Matei 22,23-33

Psalmistul spune că Domnul nu abandonează viața noastră în mormânt, prin aceasta prefigurând învierea.

Astăzi vom prezenta discursul lui Isus despre înviere, ținut imediat după cel despre puterea Cezarului, care atinge tema fundamentală a credinței creștine și întrebarea profundă pe care și-o pune fiecare om: „ce sens are viața?”. Mă nasc (mai înainte nu existam), trăiesc – și în viață niciodată nu trăim unde ne aflăm, ci suntem mereu altundeva, în amintirile trecutului sau în proiectele de viitor – murim, deci nu mai suntem, și apoi? Noi am vrea să avem (să posedăm) începutul și sfârșitul vieții noastre, pentru a avea în mâinile noastre (sub control) viața.

Avem senzația că viața e destinată pierzaniei, nimicului, și suntem conștienți că suntem muritori. Cuvântul „om” derivă din humus (și adam, în limba ebraică): știm că venim din pământ și că ne întoarcem în pământ. Deci, ce sens are viața noastră?

Dacă am fi precum animalele care nu știu acest adevăr, totul ar decurge lin… ar fi suficient să mâncăm pentru a conserva individul și să ne reproducem pentru a conserva specia și totul ar fi rezolvat…

În schimb, omul are o ,,mică” slăbiciune: se întrebă „de ce”; „ce sens are”? Așadar, nu rezolvă totul prin conservarea individului și a speciei… Mai mult, omul are în interiorul său noțiunea „nemuririi” (cf. Ecclesiastul) și acest fapt îi dăunează: faptul că omul e conștient de limitele sale și de cea absolută, moartea…

Aceasta e problema de fond…

Iar învierea e centrul revelației creștine: tot creștinismul pornește de la învierea lui Cristos, ca anticipație a învierii noastre; învierea lui Cristos face viața noastră să fie nouă, să nu mai fie destinată morții, ci să fie un imn, o odă adusă vieții.

Dacă citim Biblia din această optică, vom vedea că de la Geneză la Apocalipsă, întreaga Biblie e un imn adus vieții; de la Dumnezeu care creează și vede că e bun – apoi tot ceea ce se întâmplă în mijloc sunt multe lucruri, chiar și urâte – iar, la urmă se descrie întâlnirea cu Domnul, în plinătatea vieții fără limite… Acest fapt (viața nemuritoare) răspunde și marii dorințe a omului, dar este dezmințit de experiența pe care o avem în viața pământească…

Așadar, cu ajutorul textului biblic, vom vedea ce înseamnă învierea și ce înseamnă pentru noi, azi, a trăi învierea.

Să ținem cont că acest pasaj urmează – la fel ca toate – imediat după cel de dinaintea sa, și stă imediat înainte de următorul… Textul anterior ne invita să-I dăm lui Dumnezeu ceea ce este a Lui. Dacă puterea Cezarului e una violentă și știe să dea moartea, puterea lui Dumnezeu este cea de a da viața; iar învierea înseamnă a-I da lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu: este comuniunea plină cu El; este omul restituit Realității sale, Realității al cărui chip este. Pericopa următoare va conține porunca iubirii: cu alte cuvinte, tocmai în iubire trăim deja acum viața veșnică, aceea care învinge moartea.

Se citește Mt. 22, 23-33

23 În ziua aceea au venit la el saduceii, care spun că nu este înviere, şi l-au întrebat: 24 „Învăţătorule, Moise a spus: Dacă cineva moare fără a avea copii, fratele s-o ia în căsătorie pe soţia lui şi să-i ridice urmaşi fratelui său. 25 Erau la noi şapte fraţi. Primul s-a însurat şi a murit, dar nu avea urmaşi şi a lăsat soţia fratelui său. 26 Tot la fel şi al doilea şi al treilea, până la al şaptelea. 27 În urma tuturor a murit şi femeia. 28 Aşadar, la înviere căruia dintre cei şapte îi va fi soţie? Căci toţi şapte au avut-o”. 29 Răspunzând, Isus le-a zis: „Vă înşelaţi pentru că nu cunoaşteţi Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. 30 Căci la înviere nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în cer. 31 Cât despre învierea din morţi, nu aţi citit ceea ce v-a fost spus de Dumnezeu: 32 Eu sunt Dumnezeul lui Abraham şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob? Însă el nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii”. 33 Şi mulţimile care ascultau au rămas uimite de învăţătura lui.

