediat.

Isus află un smochin.

Smochinul e o plantă particulară: este prima care rodește și rodește chiar înaintea frunzelor și a florilor – căci primele roade sunt însuși florile – apoi rodește de la sfârșitul iernii, de-a lungul primăverii, al verii și al toameni… Apoi, chiar iarna, dacă un om caută cu atenție, află în pom cel puțin o smochină uscată… Dacă nu găsește nimic, spune: „e un smochin uscat”.

Smochinul e simbolul omului care trebuie să producă continuu rodul (fructul) după care Domnului Îi este foame, adică mereu – în orice situație, în toate anotimpurile vieții: iarna, primăvara, vara, toamna – poate și trebuie să iubească, așa cum este iubit. Niciun anotimp nu se poate împotrivi iubirii!

Marcu subliniază că „nu era anotimpul fructelor”, adică era timpul exact mai înainte de înflorire, care-i timpul exact de dinaintea Paștilor. Așadar, Isus trebuia să afle cel puțin câteva fructe seci… care sunt însă cele mai dulci. Dar El nu găsește nimic.

Acest smochin îl reprezintă pe fiecare om care, în fond, știe să facă totul: știe să respecte toate legile, dacă reușește… știe să facă totul, în fară de a-L iubi pe Dumnezeu și a-l iubi pe aproapele.

După cum asinul ne arată în chip pozitiv cine este Domnul, adică faptul că El ne iubește și ne slujește și deci ne sugerează cine ar trebui să fim noi… la fel, acest smochin uscat ne arată cine suntem noi, adică noi nu știm iubi și sluji, fapt pentru care ne prevestește ceea ce va deveni Domnul: va sfârși uscat pe cruce, luând asupra Sa blestemul și sterilitatea noastră.

Acest smochin e instructiv: mai întâi de toate ne învață că noi nu trebuie să așteptăm alte vremuri (anotimpuri) pentru a trăi sensul împlinit al vieții noastre, care constă în a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele.

„Timpul e împlinit”: fiecare clipă e un moment bun să aducem rod, deci nu putem să așteptăm vremuri și timpuri mai bune… întotdeauna timpul este acesta: mai multe sau mai puține roade, câte vor fi…

Însă noi, de la Adam încoace – încă de la început – în loc să producem roade, folosim foarte mult „frunzele de smochin”. Prin tot ceea ce omul face își ascunde propria sa rușine, propria sa sterilitate, propria sa insuficiență (defect, lipsă, nepricepere), propria sa nepotrivire și, până la urmă, își ascunde și propria sa identitate. Noi ascundem adevărata noastră identitate, care este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele…

Acest smochin fără fructe și cu multe frunze corespunde Templului pe care l-am descris în cateheza anterioară…: Templul nu e casă de rugăciune și de comuniune cu Tatăl și cu frații, ci e loc de comerț și hoție… La fel, viața noastră: nu-i o viață de fii ai lui Dumnezeu și de frățietate, ci e o viață în care fiecare are grijă de lucrurile sale și urmărește numai interesele sale, iar de alții nu-i pasă. O astfel de viață este blestemată și sterilă (nerodnică). E o viață non-umană. E precum un smochin care nu rodește smochine. Deci nu e un smochin… Nu dă rodul pentru care a fost creat. Nu produce realitatea de care Domnului îi este foame. Domnului îi este foame de libertatea noastră de a iubi… Domnului îi este foame de autenticitatea noastră, de fericirea noastră, de oameni după chipul și asemănarea Sa.

Însă noi acoperim totul cu mult frunziș, dar în spatele frunzelor nu-i niciun rod.

După ce spune că-I este foame, Isus se apropie și caută rodul în acest pom… Isus – Dumnezeu – Căruia-I este sete și foame de noi, se apropie de noi nu pretinzând că „tu trebuie să-mi dai”, ci asemenea unui „cerșetor după iubire”. Domnul e autosuficient, dar, El fiind Iubire, are nevoie de o iubire care să accepte iubirea Sa și apoi să I se răspundă iubirii Sale. El caută cerșind această iubire… Și nu o află…

Cum se întâmplă acest mecanism, adică faptul că noi investim toate energiile noastre nu ca să facem rod, ci să producem doar frunze? Noi suntem creați să facem fructe, cum de cresc numai frunzele, care acoperă faptul că nu reușim să producem rod?

Mecanismul este acesta – în baza Bibliei și a experienței noastre – că într-adevăr omul e bun: e creat de Dumnezeu, deci e fiul Său; și întreaga realitate (creație) e bună, căci e darul lui Dumnezeu făcut Fiului Său… Deci unde-i răul?

