Matei 21,33-46

Omul se împotrivește să primească voia Domnului, însă Dumnezeu – Stăpânul viei – continuă să rămână fidel planului Său de mântuire.

Cum se exercită această putere, fidelitate și dorință de mântuire? Prin faptul că Isus acceptă să fie piatra aruncată, să fie ucis, să-Și dea viața.

Pericopa este o alegorie a istoriei, o sinteză a istoriei mântuirii: o sinteză a infidelității omului și a fidelității lui Dumnezeu.

Există o creștere a împotrivirii și a violenței din partea oamenilor și o sporire a bunătății din partea lui Dumnezeu. Crește dorința noastră de a răpi moștenirea, adică viața lui Dumnezeu și dorința lui Dumnezeu de a ne da moștenirea, însăși viața Sa.

Acesta este ritmul și conținutul istoriei mântuirii, fie la nivel personal, fie la nivel eclezial, social, cosmic.

Concluzia este că ucigașul va avea moștenirea și cel care răpește va primi și va înțelege darul. Aceasta este istețimea benefică a lui Dumnezeu, care se folosește și de rău. Noi ne folosim de bine pentru a face răul, însă Dumnezeu, înțelept fiind, se folosește și de rău pentru a ajunge la bine.

Se citește Mt. 21, 33-46

33 Ascultaţi o altă parabolă: Era odată un proprietar care a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn. Apoi a dat-o în arendă unor viticultori şi a plecat în călătorie. 34 Când s-a apropiat timpul culesului, i-a trimis pe servitorii săi la viticultori ca să primească roadele sale.35 Dar viticultorii, prinzându-i, pe unul l-au bătut, pe altul l-au ucis cu pietre. 36 A trimis din nou alţi servitori, mai numeroşi decât primii, dar le-au făcut la fel. 37 În cele din urmă l-a trimis pe fiul său la ei zicându-şi: «Pe fiul meu îl vor respecta». 38 Însă viticultorii, când l-au văzut pe fiu, au zis între ei: «Acesta este moştenitorul. Haideţi să-l ucidem ca să avem moştenirea lui». 39 Prinzându-l, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. 40 Aşadar, când va veni stăpânul viei ce le va face acelor viticultori?” 41 I-au zis: „Pe acei nemernici îi va ucide fără milă, iar via o va da în arendă altor viticultori, care îi vor da roadele la timpul cuvenit”. 42 Isus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri43 De aceea vă spun: Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite. 44 Şi cine va cădea pe această piatră, se va zdrobi, iar peste cine va cădea ea îl va zdrobi”. 45 Arhiereii şi fariseii, auzind parabolele lui, şi-au dat seama că vorbeşte despre ei 46 şi căutau să-l prindă, dar se temeau de mulţimi pentru că ele îl considerau profet.

Isus, prin acest text, recuperează un mod de a acționa (a lucra) a lui Dumnezeu care, dincolo de a fi o acțiune creatoare, este una care recuperează ceva ce alții au făcut. Dumnezeu recuperează. El nu este numai Cel care creează, ci acum este Cel care recuperează acea creație decăzută, pe care noi am murdărit-o de la Adam încoace.

Pericopa reflectă istoria umană. Istoria este o realitate în care se produce mizerie, dar aceasta este luată de Dumnezeu și transformată în piatra unghiulară a unei clădiri misterioase, Împărăția Sa.

Omul aruncă totul și-L aruncă și pe Dumnezeu. Domnul recuperează totul, dar nu pe Sine, deoarece darul pe care ni-L oferă rămâne.

Este parabola istoriei umane: se vorbește despre ceea ce fiecare dintre noi poate experimenta, zi după zi, în această lume concretă în care trăim. Mai întâi de toate, parabola privește istoria lui Isus: este previziunea detailată a ceea ce i se va întâmpla lui Isus și a lucrurilor pe care Isus le va accepta. De aceea devine parabola o alegorie a istoriei umane.

v. 33

33 Ascultaţi o altă parabolă: Era odată un proprietar care a plantat o vie, a înconjurat-o cu un gard, a săpat un teasc şi a construit un turn. Apoi a dat-o în arendă unor viticultori şi a plecat în călătorie.