Textul conține o teorie a saduceilor, care lua în derâdere învierea; după părerea lor învierea era imposibilă…

Noi deseori ne batem de joc de ceea ce am spera (am vrea), dar care ni se pare că-i imposibil de atins…

Învierea este realitatea cea mai ridiculizată încă de la început… Când femeile se întorc de la mormânt, spunând că El e viu, apostolii – care sunt persoane înțelepte -afirmă: „sunt închipuiri femeiești, goale”, deci ridiculizează femeile… Apoi când Pavel va vesti învierea la Atena, vorbind despre Cristos anastazis, grecii cred că le vorbește despre Cristos și Anastasia, adică despre o altă zeiță… Iar când el le explică faptul că anastazis este învierea lui Cristos, ei spun: „te vom asculta altă dată…”. Iar când îi vorbește despre înviere lui Festus – un bun procurator roman, cu capul pe umeri – acesta-i răspunde: „Pavele, ai studiat prea mult și ți-ai pierdut mințile”. Și Isus când spune despre fiica lui Iair că „nu-i moartă, ci doarme”, ei au râs de El.

Înaintea morții noi putem ori să plângem, ori să-l luăm în derâdere pe cel care vestește că există ceva diferit…

Noi vom trata tema învierii înaintea căreia, de obicei, ori plângem, ori luăm în derâdere, adică nu înțelegem ce este învierea…

Iar Isus spune „aceasta este marea înșelăciune”: voi vă înșelați…

Pentru a înțelege învierea trebuie să pornim de la făgăduința lui Dumnezeu, de la experiența lui Dumnezeu „voi nu cunoașteți Scripturile și nici puterea lui Dumnezeu: Dumnezeu e Dumnezeul celor vii”.

Dumnezeu nu a creat moartea! El a creat totul pentru viață.

Însă dacă a trebuit să creeze ceva care nu e Dumnezeu – pentru că Dumnezeu există deja, nu mai poate fi creat un altul – trebuia să-l creeze finit, limitat, pentru că infinit este numai El; deci trebuia să aibă un început și un sfârșit… Însă începutul și sfârșitul, nașterea și moartea nu sunt locul nimicului său, al distrugerii omului, ci locul comuniunii cu Începutul (cu Izvorul) vieții.

Moartea – limita – așa cum noi o trăim, adică în mod tragic, se datorează faptului că noi nu acceptăm că avem un început și un sfârșit, ca fiind o comuniune cu Viața; nu acceptăm că suntem creaturi și fii.

Și de aceea, întreaga viață căutăm cu disperare să ne salvăm de moarte; să ne salvăm pe noi înșine. De aceea căutăm să adunăm (să strângem, să acumulăm) viață, crezând că viața înseamnă bunurile dobândite… Și atunci ne sacrificăm (închinăm, jertfim) viața strângerii bunurilor; facem să moară o mare parte din oameni, pentru că noi strângem bunurile pentru noi, și astfel, și noi murim adunând tot mai mult, sufocați de bunurile pe care le adunăm…

Dar pentru că bunurile nu sunt îndeajuns, noi vrem să ne garantăm viața posedând persoanele (care reprezintă viața umană). Însă nu ne dăm seama că posedând persoanele îl distrugem pe celălalt și ne distrugem și pe noi înșine ca persoane.

Dar primele două nivele nu ne satisfac deplin. Atunci vrem să-L posedăm pe Dumnezeu, Izvorul vieții. Căci noi nu realizăm că Dumnezeu e dar, iar darul nu-l putem poseda.

Așadar, problema este aceea de a ieși din minciuna de la început, care nu ne lasă să ne concepem pe noi înșine – viața noastră – ca dar. Iar darul întotdeauna e comuniune cu Acela care dăruiește.

