Matei 24,29-31

Ps. 89 *(90)

Agitația, neliniștea legate de presupusa iminentă (apropiată) venire definitivă a Domnului apare (se verifică) „în acest neam/generație” – observă Pavel – în scrisorile sale către Tesaloniceni… Preocuparea, neliniștea față de venirea sfârșitului lumii sunt aspecte prezente și în generația noastră. Întrebările discipolilor despre acest argument (când va veni sfârșitul și care sunt semnele?), sunt foarte actuale.

Venirea Domnului – sfârșitul, scopul istoriei – se împarte în trei etape. Adică: 1. Domnul deja a venit (e prima venire). 2. Domnul va mai veni, la sfârșitul timpului (sau a istoriei globale) în „a treia” și definitiva venire. 3. Dar în special, Domnul vine! El vine într-o venire pe care o putem numi intermediară. El vine în prezent.

Este important și decisiv să ne deschidem ochii și inima față de această venire continuă, care este venirea Domnului în situațiile din prezent (prin persoanele care le întâlnim în diferite împrejurări).

Este important să discernem prevestirea venirii Sale, prevestirea prezenței și a acțiunii Sale tocmai în dificultățile și problemele, chiar și în împotrivirile noastre cotidiene. Cu alte cuvinte „zbuciumul, încercările” despre care vorbește textul nu sunt simptomul agoniei, ci sunt „durerile nașterii”, după cum spune Pavel (cf. Rm. 8,22-23: „Dar știm că, până în ziua de azi, toată firea suspină și suferă durerile nașterii. Și nu numai ea, dar și noi, care avem cele dintâi roade ale Spiritului, suspinăm în noi și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru”). De aceea trebuie să invocăm „maranata”, adică vino, Doamne, Isuse!

Se citește Mt. 24,29-31

29 Îndată, după nenorocirea din zilele acelea, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina, stelele vor cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui. 30 Atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer; şi tot atunci îşi vor bate pieptul toate triburile pământului şi îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi mare glorie. 31 Şi îi va trimite pe îngerii săi cu sunet puternic de trâmbiţă şi-i vor aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la un capăt la altul al cerurilor.

Acest text e inclus în discursul eshatologic, fiind o temă care privește sfârșitul, „realitățile ultime”: ce va fi cu lumea noastră? Acesta este ultimul din cele 5 mari discursuri pe care le face Isus în Ev. după Matei. Are scopul de a răspunde unei întrebări, care nu este doar a credincioșilor, ci a tuturor. Din momentul în care începem să conștientizăm unde suntem, ne întrebăm unde vom sfârși…

Nu e vorba doar de a ne întreba ce va fi cu lumea? Ce se va întâmpla la sfârșit? Ci și a ne întreba ce se va întâmpla cu experiența concretă pe care o facem în lume?… cu acele experiențe care ne implică cu toată ființa noastră… Spre exemplu: toate experiențele afective care aparțin vieții noastre. Ce va fi cu ele? Ce se va întâmpla cu toate lucrurile pe care noi, zi după zi, cu extremă grijă căutăm să le construim? Cu toate lucrurile bune pe care încercăm să le construim pentru noi și pentru alții? Este important să ne amintim că omul este și această dimensiune. Și că în lumea din care facem parte avem efortul fiecărui om de a trăi bine, de a fi fericit. Toate acestea unde se sfârșesc?

Câteva elemente ale discursului lui Isus aparțin genului apocaliptic… „Apocalipsă” înseamnă revelație (a îndepărta voalul), este genul literar care caută să vadă istoria pornind de la sfârșitul ei, prin prisma celui care deja a ajuns la sfârșit.

Genul apocaliptic este un gen de consolare, (are scopul de a mângâia) spunându-ne că istoria nu are un sfârșit, ci are un scop. Istoria călătorește spre o împlinire, și în această împlinire fiecare lucru va căpăta un sens. Și în mod special va primi un sens problema nedreptății, a acelei nedreptăți pe care omul o experimentează înaintea a două realități. Cea dintâi este răul care-i vine din evenimente (o boală, evenimente neprevăzute, evenimente naturale, evenimente provocate de alte rele de care eu nu sunt vinovat) și apoi nedreptatea care vine de la raporturile reciproce cu alte persoane. Suntem consolați în raport cu aceste două feluri de experiențe de nedreptate, ni se spune că aceste experiențe capătă un sens.