„Proprietarul”, în limba latină este „pater familias”. Versetul sintetizează întreaga lucrare creatoare a lui Dumnezeu. Mai întâi, Dumnezeu decide să creeze omul și, după ce-l creează, consideră că este important să-i construiască și un mediu vital în care să-l așeze. Astfel creează grădina. În Israel, grădina cuprinde pomi fructiferi, care dau rod bun de mâncat. Grădina o înconjoară cu un gard, acesta fiind granița care deosebește grădina de deșert. Pentru zona lui Israel, a împrejmui ceva cu un gard înseamnă a crea o oază, un loc în care să existe apa, fertilitatea.

Această grădină înconjurată de gard, cu turnul – simbol al înălțimii, al prezenței lui Dumnezeu – devine simbolul relației, locul în care fiecare om poate să trăiască demnitatea sa umană în comuniune, în relație, în întâlnirea cu celălalt. Grădina (pomul binecuvântării prin excelență, pe de o parte), care este figura binecuvântării lui Dumnezeu fără sfârșit și care deschide omul către experimentarea lui Dumnezeu, deci către sărbătoare, face posibilă o experiență spirituală, și via, pe de altă parte – sunt figura lui Israel. Israelul și profeții experimentează acest lucru. Acel Israel care era o fetiță abia născută și abandonată în stepă este aleasă, spălată, îmbrăcată, îngrijită de acest om care trece. Și omul o ajută să crească și să devină mireasa sa. Aceasta este via. Este Israelul: ultimul dintre toți, cel mai puțin demn, care tocmai din această cauză este ales de Dumnezeu.

Dumnezeu creează omul, poporul Său și apoi pleacă. Își abandonează poporul. Aceasta este experiența omului: într-un anume fel îl percepe pe Dumnezeu ca fiind departe, dar nu pentru că nu s-ar interesa de noi, ci pentru că Domnul crede profund în libertatea noastră și ne lasă să ne mișcăm, să acționăm în această lume așa cum noi suntem capabili s-o construim. Lumea este încredințată grijii omului, fiind singura poruncă pe care Dumnezeu o dă omului, de a se transforma în agricultor, adică: să apere, să cultive lumea, adică s-o umanizeze. Lumea trebuie umanizată. Și această datorie ne este încredințată. Dumnezeu este departe și nu intervine în această misiune a noastră, deoarece este munca omului, o datorie încredințată mâinilor noastre.

v. 34

34 Când s-a apropiat timpul culesului, i-a trimis pe servitorii săi la viticultori ca să primească roadele sale.

„Timpul culesului”, adică timpul roadelor. Rodul prin excelență – de care vorbește Scriptura – este iubirea. Tot ceea ce Dumnezeu face pentru om este să-i comunice iubirea Sa gratuită. Rodul pe care Dumnezeu îl cere omului este rodul acestei iubiri. Rodul nostru nu este ceea ce noi trebuie să facem, ci este posibilitatea oferită nouă de Dumnezeu. Iubirea, pe care Dumnezeu ne-o dă gratis, ne dă posibilitatea să trăim în viața noastră un orizont care este cel al iubirii, o iubire care este restituită. Este vorba de o iubire pe care eu „pot” să o trăiesc și nu de o iubire pe care „trebuie” să o trăiesc. O iubire a lui Dumnezeu care mi-a dat posibilitatea să iubesc. Rodul este expresia a ceea ce este pomul. Și pomul este tot ceea ce Dumnezeu face pentru noi. Face posibil ca noi să restituim acest rod.

Dumnezeu trimite slugile pentru a primi acest rod al Său.