Și cine m-a dăruit pe mine, mie? Dumnezeul celor vii. Deci eu sunt comuniune cu El; eu sunt al Lui… După cum Avraam, Isac și Iacob sunt ai lui Dumnezeu și Dumnezeu este al lui Avraam, la fel fiecare dintre noi este al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este „al meu”… Tocmai această relație este viața, care-i viața veșnică! Iar limita mea este locul acestei relații, pe care o trăiesc deja acum, în iubire.

Această temă e importantă căci în joc este sensul vieții…

Căci dacă viața… se spune mereu „fericiți voi, tinerii, căci după…”. Dar de ce să îmbătrânim? Atunci ar fi mai bine să ne sinucidem toți, cât suntem încă tineri… Însă nu, pentru că e frumos să trăim, e minunat să devenim bătrâni, să creștem… va fi frumos să murim, întâlnind îmbrățișarea lui Dumnezeu, întâlnindu-L pe El. Dacă nu, înseamnă că Dumnezeu a greșit totul… Mai mult, Dumnezeu ar fi rău, fapt care-i absurd!… pentru că ne-ar fi destinat pe toți la distrugere… Noi fiind conștienți de acest fapt. Cel puțin dacă nu am ști acest adevăr…

Tragedia morții derivă de la minciuna (înșelăciunea) șarpelui. În 1 Cor. 15, 56 Pavel spune: „boldul morții este păcatul”. Dacă nu ar exista păcatul, care este necunoașterea lui Dumnezeu și a faptului că noi suntem fii, moartea nu ar avea un „bold”, adică veninul, veninul din coadă; nu ar otrăvi cu coada întreaga existență… Viața ar fi un parcurs crescător în bucurie, până la comuniunea plină cu Domnul.

v. 23

23 În ziua aceea au venit la el saduceii, care spun că nu este înviere, şi l-au întrebat:

În cateheza precedentă, ne-am referit la farisei – persoane pioase și devotate, religioase, care fac să rezide întreaga lor spiritualitate în respectarea legii – și la irodienii, care sunt de acord cu totul, numai să trăiască bine… Saduceii sunt o altă categorie de persoane: sunt bogații, cei care posedau pământul, vechii boieri ai lui Israel, care ocupau locurile principale în sinedriu (spre exemplu, marele preot) fiind extrem de materialiști. Ei sunt legați de primele cinci cărți ale Bibliei, care vorbesc despre bunurile pământului, după părerea lor… Ei neglijează profeții, deoarece profeții spun alte lucruri, pe care ei nu doresc să le priceapă – spre exemplu, că e nevoie să ne convertim – neglijând cărțile înțelepciunii, care explică „ce sunt aceste bunuri și ce valoare au”. Așadar, saduceii sunt materialiștii din acea epocă.

Sub aspectul materialismului ei ne sunt similari… Saduceii judecau astfel: e adevărat că Dumnezeu ne-a binecuvântat, însă binecuvântarea lui Dumnezeu înseamnă să avem mulți bani și multe pământuri… Și nu credeau în Înviere…

Credința în Înviere – în Biblie – apare, răsare foarte lent… În mod clar apare numai în Daniel și în 2Macabei, pentru că Învierea este orizontul ultim al făgăduinței lui Dumnezeu… Și, în Israel se naște astfel: dacă Dumnezeu este prietenul meu, aliatul meu, un aliat nu poate permite ca eu să fiu biruit (învins). Dar adevărul este că eu sunt învins de moarte. Dar atunci Dumnezeu m-ar pierde. Atunci nu s-ar mai ține de cuvânt (nu și-ar ține făgăduințele, nu ar mai fi de încredere), nu ar mai fi prietenul meu… pentru că un prieten face tot ceea ce poate pentru prietenul său, pentru aliatul său. Deci, învierea e văzută (intuită, înțeleasă) nu cu ajutorul marilor cugetări (se pot face și acestea), ci este intuită în baza experienței de prietenie cu Dumnezeu care nu poate permite – dacă eu sunt prietenul Său, iar El trăiește – ca eu să mor… El este dătătorul vieții…

Așadar, credința în înviere izvorăște din experiența legăturii pe care poporul o are cu Domnul.

În acea vreme numai saduceii nu credeau în înviere… Însă fariseii și toate celelalte grupuri credeau în înviere…

Prin înviere nu înțelegem nemurirea sufletului, care-i o altă problemă!