Răul constă în faptul că omul în loc să se simtă, să se privească pe sine și realitatea (creația) ca fiind un dar, ca fiind un loc de relație și de iubire, trăiește propria sa viață, precum și creația, ca posedare, deci ca violență, concurență și distrugere… Îl distruge pe celălalt – care vrea să posede același lucru – și, la urmă, distruge însuși lucrul (creația) și se distruge și pe sine, căci, trăind astfel, nu mai este om… Nu mai știe să iubească, nici să se realizeze într-un raport pozitiv cu alții. Așadar, mecanismul care ne face să producem cu mari energii (eforturi) frunze în locul fructelor este tocmai acest mecanism bazat pe răpire și posedare, care e o minciună, o înșelătorie. Înseamnă că nu înțelegem că tot ceea ce există e darul Tatălui făcut nouă, deci îl primim ca dar…

Darul nu este ceva de posedat, nu trebuie răpit… Ceea ce Domnul îmi dă nu este un fetiș… ci este un loc al comuniunii cu El.

Ce rol are darul Tatălui făcut fiilor? Trebuie împărțit cu frații. Și acesta e adevăratul fruct! Devine o iubire frățească, un loc clar în care trăiești iubirea Tatălui.

Astfel se naște o lume frumoasă, alcătuită din oameni liberi, care știu să iubească și să slujească și împreună construiesc lumea. Dacă nu, se naște o lume nemiloasă, arogantă, stăpânitoare, în care domină violența și moartea. E lumea pe care o simțim în jurul nostru… Lumea pe care o vedem tot mai mult, pentru că istoria reveleză tot mai bine această mască a violenței, care-i stupiditatea (prostia) omului… Și, apoi, tocmai persoanele onorabile actualizează o astfel de lume, pentru că noi toți considerăm ca fiind valoare tocmai o astfel de lume… Aceasta este minciuna. Noi credem că a fi ca Dumnezeu înseamnă să fim dominatori, puternici și aroganți… În schimb, Dumnezeu este precum asinul: blând, umil și slujitor.

De aceea El, cu imaginea asinului, purifică Templul, distruge imaginea noastră falsă despre Dumnezeu, și distruge imaginea noastră falsă despre om. Și cine nu a înțeles acest adevăr, în cateheza de astăzi, cu ajutorul imaginii smochinului, se reinterpretează: „și eu sunt așa… Și eu fac multe lucruri, adică produc multe frunze, dar nu produc acest rod pentru care am fost creat. De ce? Pentru că și în mine există această tendință de a folosi întreaga mea energie ca posedare, deci ca distrugere și separare”. Comportament care e opus poruncii iubirii.

Și atunci avem blestemul… Însă Isus nu blestemă smochinul! Ce legătură are aceast sărăcuț pom? Ci blestemul lui Isus e profetic, adică revelator, ne arată blestemul real; ne descoperă că noi trăim în acest blestem…

Mai mult, smochinul care se debarasează (se dezbracă) de frunze e o adevărată binecuvântare, căci ne arată realitatea noastră: noi suntem astfel! Deci ne învață realitatea noastră, adică faptul că suntem persoane care trăim în violență pentru a domina și a ne însuși lucrurile.

Dedesubt există ceva mai mult: „acel smochin s-a uscat”.

Nouă ne pare rău că un biet pom a plătit cu viața…

Faptul că s-a uscat imediat e tipic lui Matei. În Marcu acest fapt e progresiv: ei își dau seama numai în ziua următoare. Matei însă ne spune că s-a uscat imediat… Vorbele lui Isus nu sunt un blestem, ci o declarație a unei situații care există în prezent. Evanghelistul nu vrea să spună că „frunzele s-au uscat pe loc”, ci ne revelează că pomul nu e atât blestemat, ci afirmația lui Isus ne revelează, ne declară situația care există… O situație pe care n-a creat-o El, ci exista…

Acest pom ne învață cine suntem: noi suntem neproducătorii singurului lucru fundamental, adică de a fi oameni, a ști să trăim solidaritatea, iubirea și slujirea. Tot restul însă îl producem în abundență.

Acest pom va fi foarte cinstit, chiar dacă a sfârșit astfel, pentru că acest pom nu doar devine învățătorul nostru, care ne arată realitatea noastră – realitatea noastră de neproductivitate și sterilitate – ci acest pom devine imagine lui Dumnezeu însuși.

Pomul ne amintește de cruce, de pomul blestemat. El se va face blestem și păcat pe cruce. Cu alte cuvinte, blestemul sterilității noastre – nuditatea noastră – o ia și o duce El pe cruce. Fapt pentru care acest pom nu doar descoperă adevărul nostru de oameni blestemați, pentru că nu producem rod, ci ne descoperă și adevărul despre Dumnezeu care ia supra Sa blestemul nostru. Și tocmai astfel ne arată iubirea Sa pentru noi. Așadar, acest pom ne descoperă deopotrivă atât realitatea noastră negativă, cât și adevărul nostru cel mai profund, care-i iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi pe cruce.