Genul apocaliptic se prezintă ca fiind o Evanghelie. Nu din întâmplare aceste discursuri sunt incluse în Evanghelie, adică sunt o veste bună. Trebuie interpretate ca fiind o veste bună! Și trebuie să citim Evanghelia pentru a interpreta corect aceste texte.

Trebuie să ne punem în locul scriitorului sacru, care a reușit – în baza experienței sale spirituale -să vadă istoria cu ochii aceluia care deja a ajuns la împlinirea sa, la sfârșit.

v. 29

29 Îndată, după nenorocirea din zilele acelea, soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina, stelele vor cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui.

Se vorbește de „zbucium, strâmtorare, chin”. Este vorba de chinul lui Isus, adică evenimentul patimii și morții lui Isus. Este chinul „acelor zile”. „Acele zile” sunt zilele lui Isus. Sunt zilele Paștilor lui Isus. Deci avem un chin care este acela al lui Cristos. Acest chin dă o altă optică acelui alt chin, care este chinul tuturor. Adică, fiecare dintre noi – și omenirea întreagă – trece prin experiența durerii și a răului și face această experiență indiferent dacă vrea sau nu, pentru că este înăuntrul acestui mister al durerii răului.

Durerea e mereu inocentă. Durerea care provine de la un rău făcut și provocat – apărându-ne într-un anume fel ca o „pedeapsă a răului făcut” – de fapt este întotdeauna inocentă, în sensul că este mereu disproporționată cu răul făcut. Avem o disproporție radicală între durerea pe care omul o trăiește și răul pe care-l face. Durerea fiind mereu inocentă, ne face inocenți. Cu alte cuvinte, acela care suferă, întotdeauna este un inocent. Este mereu o persoană asupra căruia răul, într-un anume fel, a căzut într-un mod disproporționat.

Tocmai în interiorul privirii transformate a celui care privește istoria atunci când s-a terminat, această durere capătă un caracter special. În realitate, durerea pe care noi o suportăm nu e o durere de moarte, nu e o durere înțeleasă ca o pedeapsă sau o condamnare, ci înseamnă „durerile celei care trebuie să nască”: este durerea care generează viața.

E acea omenire care este însetată de viață și care, tocmai pentru că face experiența durerii, caută viața. Vrea să vină la viață.

Ce se întâmplă în acest chin? „Soarele se întunecă”: sunt elemente care vor fi amintite când se va vorbi despre moartea lui Isus pe cruce. Vedem că sunt amintite tocmai „acele zile ale patimii”. Soarele se întunecă, luna nu mai dă lumina sa, stelele cad din cer… este o răsturnare a situației care privește creaturile cerești… E important să vedem simbolul acestor elemente.

„Creaturile cerești” semnifică două înțelesuri: 1. În mintea noastră sunt realitățile care dau stabilitate lumii și vieții noastre, adică știm că lumea noastră e inclusă în interiorul unui cosmos mult mai amplu, în care echilibrele reciproce oferă stabilitate vieții noastre concrete (alternează ziua și noaptea…). Răsturnarea acestor realități cerești e răsturnarea a ceea ce este mai stabil. Ceea ce este mai stabil se întunecă, intră într-o situație de întuneric. Întunericul e simbolul a ceea ce exista mai înainte de creație. E un întuneric care amintește acele nopți fundamentale prezente în Scriptură. Prima noapte este noaptea creației. Când Dumnezeu începe să creeze, totul e întunecat. Apoi avem noaptea în care Isus moare. Noaptea în care Dumnezeu moare în Fiul, în această lume. Mai avem o noapte. Este noaptea în care Dumnezeu îl creează pe al doilea Adam. Acel Adam – care nu este fericit și căruia trebuie să i se dea un ajutor care să-i fie asemănător – este din nou recreat, dar noaptea: Adam nu vede nimic, doarme, pentru el totul e întuneric. Acest întuneric care se naște acum, e întunericul unei lumi care moare, e întunericul unui Adam care moare, dar e întunericul „acelei” lumi care moare. Acea lume moare pentru ca să se nască o altă lume. Acel prim Adam moare pentru ca să se nască NOUL ADAM. Atunci se sfârșește lumea! Da! Se sfârșește acea lume creată la început. De ce? Pentru ca să se nască o altă lume.