Trupul moare… Iar învierea este a trupurilor!

Problema este: acest trup, această lume se sfârșește sau are un sens, un cuvânt profund?

Învierea nu are nici-o legătură cu reîncarnarea… Căci reîncarnarea înseamnă: ești penalizat să trăiești încă o dată, până când nu vei fi atât de bun încât să-ți pierzi trupul. Ca și cum trupul ar fi ceva negativ, iar viața în trup ar fi ceva negativ… Și identitatea omului ar fi negativă…

În schimb, identitatea ta este importantă, căci te-a creat Dumnezeu: te-a creat un „tu” unic și irepetabil (așa cum ești). Și vei învia „tu” ca atare, pentru că iubirea necesită, implică dualitatea; niciodată nu înseamnă suprimarea celuilalt; iubirea niciodată nu-i antropofagie (hrănire cu carne umană); iubirea are nevoie ca cei doi să fie mereu doi și deosebiți unul de altul… Chiar Tatăl și Fiul sunt deosebiți.

Învierea nu-i nici reînsuflețirea unui cadavru: nu înseamnă că un om se reîntoarce la viața sa de dinainte de moarte…

Învierea e înțeleasă (privită) și poate fi pricepută mai bine din povestirile despre Cristos înviat, ca fiind acea comuniune cu Dumnezeu la care întreaga creație este destinată: creația vine de la Dumnezeu și se reîntoarce la Dumnezeu, prin intermediul libertății omului. Cu alte cuvinte, în ziua a șasea e creat omul, iar prin libertatea omului, toate celelalte cinci zile ale creației se reîntorc în Dumnezeu.

Acest adevăr îl spune Pavel în Rm. 8, 18 ș.u.,: „Întreaga creație suferă durerile nașterii, așteptând revelația gloriei fiilor lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, întreaga materie va fi „schimbată la față”, transformată… Întreaga lume se va hrăni cu Spiritul lui Dumnezeu (va trăi prin Spiritul lui Dumnezeu); deci, a fi înviați înseamnă a trăi în plinătate prin Spiritul lui Dumnezeu, care e Iubire.

Aceeași materie, chiar rămânând la fel, poate fi în totalitate diferită, în funcție de forma pe care o are… Altfel spus, elementul calciu din piatră este un mineral; elementul calciu din iarbă e un vegetal, și tot calciu este, dar e diferit, adică are o altă structură; elementul calciu prezent în oaia care mănâncă iarba, e animal, iar în om, care mănâncă oaia, devine uman… Iar în omul care trăiește în Spirit Sfânt, același calciu are un rol divin, adică omul trăiește viața sa concretă în Spiritul lui Dumnezeu care-i Iubire, bucurie, lumină și viață.

Deci, prin om, întreaga materie va trăi prin (în) iubirea lui Dumnezeu (se va hrăni cu iubirea Domnului), pentru că omul reunește totul, trăiește totul precum un dar de iubire. Și, astfel, totul este recondus la Dumnezeu prin libertatea noastră. De fapt, prin libertatea noastră, întreaga creație se reîntoarce să fie fiul lui Dumnezeu. Acesta-i sensul învierii: e Dumnezeu care este totul în toate!

Este creația care se reîntoarce la începutul (izvorul) ei, dar fără să se distrugă; se reîntoarce la izvorul vieții prin libertatea omului, care-i libertatea de a iubi, care-l face similar cu Dumnezeu; mai mult, îl face Dumnezeu, pentru că Iubirea este Dumnezeu.

Așadar, învierea reprezintă îndumnezeirea creației și nu distrugerea sau anularea creației.

Întreaga istoriei nu este nimic altceva decât pregătirea lui Cristos-total, lui Cristos-cosmic… „în Care, prin Care și pentru Care am fost creați”.

Acesta e marele mister al universului, având o strânsă legătură cu libertatea noastră și cu responsabilitatea noastră de fii!

De unde deducem acest adevăr? Din Biblie, pentru că-i foarte evident.