Dumnezeu nu vine după rod, precum cei care strâng impozitele. În acel timp, perceptorul trimis de romani cerea tributul, taxa. Dumnezeu vine și nu cere ceva pentru Sine. Rodul acestei vii nu și-l însușește proprietarul. Rodul – în urma celor cultivate de om – este folosit de om. Dacă Dumnezeu cere ca omul să aducă rod, este pentru că vrea ca omul să mănânce din acest rod, dorind ca noi să fim fericiți având acel fel de relații cu cei din jur, care să ne mulțumească.

Slujitorii trimiși pot fi diferiții trimiși ai lui Dumnezeu, de-a lungul secolelor, în istoria lui Israel, în special profeții. Dacă Dumnezeu este comunicare, comuniune și Cuvânt, exponenții speciali ai acestui minister sunt profeții: cei care transmit Cuvântul lui Dumnezeu și-l interpretează, cei care veghează și trezesc conștiințele, cei care sunt atenți cum se desfășoară lucrurile față de Dumnezeu și față de ceilalți.

Profetul este o figură specială, prezentă numai în Israel. În toate religiile epocii… Profeția este o experiență tipică lui Israel. Definește experiența lui Israel cu Dumnezeu. Profetul este omul împărțit în două, deoarece trăiește deplin în interiorul poporului său și cunoaște experiența păcatului, a îndepărtării de Dumnezeu, a abandonării lui Dumnezeu, a trădării din partea poporului și, în același timp, este omul care comunică cu Dumnezeu, transmite Cuvântul Său, trăiește neliniștea paternă. De aceea este omul la jumătatea drumului, singur, suspendat între această omenire îndepărtată și acest Dumnezeu care caută să se apropie de omenire.

Observăm soarta acestor profeți…

v. 35

35 Dar viticultorii, prinzându-i, pe unul l-au bătut, pe altul l-au ucis cu pietre.

În aceste trei acțiuni avem sinteza nu doar a istoriei lui Israel, ci și a istoriei Bisericii. Primul martir e sf. Ștefan, care e ucis cu pietre… Așadar, prima Biserică creștină continuă să trăiască experiența profetică.

v. 36

36 A trimis din nou alţi servitori, mai numeroşi decât primii, dar le-au făcut la fel.

În această parabolă avem trei trimiteri, iar numărul celor trimiși este tot mai numeros: cei trimiși a doua oară sunt mai mulți decât cei trimiși anterior. Așadar, înainte pericolului, Dumnezeu e dispus să riște mai mult, să sporească numărul celor trimiși… De obicei, omul judecă exact invers: acolo unde e un pericol, eu risc mai puțin, adică stau de o parte… Însă Dumnezeu, tocmai pentru că cei dintâi au fost tratați astfel, dublează numărul trimișilor… E un Dumnezeu care risipește puterile, căruia-I place să piardă…

Ne-am putea gândi că e ușor pentru El, căci în acest loc El riscă, pune în pericol viața altora… Dar în versetul următor spune:

v. 37

37 În cele din urmă l-a trimis pe fiul său la ei zicându-şi: «Pe fiul meu îl vor respecta».

În textul paralel din Marcu, atunci când relatează despre trimiterea Fiului, spune: „Mai avea încă un singur fiu, cel iubit”. Acest pasaj biblic ne amintește de un altul din VT, în care se vorbește despre acel păstor cu o singură oaie, care trăia lângă un mare proprietar care deținea multe animale… Este pilda pe care profetul Natan i-o povestește lui David, după păcatul acestuia cu Betșeba (cf. 2Sam. 12)…

Natan vorbește de acest păstoraș – figură misterioasă – care avea o singură oaie pe care o îngrijea ca pe lumina ochilor săi, iar ea mânca la masa lui și dormea pe pieptul lui…

Această imagine din VT e prezentă în parabola povestită de Isus în NT: Isus exprimă raportul Său cu Tatăl tocmai cu ajutorul acestui singur Fiu iubit, în care Tatăl se oglindea și pe care-L iubea cu o iubire unică… Avea numai acest fiu. Și ce face? Îl trimite spunând: „Cel puțin de El le va fi milă”.