Acest pom se va simți onorat că a fost utilizat de Isus să fie învățătorul nostru…

Să ne gândim la acest pom, apoi la pomul crucii, apoi la șarpele pe care Moise îl ridică și îi vindecă de veninul șerpilor care-i mușcau pe evreii care erau în drum spre pământul făgăduinței… Iar pe pomul crucii, Dumnezeu ia asupra Sa blestemul: Isus s-a făcut păcat și blestem pentru noi. Cu alte cuvinte, tot răul nostru se descarcă asupra Lui, iar Isus îl duce în pomul crucii. Așa ne răscumpără de rău.

vv. 20-21

20 Când au văzut discipolii, au fost cuprinşi de uimire şi spuneau: „Cum de s-a uscat smochinul aşa dintr-o dată?” 21 Atunci Isus le-a răspuns: „Adevăr vă spun, dacă aţi avea credinţă şi nu v-aţi îndoi, aţi face nu numai ceea ce s-a întâmplat cu smochinul, ci chiar de aţi spune acestui munte: «Ridică-te şi aruncă-te în mare», aşa va fi.

Se pare că Isus răspunde ciudat la întrebarea discipolilor: „Cum s-a uscat smochinul îndată?”, din două motive…

Primul este că El începe să vorbească despre credință, iar al doilea că: „dacă aveți credință veți face aceasta…”. Cu alte cuvinte, e chiar atât de important să facem acest gest de a usca smochinul? Și în baza acestui gest se joacă (se decide) credința?

Mai întâi de toate să vedem ce este credința… Cuvintele lui Isus sunt interesante: „Dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi”.

Credința și dubiul mereu stau aproape în Evanghelie. „De ce vă îndoiți?”; „Încă nu aveți credință?”; „Dacă aveți credință, să nu vă îndoiți…”. De ce? Pentru că locul credinței este îndoiala! În dubiu avem nevoie de credință! Și aceste două conviețuiesc mereu în proporție inversată, dar mereu stau împreună… Deci să nu spunem: „Eu nu am credință; eu mă îndoiesc”. E just: îndoiala va fi locul crdinței! Dacă credința nu intră în acel dubiu, nu este credință. Iar dacă credința nu știe și să se îndoiască și să pună în dubiu multe lucruri, nu este credință, ci este credulitate… Așadar, mereu sunt împreună credința și îndoiala…

În mod substanțial, credința este acea încredere în Dumnezeu care mă face să mă recunosc fiu și mă face să-i iubesc pe frați. Credința e comuniunea cu Dumnezeu, care-mi restituie (îmi dă) lucrurile lui Dumezeu. Aceasta e credința!

Și prima lucrare pe care o face credința e aceea să facă minunea smochinului…

Ce i s-a întâmplat smochinului? I-au căzut frunzele și „vede” că nu are rod. Aceasta este o luminare (instruire, educație)! Prima luminare (o deschidere neașteptată a minții spre cunoașterea adevărului prin lucrarea harului) constă în a vedea sterilitatea mea, goliciunea mea, faptul că eu nu produc rod. Și să înțeleg că eu nu am fost creat pentru acest rău. Credința îmi revelează situația mea de inautenticitate (de neadevăr), dincolo de toate lucrurile (frunzele) cu care m-am acoperit. Acesta e începutul luminării: a mă descoperi că sunt orb. Așadar, credința este aceea care mai întâi de toate mă ajută să descopăr că eu am fost creat pentru a aduce rod și nu reușesc să-l produc.

Aceasta e credința mai „intelectuală”, de cunoaștere a realității.

Avem un al doilea aspect al credinței, mai puternic, și care „mută acest munte în mare”. Ce înseamnă?

Aceeași expresie este folosită și după schimbarea la față, când Isus, coborând de pe muntele gloriei, loc în care L-au văzut în gloria Sa… Discipolii, în câmpie, nu reușesc să biruie un diavol, iar Isus le răspunde: „Deoarece nu aveți credință… Căci dacă ați zice acestui munte aruncă-te în mare…”, iar acest munte e muntele gloriei, el s-ar arunca, dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar…

Ce înseamnă muntele care se aruncă în mare?

Muntele e locul gloriei, al revelației lui Dumnezeu… Va fi muntele Golgota care e locul gloriei, al revelației lui Dumnezeu. Deci credința este cea care mă ajută să înțeleg că acest munte – această glorie a lui Dumnezeu – se aruncă în mare, în profunditatea abisului blestemului meu pentru a mă mântui.