Dacă un om gândește cât de cât, pricepe că un inginer, spre exemplu, nu se distrează să creeze lucruri inutile sau dăunătoare, ca mai apoi să le distrugă… sau să tortureze animalele… Deci, cum putem crede că Dumnezeu s-ar distra să tortureze oamenii? Dacă ar face așa, ar trebui imediat să-L ucidem… Căci un astfel de dumnezeu, nu ar fi Dumnezeu! Ci ar fi răul, dar răul nu există, căci răul este doar negarea binelui…

Altfel spus, și din punctul de vedere al rațiunii, e logic că dacă Dumnezeu a creat ceva, cel puțin să fie și El rațional precum noi; ca El să dea un sens lucrurilor pe care le-a creat… Spre exemplu, dacă omul dorește să mănânce, să existe hrana, căci altfel nu ar exista dorința de a mânca… Dacă omul are dorința de a depăși moartea, de a iubi, iar în interiorul său are o făgăduință (o promisiune) după fericirea deplină, este rațional ca să existe obiectul (obiectele) dorinței omului… Căci altfel, nu ar exista nici dorințele omului…

Nu dorința creează obiectul, ci obiectul (realitatea existentă) creează dorința!

Cu alte cuvinte, nu înseamnă că foamea creează hrana; ci dacă există foame, în mod automat trebuie să existe hrana, căci altfel nu ar exista foamea… Așadar este deosebită (diferită) hrana de foame… Dar nu ar exista foame, dacă nu ar exista hrana.

La fel, omul nu ar fi om, dacă nu ar avea dorința după sens, sau însemnătatea vieții sale.

Moartea este sfârșitul oricărui sens: este nimicul, lipsa de sens (non-sensul). Prin urmare, dacă totul s-ar sfârșit cu moartea, ar fi fără sens însuși omul.

Saduceii din acea vreme sunt destul de similari cu noi, care spunem: „Viața este în totalitate numai aici pe pământ; nu există viață după”. Și acest fapt e foarte dăunător, pentru că a trăi fără o perspectivă, fără un orizont, înseamnă a nu trăi. Înseamnă a reprima faptul că știm că vom dispărea, deci, până când îl reprimăm, mereu vom trăi în angoasă…

Reprimăm și faptul că ne-am născut, deoarece… „De ce m-am născut? Mai înainte nu existam…”. Și mereu trăim timpul de față (timpul prezent) netrăind niciodată în prezent, adică noi nu trăim…

vv. 24-28

24 „Învăţătorule, Moise a spus: Dacă cineva moare fără a avea copii, fratele s-o ia în căsătorie pe soţia lui şi să-i ridice urmaşi fratelui său. 25 Erau la noi şapte fraţi. Primul s-a însurat şi a murit, dar nu avea urmaşi şi a lăsat soţia fratelui său. 26 Tot la fel şi al doilea şi al treilea, până la al şaptelea. 27 În urma tuturor a murit şi femeia. 28 Aşadar, la înviere căruia dintre cei şapte îi va fi soţie? Căci toţi şapte au avut-o”.

Această povestire face referire la istoria lui Tobit și Sara, căreia i-au murit precedenții șase logodnici și se referă și la legea leviratului din Deut. 25, în care se spune că dacă un bărbat moare fără fii, fratele său se va căsători cu soția decedatului, pentru a-i lăsa urmași. Căci era foarte important să aibă descendența, în special pentru saducei, în vederea moștenirii pământului…

Saduceii erau devotați unor legi, dar pe altele le respectau mai puțin…

Așadar, povestind această pildă este ca și cum ar spune: să presupunem că există învierea, atunci această soție a cărui soț va fi după înviere? Moise a spus că bărbatul trebuia să se căsătorească doar cu o femeie, dar aceasta ar fi soția a șapte bărbați, fapt care e în contradicție cu Biblia, deci învierea nu există…

Această povestire nu vrea să fie vreo probă, ci dorește numai să ridiculizeze…

v. 29

29 Răspunzând, Isus le-a zis: „Vă înşelaţi pentru că nu cunoaşteţi Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.

Primul răspuns al lui Isus este „voi vă înșelați; voi rătăciți”.

Spre deosebire de animal, omul se poate înșela, pentru că e inteligent.