Creaturile cerești sunt acelea – simbolic – care sunt mai aproape de Dumnezeu. Simbolic, cerul e locul în care Dumnezeu locuiește. Atunci întunericul acestui cer, simbolizează întunericul Tatălui, e întunericul Tatălui care suferă împreună cu Fiul care moare și e întunericul Tatălui care suferă împreună cu fiecare om care suferă. Orice durere e însoțită de acest întuneric al Tatălui și Tatăl moare în fiecare moarte a omului.

Subliniez: „imediat după chin”… Faptul că realitatea chinului nu e ultimă, definitivă, ci există ceva care vine după. Realitatea răului, a întunericului este penultima, după aceasta există cu adevărat o viață nouă, o lume nouă, o „re-creație”. Adică de aici începe ceva care nu putea fi prevăzut de om. Omul putea crede că aici se termină totul. Nu! Aici se termină lumea veche și începe acea nouă. De fapt…

v. 30

30 Atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer; şi tot atunci îşi vor bate pieptul toate triburile pământului şi îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi mare glorie.

„Fiul omului” e o figură cerească – în Daniel 7 e aproape Dumnezeu, deși încă omul nu cunoaște imaginea Fiului lui Dumnezeu în Daniel – dar în Iezechiel sau în Isaia 53 este și o figură umană. E acel om care poartă asupra sa greutatea tuturor, este servitorul.

Isus, când vorbește despre patima Sa în Ev. folosește termenul „Fiul omului” care va trebui să sufere mult. Deci care e semnul Fiului omului? E crucea. Fiul omului e acea „cerească figură” care e și om, și care alege pentru Sine calea crucii.

Crucea e semn. Semnul Fiului omului care apare nu e crucea, ci ceea ce crucea înseamnă și ce indică crucea? Ea este semnul acelei Iubiri atât de diferite de alte iubiri, încât se pierde complet pentru noi; o Iubire dispusă să se dăruiască. E semnul iubirii cu care Dumnezeu ne-a iubit prin crucea lui Isus.

A vedea crucea și a nu vedea iubirea cu care Dumnezeu ne iubește e o mare erezie. În timp ce Vestea Bună e o veste bună care se întemeiază pe crucea lui Isus, tocmai pentru că în acea cruce există vestea bună a unei iubiri diferite: acea iubire cu care Dumnezeu mă iubește. Crucea e semnul acestei iubiri!

Înaintea acestui semn se întâmplă o răsturnare a situației. Tocmai mulțimile, acelea care au decis să-l șteargă pe Isus de pe fața pământului – pentru că nu se poate sta cu această Persoană – tocmai lumea, în momentul în care Isus moare din cauza ei, înțelege că pe cruce au acea iubire. În momentul în care oamenii sunt în punctul cel mai îndepărtat de Isus, pentru că-L ucid, mulțimile înțeleg că Isus este foarte aproape de ele și le iubește.

Mulțimile își vor „bate pieptul”: omul își bate pieptul când înțelege că răul – despre care credea că este al altora – este tocmai al său. Acel rău pe care-l atribuiam altuia, acum înțeleg că e al meu. Este momentul în care ucigașul, tocmai în clipa în care-și ucide victima, descoperă că este iubit de victima sa. Mă descopăr iubit de Acela pe care-L ucid. Descopăr că El este pe cruce pentru mine, descopăr că El mă iubește.

Când vor vedea semnul acelei iubiri își vor „bate pieptul” toate neamurile pământului. Aici avem întreaga omenire care are nevoie de această veste bună, indiferent de rasă.

Am putea avea impresia că textul vorbește despre ceva teribil care ne pune la pământ, însă genul apocaliptic ne descoperă ceva consolator, o veste bună! Acest semn al Fiului omului e crucea. Dacă crucea ne arată răul maxim pe care omul l-a făcut, ea ne arată și maximul bine, noi suntem iubiți de Dumnezeu. Crucea ne spune că noi L-am ucis pe Fiul lui Dumnezeu, dar crucea ne vorbește și de faptul că El ni s-a dăruit, și-a dăruit viața pentru noi.

