Matei 26,57-68

Psalmistul vorbea despre „căutarea feței lui Dumnezeu”… (Ps. 26). Aceasta e marea căutare a omului pentru că în Fața lui Dumnezeu omul află propria sa față; Îl află pe Acela al căruia chip și asemănare este.

În această cateheză vom vedea Fața lui Dumnezeu: acel Dumnezeu pe care nimeni nu L-a văzut vreodată, în sfârșit se revelează…

Din punct de vedere tematic, versetele reprezintă culmea (apogeul) Evangheliei, iar restul Evangheliei va dezvolta această temă, până la cruce. În fond, Isus, pentru prima dată, își descoperă identitatea Sa înaintea sinedriului și a tuturor.

Se citește Mt. 26, 57-68

57 Cei care l-au arestat pe Isus, l-au dus la marele preot Caiafa unde se adunaseră cărturarii şi bătrânii. 58 Iar Petru l-a urmat de departe până în curtea marelui preot şi, intrând înăuntru, s-a aşezat printre servitori ca să vadă sfârşitul. 59 Arhiereii şi tot Sinedriul căutau o mărturie falsă împotriva lui Isus ca să-l condamne la moarte, 60 dar nu găseau, deşi s-au prezentat mulţi martori falşi. În cele din urmă au venit doi 61 şi au zis: „Acesta a spus: «Pot să distrug templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l reconstruiesc»”. 62 Ridicându-se, marele preot i-a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva ta?” 63 Dar Isus tăcea. Atunci marele preot i-a zis: „Te conjur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu”. 64 Isus i-a răspuns: „Tu ai zis. Ba, vă spun: de acum îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului„. 65 Atunci marele preot şi-a sfâşiat hainele şi a spus: „A rostit o blasfemie. Ce nevoie mai avem de martori? Iată, acum aţi auzit blasfemia. 66 Cum vi se pare?” I-au răspuns: „Este vrednic de moarte!” 67 Atunci l-au scuipat în faţă şi l-au lovit cu pumnii; alţii l-au pălmuit 68 spunând: „Profeţeşte-ne, Cristoase, cine este cel care te-a lovit?”

Textul conține revelația lui Isus, tocmai în momentul decisiv al vieții Sale. Nu mai înainte. Înaintea crucii El se revelează ca fiind Cristosul, Fiul lui Dumnezeu și Judecătorul istoriei. Toate acestea sunt titluri (calificative divine) ale lui Isus: Cristosul este Mântuitorul, este Fiul lui Dumnezeu care ne oferă realitatea adevărată a lui Dumnezeu dincolo de imaginile, de închipuirile noastre; și El este Cel care judecă istoria.

Apoi există reacțiile noastre înaintea acestei revelații.

Reacția este „Acesta blestemă”. Trebuie să înțelegem, să știm că credința noastră este un blestem pentru oricare persoană religioasă. Un Mântuitor care moare răstignit, ce fel de Mântuitor este? Un Dumnezeu care, în loc să pedepsească pe cei care încalcă legea, îndură El condamnarea și pedeapsa încălcărilor noastre, ce fel de Dumnezeu este? Nu mai există nici-o lege… Un judecător care este judecat și condamnat la moarte, ce judecător este?

Noi suntem obișnuiți să spunem că Domnul nostru a murit pe cruce și a înviat și, deci ni se pare ceva firesc să vorbim despre Domnul răstignit, însă un Dumnezeu crucificat reprezintă distanța infinită care există între creștinism și oricare altă religie și, mai mult, este negarea oricărei imagini religioase despre Dumnezeu.

Puterea pe care o atinge blestemul este narcotizată, retezată de obișnuință, de evidență, de obiceiul religios… Repetiția ni-l face atât de familial, încât să nu-l mai percepem ca fiind un blestem…

Să ținem cont că în Israel, la fel ca în orice societate, există două instituții, iar în Israel sunt chiar trei… Altfel spus, fiecare societate este structurată pe o lege și pe cine anume ne face să respectăm legea.

În Israel și în civilizațiile antice exista templul și regele.

Templul este locul prezenței lui Dumnezeu care dictează (redactează, impune) legea veșnică, eternă, care conduce la viață și care judecă pe cei care nu respectă această lege. De cealaltă parte există regele, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, care actualizează, realizează în timp, în istorie această lege… astfel încât persoanele să poată dobândi viața. În acest fel există o structură, o organizare corectă: o orânduire cerească și una terestră apărată și păstrată de rege.

În Israel există principii și valori, și există cei care veghează ca să fie respectate…

În Israel exista o a treia instituție, tipică pentru Israel, adică profeția. Profetul mereu îl invita pe rege să-și îndeplinească datoria, pentru că făcea exact opusul menirii sale. De aceea profeții mereu au fost uciși. Profeția e o instituție antiinstituțională, tipică lui Israel, și e tipică creștinismului.