Cuvântul inteligent derivă de la intus-legere, adică a citi în interior. Omul este cel care-i capabil să facă o citire (o interpretare) simbolică a faptelor (evenimentelor); adică e capabil să citească (să vadă) în interiorul faptelor altceva, diferit de ce este evident…

Mă explic… Ce este Biblia? Este o citire, o interpretare simbolică a tot ceea ce a fost creat și a tot ceea ce se întâmplă.

Ce este lumea? Este darul lui Dumnezeu pentru om!

Ce este omul? Este creatura lui Dumnezeu, iubită de Dumnezeu, creată în ziua a șasea, pentru a ajunge la ziua a șaptea.

Ce este istoria? Întreaga Biblie este o interpretare a istoriei lui Israel ca fiind locul acțiunii lui Dumnezeu, pentru a mântui (a salva) omul.

Așadar, Biblia vrea să ne scoată din înșelăciunea de a ne considera un nimic; adică din înșelătoria de a nu ști să citim realitatea… „Realitatea este cea ce este”, spunem noi… însă, nu! Căci realitatea nu-i ceea ce este. Ci este mult mai mult! Realitatea este ceea ce tu înțelegi!

Mă explic: dacă există un măr care ne cade în cap, realitatea ar fi, după noi, mărul care cade în cap… Însă, nu! Newton află ceva mult mai interesant. De ce? Pentru că e un om. El știe interpreta mărul care cade în cap, și inventează ceva util… Cu alte cuvinte, omul este cel care e capabil să citească, să interpreteze dincolo de realitate (insus-leggere, a înțelege în interior), precum se interpretează în sfera fizicii, așa se poate interpreta în relațiile umane…

Spre exemplu: un trandafir dăruit, ce este? E ceva precis… Nu-i doar un trandafir de mâncat, așa cum îl percepe o capră…

La fel, întreaga istorie și toate relațiile umane sunt capacitatea de citire, de interpretare… Iar tu devii după cum interpretezi realitatea…

La fel, hrana și sexul pentru om nu au același rol precum în cazul animalului: hrana pentru conservarea individului, iar sexul pentru conservarea speciei… În cazul omului, hrana și sexul sunt un simbol: reprezintă comuniunea, iubirea, dăruirea, relația… Toate acestea sunt date de capacitatea simbolizatoare a omului; dacă nu dă această interpretare, omul se înșală; decade, se precipită la un nivel inferior, la cel animal, spre exemplu… Aceasta e prima înșelare (amăgire): a nu se înțelege (percepe, vedea) pe sine și creația, ca fiind un dar al lui Dumnezeu.

„Scuză-mă, nu m-am făcut eu singur. Ce exista mai înainte de mine?”… Ori mă accept ca dar, sau nu mă înțeleg, nu mă accept, nu mă vreau, iar apoi nu-i accept pe alții și nici întregul univers… Căci întregul univers are un început, pentru că nu-i autosuficient; cu alte cuvinte, suma miliardelor, a infiniților de insuficienți, dă infiniți de insuficienți… Niciodată nu ajunge să dea un suficient… Vreau să spun: dacă voi îi dați unui elev mereu nota trei pe tema la engleză, nu înseamnă că media acelor note să atingă suficiența, nota de trecere… Ci mereu va fi tot mai necunoscător al limbii engleze…

Deci eu trebuie să înțeleg ce este limita mea. Trebuie să o înțeleg precum ceva insuficient (o limită, o lipsă), sau să-i dau o interpretare simbolică și atunci o percep ca fiind un loc de comuniune, de iubire?

Dacă citesc limita mea precum o insuficiență (o lipsă, un defect), mă închid în mine, mă neliniștesc de-a lungul întregii vieți, acopăr limita mea, lipindu-l pe celălalt de limita mea, pentru că vreau să-i răpesc lui ceva ce eu nu am… și astfel se creează întreaga istorie a violenței.

Sau accept limita mea, dar nu ca o limitare, ci precum o comuniune, un raport, un ajutor. Și acesta e divinul, e simbolicul care ne face oameni. Fapt pentru care din homo homini lupus est (omul este lup pentru om) devenim homo homini Deus (omul este dumnezeu pentru om). Iar înșelăciunea stă în a nu înțelege acest adevăr…

Acest adevăr derivă din Biblie. Cu alte cuvinte, întreaga Biblie și întreaga înțelepciune nu-s nimic altceva decât a intui acest sens profund al realității.