Ni se descrie ingenuitatea lui Dumnezeu sau încrederea Lui în inima omului… Domnul din text stă „departe” pentru că are încredere în noi și crede că inima noastră e una de carne…

v. 38

38 Însă viticultorii, când l-au văzut pe fiu, au zis între ei: «Acesta este moştenitorul. Haideţi să-l ucidem ca să avem moştenirea lui».

Așa a judecat și Adam înaintea pomului. Pomul reprezintă prezența lui Dumnezeu în viața mea; deci, dacă eu elimin acest pom, adică dacă încalc porunca, Îl voi șterge pe Domnul din viața mea, iar eu voi fi stăpânul acestei lumi pe care El mi-a dat-o…

Ne este frică de faptul că nu suntem autorii realității care ne-a fost dată… Nouă nu ne place că viața noastră, care ne este dată, nu depinde de noi, nu naște din noi; nu ne place faptul că nu suntem noi autorii acestei vieți… De aici rezultă toate eforturile pe care omul le face ca să ia în posesie propria-i viață și viața altora… Apare acest mecanism pervers, cu care omul ia în stăpânire ceea ce Dumnezeu vrea să-i dea în dar. Pentru că omului nu-i convine că acest dar vine de la un Altul… Nu-i place darul, nu-i place logica darului…

Omul nu vrea să accepte viața ca dar, adică provenind de la alții… E ca și cum noi am vrea să ne naștem, să fim părinții vieții noastre… Nu ne place că viața ne-a fost dăruită… Ca și cum nu am vrea să fim datornici… Vrem să fim autonomi… Dacă viața îmi vine de la un Altul, poate că eu sunt administrator și va trebui să dau socoteală…

v. 39

39 Prinzându-l, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.

Versetul anticipă (prevestește) ceea ce I se va întâmpla lui Isus: Isus va fi scos afară, va muri ca un blestemat… Afară din oraș erau aruncate toate obiectele incomode, resturile (gunoiul) și blestemații… Isus va sfârși la fel ca aceste trei categorii de persoane: devenind blestemat, marginalizat (aruncat) și incomod.

Va fi aruncat afară… De aici înainte, Evanghelia ne va descrie tot ceea ce se va face pentru ca Isus să fie ucis. Vor pune la cale uciderea Lui. Isus moare pentru că e ucis… El nu moare în mod natural, ci va fi ucis, crucificat…

vv. 40-41

40 Aşadar, când va veni stăpânul viei ce le va face acelor viticultori?” 41 I-au zis: „Pe acei nemernici îi va ucide fără milă, iar via o va da în arendă altor viticultori, care îi vor da roadele la timpul cuvenit”.

Acest răspuns îl dau „alții”, cei care ascultă…

Parabola dorește să-l conducă pe cel care ascultă, să răspundă… Parabola nu vrea să-i mintă pe alții, ci e modul de relaționare pe care Domnul îl folosește în raportul cu noi… Dumnezeu ne conduce să vedem anumite lucruri, să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă, pentru ca noi să dăm răspunsul.

Viața pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o devine a noastră, iar în viața noastră suntem chemați să dăm un răspuns… Datorită acestei iubiri cu care Eu te-am iubit, tu ce decizi? Ce-mi răspunzi? Eu am făcut aceasta pentru tine, și tu ce faci, cum reacționezi?

De ce se comportă așa Domnul cu noi? Pentru că El are un respect profund și o mare încredere-n om.