Așadar, credința nu doar mă ajută să văd goliciunea mea, ci și iubirea și pasiunea infinite ale lui Dumnezeu pentru mine, care e un munte care se mută în mare… Și e muntele schimbării la față.

De fapt, credința în Evanghelia după Matei va fi să vedem gloria lui Dumnezeu… Unde? Pe Calvar. Loc în care El va fi în mare în abisul blestemului nostru.

În substanță, ce este credința creștină? Luminarea a venit la lumină, la fel ca în cazul minunii orbului… Minunea credinței constă mai întâi de toate în a-mi vedea orbirea, iar în orbirea mea să văd pasiunea infinită a lui Dumnezeu pentru mine. Apoi această vedere devine lumina vieții mele, care mă face să mă nasc la o viață nouă. De fapt, un om se naște dacă e iubit; vine la viață – ca persoană – în măsura în care e iubit. Și a vedea gloria Domnului pe cruce – în pătimirea și din iubirea Sa pentru mine – mă ajută să mă nasc.

Așadar, credința e alcătuită din aceste două elemente.

Smochinul ne luminează și cu privire la credință în această cateheză.

v. 22

22 Şi tot ce veţi cere cu credinţă în rugăciune, veţi primi”.

Ce trebuie să cerem în rugăciune? Să uscăm pomii și să mutăm munții? NU!

În rugăciune trebuie să cerem credința! Credința care să ne lumineze și să ne ajute să înțelegem tot mai mult realitatea noastră; credința care să ne lumineze și să ne ajute să înțelegem tot mai mult adevărul Său, pătimirea și iubirea Sa pentru noi. Și aceste adevăruri le primim în rugăciune, adică dialogând cu El, în familiaritate cu El.

Primul dar de cerut în rugăciune e darul credinței! Cine nu are credință, să o ceară…

Dacă cineva spune: „Ferice de tine că ai credință”.

„Scuză-mă, tu de ce nu ești fericit? Cere credința!”.

„Oare voi rezista să trăiesc în credință?”.

„Dacă te interesează, împotrivește-te rezistențelor (blocajelor, ispitelor) tale… Dacă tu vezi că credința te ajută să vezi realitatea ta și că realitatea lui Dumnezeu dă sens vieții tale, de ce să arunci credința? Ar fi ceva fără sens…”.

Credința e foarte rațională: dacă vezi un lucru bun, care satură dorințele tale profunde, de ce să ți-l interzici, fără nici măcar să nu-l experimentezi?

Cu atât mai mult, cu cât există ceva pe care tu nu poți să-l produci și care mereu este un obiect al credinței: este relația cu celălalt și cu Celălalt.

Și toate lucrurile care dau un sens vieții omului întotdeauna sunt un obiect de credință, adică de încredere… Începând de la încrederea fiului în mamă și în tată… până la toate celelalte acte de încredere, care construiesc omul ca persoană liberă și capabilă să iubească și să se maturizeze…

Și credința și încrederea trebuie cerute… Și tocmai cerând credința deja o obții, pentru că în timp ce o ceri deja ai încrederea omului care cere.

Texte utile

Ps. 65 și Ps. 67

Despre tendința noastră de a produce frunze și nu fructe cf. Gen. 3: Adam care a vrut să răpească rodul, iar apoi a folosit frunzele…

Is. 1, 10-31, profetul denunță religiozitatea plină de slujbe frumoase, dar fără rostul iubirii față de aproapele… E constantă predicarea profetică pe această temă; Ier. 7, 1-15 denunță certitudinile noastre false: „noi avem Templul, noi Îl avem pe Dumnezeu cu noi”. Atenție la faptul că-L avem pe Domnul cu noi… Îl putem avea cu noi și să-L punem pe cruce, iar aceasta nu e o bună acțiune.

Io. 15, 1-17 despre rod: „Eu sunt vița, voi mlădițele. Dacă rămâneți în Mine, aduceți rod”.

Despre blestemul smochinului, Rm. 11, 16-24, Pavel, vorbind Bisericii, îi spune: tu, comunitate de credincioși creștini, fii atentă că dacă nu ai credință, dacă a fost tăiat smochinul natural, va fi tăiat și smochinul altoit… Cu alte cuvinte, noi suntem mântuiți prin credință… și nu în baza frunzelor de smochin pe care noi ni le inventăm…

Is. 53, 1-13 vorbește despre smochinul blestemat în sens opus, adică ne vindecă, deci e însuși Cristos care ia asupra Sa blestemul nostru…

Despre eficiența rugăciunii Mt. 7, 7-11; 17, 19-21; 18, 19-20 și Iacob 1, 5-8.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan F. Pop