Și nu doar Biblia îl intuiește, ci și „puterea lui Dumnezeu”… Adică experiența personală, mistică, pe care fiecare om o poate face despre prietenia cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este (locuiește) în inima fiecărui om ca și căutare a adevărului, ca bucurie de a-L afla, ca dorință după iubire, ca pace pentru că L-am întâlnit: Există o experimentare (o cunoaștere) a lui Dumnezeu, a puterii Sale; iar învierea intră în această experiență a puterii lui Dumnezeu, într-un raport de prietenie cu El.

v. 30

30 Căci la înviere nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în cer.

Oare înseamnă că un om nu-și va mai recunoaște soția, sau pruncii, sau părinții? Nu! Îi va recunoaște!

Problema este alta: învierea înseamnă a fi pentru totdeauna cu Domnul; cu Domnul vieții, cu Cel care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine!

Și raportul bărbat-femeie, la fel ca oricare altă relație, nu este nimic altceva decât un semn al relației om-Dumnezeu. Când se spune că „Dumnezeu l-a creat pe om, bărbat și femeie, după chipul și asemănarea Sa”, înseamnă că niciunul dintre cei doi nu este chip al lui Dumnezeu: nici bărbatul și nici femeia, ci relația dintre cei doi este divină. Iar, în realitate, noi suntem chemați să avem același raport al cuplului iar acest raport este doar un semn pe care omul îl are cu Dumnezeu. Realitate este că fiecare om este cealaltă parte a lui Dumnezeu. Iar învierea este unirea, căsătoria cu cealaltă parte; unirea cu țelul suprem al dorinței omului, dorință care este a-L vedea pe Dumnezeu, a-L întâlni pe El și a întâlni plinătate și fericirea.

Prin urmare în sfera învierii nu mai are sens a lua soție sau soț, în sensul de a reproduce specia… pentru că omul nu are specie, ci este un absolut; în sfera învierii deja va întâlni absolutul.

Acesta e și sensul celibatului în Biserică: se mărturisește că viața omului este autosuficientă, pentru că în sine este autosuficientă nu de unul singur, ci pentru că fiecare om este relația cu absolutul, cu Dumnezeu. Și fiecare om realizează această relație cu absolutul ori în raportul de cuplu, ori în raportul direct cu Dumnezeu, dar, în final, toți suntem chemați să realizăm acest raport cu Dumnezeu.

„Și vom fi ca îngerii”. Ce sunt îngerii? Eu niciodată nu i-am văzut…

Îngerii sunt cei care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu… Sunt acele ființe, care stau aproape de Dumnezeu, care aparțin lumii cerești; cu alte cuvinte, noi vom avea o natură cerească. Acest adevăr este explicat în 1 Cor. 15, loc în care Pavel ne spune cum vom fi: vom fi un trup „schimbat la față”, transformat în lumină, în armonie, adică vom fi divini.

Este exclusă dez-întruparea, deci nu vom fi denaturați (degenerați, deformați), ci vom fi ridicați la un nivel mai înalt… în sensul că vom deveni creaturi spirituale, cerești, adică vom fi aproape de Dumnezeu. Se accentuează asemănarea cu Dumnezeu, care deja exista…

vv. 31-32

31 Cât despre învierea din morţi, nu aţi citit ceea ce v-a fost spus de Dumnezeu: 32 Eu sunt Dumnezeul lui Abraham şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob? Însă el nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii”.

La v. 32 avem două dintre cele mai frumoase definiții despre Dumnezeu.

Cea dintâi este că Dumnezeu este „al lui”: al lui Avram… al lui Isac… și așa mai departe… Deci Dumnezeu este al meu!!! Adică El îmi aparține, așa cum și eu îi aparțin Lui.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu se definește El însuși ca fiind relație de iubire: „a fi al lui”. Întreaga Cântare a cântărilor ni-L descrie pe acest Dumnezeu care „este al lui”: „Iubitul meu e pentru mine și eu pentru El”. Este apartenența reciprocă.