Răspunsul care în acest loc e negativ – va lua via acestor persoane și o va da altora – și care sună precum excluderea din Împărăție a unui grup, în mod providențial, de acum înainte, va face să răsară Cuvântul cel mai mare pe care Dumnezeu putea să-l spună despre istoria noastră: faptul că „tu care Mă excluzi și care la rândul tău meriți să fii exclus”, tocmai această excludere pe care Mi-o provoci devine locul în care Eu te mântuiesc, te iubesc cu o iubire infinită… și tu vei înțelegere iubirea Mea…

Domnul nu-i va ucide pe acei răutăcioși, ci va muri El… Via va trece la alții, dar cei dintâi nu vor fi excluși (fc. Rm.)… Căci mântuirea va fi pentru toți!

v. 42

42 Isus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri?

Piatra aruncată, care e Isus… Isus care-i aruncat de om… Prin faptul că El se lasă aruncat îi recuperează pe toți aruncații istoriei umane. Devine El aruncat (gunoi) în locul tuturor.

Cu cât mai mult istoria umană produce aruncați, fiind o istorie a aruncaților, a marginalizaților, o istorie de moarte, cu atât mai mult, în acea moarte – care-i moartea lui Cristos – e posibilă recuperarea tuturor acestor morți: în Cel care moare, toți ceilalți pot trece de la moarte la viață.

Experiența creștină devine una în care a te face aruncat (gunoi) devine locul în care experimentăm marea iubire cu care suntem iubiți, căci e locul în care El, Cel dintâi, S-a făcut gunoi, a fost aruncat… E o iubire care-i îmbrățișează pe toți, dar mai întâi de toate îi îmbrățeșează pe cei care L-au aruncat…

Deci dușmanii lui Isus descoperă că sunt iubiți tocmai în momentul în care-L urăsc, în actul cel mai mare al urii, care e uciderea…

Isus e piatra din capul unghiului, tocmai în măsura în care e aruncat… Mântuirea e fondată pe gunoiul lumii… Părțile din viața noastră, pe care le considerăm gunoi, în mâna Domnului devin fundamentul mântuirii. În măsura în care ne simțim păcătoși ne putem simți mântuiți

v. 43

43 De aceea vă spun: Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite.

Nu e un verset antiiudaic. Nu-i vorba de excluderea lui Israel. Ci, în contextul Evangheliei după Matei, întâietatea e dată păcătoșilor, vameșilor și desfrânatelor… ei vor merge înaintea vostră în Împărăție… Cine se recunoaște păcătos va afla că mântuirea îi stă la dispoziție.

v. 44

44 Şi cine va cădea pe această piatră, se va zdrobi, iar peste cine va cădea ea îl va zdrobi”.

Persoanele strivite reprezită tot răul pe care-l creează omul în lume. Capacitatea de a crea răul ne e proprie. Ne îndreptăm spre un punct al istoriei în care răul va fi distrus, iar rezultatul va fi comuniunea omului cu Dumnezeu…

vv. 45-46

45 Arhiereii şi fariseii, auzind parabolele lui, şi-au dat seama că vorbeşte despre ei 46 şi căutau să-l prindă, dar se temeau de mulţimi pentru că ele îl considerau profet.

Arhiereii și fariseii știu că această parabolă e pentru ei, și tocmai de aceea decid să procedeze așa. Ei încep să împlinească ceea ce spune parabola…

Deci există o înțelepciune (a arhiereilor și fariseilor) care nu-i înțelepciunea inimii, care se transformă într-o înțelepciune criminală, neagă viața și dă moartea, e înțelepciunea inimii împietrite, a inimii care nu se încrede, care nu vrea să depindă de nimeni… Și tocmai această înțelepciune îl aruncă pe Isus; dar, privind la acest Isus, inima împietrită va fi pătrunsă de iubirea Domnului… Iar inima împietrită va fi dezorientată înaintea inimii lui Isus, care o iubește.

Această parabolă nu-i spusă pentru alții – arhierei și farisei – ci e spusă pentru noi…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan F. Pop