Toate popoarele pământului își vor „bate pieptul”, înseamnă că nici un om nu este exclus de la a înțelege ce înseamnă acel semn: violența și răutatea noastră, pe de o parte, dar și iubirea Domnului pe de altă parte. Și acest fapt ne conduce să ne batem pieptul și să ne pară rău/să ne căim. Acest fapt e mângâietor. Niciunul nu este exclus de la a înțelege semnul și apoi a se converti.

Nu înseamnă că ne căim și atunci suntem iertați… Un sărac îl întreabă pe un înțelept: „Dacă eu mă căiesc, Cel Binecuvântat mă va ierta?”. Înțeleptul răspunde: „Dacă Cel Binecuvântat te iartă, tu te vei căi”. Acțiunea Domnului, iertarea lui este premergătoare căinței noastre. Deci crucea – semnul Fiului omului – ne arată că El ne iubește și atunci lumea, toate popoarele pot să se căiască și sunt iertate.

Când îți bați pieptul, nu-L vezi pe Dumnezeu ca fiind Acela care te condamnă, ci ca pe Acela care vine, dar vine la mine, vine în întâmpinarea mea. Tocmai Acela pe care eu L-am alungat, am vrut să-L șterg din viața mea, am vrut să-L elimin definitiv din această istorie umană, este Acela care acum îmi vine în întâmpinare și vine la mine, tocmai în momentul în care eu am înțeles cât de mult mă iubește.

v. 31

31 Şi îi va trimite pe îngerii săi cu sunet puternic de trâmbiţă şi-i vor aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la un capăt la altul al cerurilor.

Îngerii cu marea trâmbiță sunt mesagerii care au ca obiectiv să adune sufletele oamenilor pentru Judecată. Această Judecată e pregătită încă de la începutul lumii: judecata că omul este vinovat. Și omul e vinovat, e păcătos, dar, tocmai în momentul în care nu mai sunt dubii – căci omul este păcătos și nu mai poate scăpa de această acuzație – tocmai în acest moment, tocmai pentru că este păcătos, el este salvat, mântuit. Judecata se încheie așa.

Tu ești păcătos și tocmai pentru acest fapt, Eu te iubesc. Tocmai pentru că ești păcătos, Eu te iubesc. Tocmai pentru că ești blestemat, Eu te binecuvântez.

Îngerii vor aduna toți aleșii Săi: cine sunt aleșii? Sunt triburile de care se vorbea mai înainte, adică întreaga omenire. Omenirea întreagă e chemată și este aleasă. Dar de ce e chemată și aleasă? Tocmai pentru că este departe… este chemată și Dumnezeu îi iese înainte și e aleasă tocmai pentru că nu merită și nu are drept. De ce e mântuită?… Pentru că nu are dreptul să fie mântuită. Aceasta este dreptatea divină. Este dreptatea care-i face dreptate fiecărei nedreptăți umane. Orice nedreptate umană este făcută dreaptă de acea iubire care-i îmbrățișează pe toți. De iubirea care dă sens fiecărei dureri. Orice durere e inocentă tocmai pentru că durerea este îngrijită și vindecată în mod particular de Dumnezeu. Dumnezeu înlătură durerea.

Ps. 95 (96) vorbește despre „Domnul care vine să judece pământul. Va judeca lumea cu dreptate și cu adevăr toate neamurile”. Pe moment, noi ne gândim la o judecată umană care se încheie prin condamnare și pedeapsă. Însă judecata Domnului e o judecată care ne face drepți. Se spune că îngerii „îi vor aduna pe toți”. Când amintește aleșii, nu înseamnă că Domnul selectează oamenii. Aleșii reprezentă toate neamurile pământului.

„A aduna”, a reuni este lucrarea specifică lui Dumnezeu. Semnul crucii e semnul reuniunii, al darului uniunii. E semnul opus visului care era pretenția omului de a se uni pentru a ajunge la Domnul numai prin puterile umane (cf. Gen. 11, turnul Babel).

Specificul binelui și al lui Dumnezeu este de a uni. Specificul răului este de a dezbina. Și acest element este o veste bună.

Texte utile

  • Dan 7,13ș.u.; Dan 12, 1-13;
  • Ioel 1,15-2,11;
  • 1Tes și 2Tes;
  • Apoc. 21-22.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Ioan Moldovan și Gabriela Neag