Lui Dumnezeu îi place să se definească „a fi al lui”. Iar noi suntem definiți de relația noastră cu El.

Orice om mereu este al vreunuia… Iar Dumnezeu mereu este al nostru, după cum noi suntem ai Săi.

Relația este locul în care se realizează viața! Omul este relație. Relația cu Dumnezeu îl face pe om Dumnezeu… Relația înseamnă iubire. Textul următor va prezenta porunca iubirii, loc în care se explică acest „a fi al lui”.

A doua definiție despre Dumnezeu: „Dumnezeu nu este al morților, ci al viilor”. Nu e dumnezeul de sub pământ, cel al morții! Și nu-i nici dumnezeul judecător sau teribil, ci e Dumnezeul viu, dătător de viață, care vrea numai viața și în care nu-i nici un venin de moarte – nici în El și nici în creaturile Sale – și întreaga Sa lucrare în istorie este tămăduirea/purificarea vieții de veninul morții, care izvorăște din înșelăciunea șarpelui…

„Al lui” exprimă o apartenență care nu înseamnă posesie (posedare), ci subliniază relația de iubire… Indică raportul de iubire care ne face vii, ne ajută să trăim și de aceea Dumnezeu se definește „Dumnezeul viilor și nu al morților”.

v. 33

33 Şi mulţimile care ascultau au rămas uimite de învăţătura lui.

Aș dori ca și noi să încercăm, să simțim un strop de uimire înaintea acestui Dumnezeu care-i „Dumnezeul lui”; se definește „al lui”, deci e Dumnezeul meu, al nostru… așa cum eu sunt al Său… Acest Dumnezeu care e plinătate de viață.

Aceasta e mirarea și va fi uimirea pe care o vor (o vom) simți în ziua de Paști; și va fi uimirea pe care o vom simți la sfârșitul pelerinajului nostru, când Îl vom întâlni.

Însă e important ca de acum să știm că pelerinajul nostru merge în această direcție. Căci dacă nu mergem în acea direcție, viața este un chin…

Să-i cerem Domnului să ne însușim, puțin câte puțin, această perspectivă cu ajutorul harului Domnului, căci altfel viața noastră devine tot mai lipsită de sens… și nu doar viața care va fi după, ci viața actuală, pentru că a îndepărta mereu din minte gândul privitor la unde vom sfârși – știind că este vorba de faptul că vom sfârși într-un loc frumos – este ceva urât. Adică refuzând să ne gândim unde vom sfârși, continuăm să trăim nefericiți.

Iar fericirea înseamnă tocmai să trăim deja acum această relație de iubire, care deja acum biruie moartea și e deja viață veșnică; și care apoi va avea plinătatea ei.

Un autor american povestea că doi gemeni în pântecele mamei, simțindu-i durerile nașterii, conversau: unul spunea că are impresia că afară există ceva interesant, iar celălalt i-a spus să tacă, pentru că „aici ne simțim atât de bine…și totul e liniștit. Cine știe ce va fi afară? Poate că va fi nimicul”. „Eu am impresia că va fi frumos, căci vom vedea fața mamei…”.

Noi suntem închiși înăuntrul acestei sfere pământești, neștiind că trebuie să ne naștem. Neștiind că „ne-am născut pentru ca să ne naștem de sus”. Și percepem durerile nașterii, și avem o mare frică, la fel ca Adam la început. Nu știm însă că, la fel ca atunci când ne naștem și vedem fața mamei, tot la fel, atunci când ne vom naște definitiv, vom vedea fața Tatălui, Căruia noi îi suntem chip și asemănare… Ziua morții este de fapt ziua nașterii în cer.

Numai această perspectivă (acest orizont) face să aibă sens existența noastră deja încă de pe acum.

Texte utile despre înviere

  • Ps. 16,
  • Dan 12, 2
  • 2 Mac. 7, 14-23
  • Iez. 37,
  • Rm. 6, 1-11; 8, 18-39
  • 1Cor. 15
  • Io. 11, învierea lui Lazăr…
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Ioan Moldovan și Gabriela Neag