Odată cu moartea lui Isus intră în criză Templul, adică imaginea lor despre Dumnezeu, dar și legea. Apoi, intră în criză regele, adică autoritatea… dar și profeția… de fapt, Isus tace.

Intră în criză Templul – Dumnezeu – și legea. De ce? Ce fel de Dumnezeu este acesta care moare omorât pentru blestem? Ce lege este acesta căruia îi este milă? Ce ordine este aceasta, adică El care e primul dintre toți, se face ultimul dintre toți? Toate acestea sunt răsturnarea oricărei valori.

Într-adevăr că odată cu moartea lui Isus moare fiecare valoare, mai bine zis moare fiecare valoare falsă, mă refer la fiecare imagine de a noastră falsă despre Dumnezeu. Și, în același timp, mor toate imaginile noastre false despre rege, adică despre omul realizat.

Odată cu moartea lui Isus se încheie și profeția: pentru că totul se împlinește, și nu mai există nimic de spus; cu acest gest, Dumnezeu a spus totul.

Așadar, moartea lui Isus pune în criză toate instituțiile (structurile). Și este începutul a ceva nou…

v. 57

57 Cei care l-au arestat pe Isus, l-au dus la marele preot Caiafa unde se adunaseră cărturarii şi bătrânii.

După scena din grădină, pe care am meditat-o în cateheza anterioară, loc în care omul „L-a prins, L-a luat în posesie” pe Isus, acum Isus nu mai face nimic și, de fapt, El este „un pachet” prins și dat dintr-o mână în cealaltă: Iuda Îl dă soldaților, soldații, mai marilor poporului, iar aceștia din urmă Îl dau lui Pilat, care-L va trimite lui Irod… Apoi Irod Îl retrimite lui Pilat care-L dă poporului, care-L va răstigni.

Isus – odată prins – trece prin mâinile tuturor. Acum se află pe mâinile arhiereilor, ale lui Caiafa, ale cărturarilor și fariseilor, ale întregului sinedriu, care s-a reunit pe timpul nopții.

Era interzis să se adune pe timpul nopții pentru a derula un proces, un sfat, pentru că întunericul nu poate da un sfat, dacă nu se odihnesc suspușii… Isus e judecat informal (neoficial) pe timpul nopții… Isus pătrunde în noapte… Căci, în realitate, deciziile noastre sunt luate în totalitate pe timpul nopții, iar apoi, în timpul zilei le împlinim…

v. 58

58 Iar Petru l-a urmat de departe până în curtea marelui preot şi, intrând înăuntru, s-a aşezat printre servitori ca să vadă sfârşitul.

Mărturia lui Isus este inclusă în contra-mărturia lui Petru… Cu puține ore mai devreme, Petru spusese că era dispus să moară împreună cu Isus, apoi, în grădină, chiar a scos și sabia… Iar Isus i-a poruncit să pună sabia la locul ei, în teacă, pentru că ar fi putut să cheme douăsprezece cete de îngeri ca să fie apărat… Atunci Petru Îl urmează de departe… Îl urmează pentru că-L iubește, pentru că vrea să-I fie fidel. Iar în spate Petru speră să vadă momentul în care vor sosi aceste douăsprezece legiuni de îngeri… Petru e sigur că Învățătorul său va birui. N-are nicio îndoială, căci el L-a recunoscut ca fiind Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, prin descoperirea Tatălui… „Deci e clar că Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, îi învinge pe toți. Poate că El vrea să pună la încercare credința mea, deci eu îl urmez, căci eu îi sunt fidel și voi vedea că totul va fi bine…”. Petru Îl urmează ca să vadă finalul, pentru că-i convins că nu așa se va sfârși, dar când va vedea că exact așa se sfârșește, va spune: „eu nu-L cunosc”.

Petru, până în ultimul moment, așteaptă să se întâmple ceva… pentru că-L cunoaște bine, a stat cu El trei ani, Îi cunoaște puterile, și-L cunoaște prin revelația primită de la Tatăl…

Pe moment îi lăsăm de o parte pe Petru, pentru că, imediat după textul de față, va fi reluată descrierea sa…

vv. 59-60a

59 Arhiereii şi tot Sinedriul căutau o mărturie falsă împotriva lui Isus ca să-l condamne la moarte, 60a dar nu găseau, deşi s-au prezentat mulţi martori falşi.

E interesant că, încă de la început, au decis să-L condamne la moarte pe Isus. Inocentul (nevinovatul) are o mare vină, cea mai mare dintre toate și este vina de a fi nevinovat; nu poate dăuna. Și cine nu poate dăuna este cel asupra căruia cade violența celui care păgubește. Așadar, nevinovatul întotdeauna poartă răul pe umerii săi. Cine nu poate dăuna este atacat și apăsat de rău. Cine dăunează cauzează răul altora…

Așadar, marea vină a lui Isus este cea de a fi inocent.

Pe noi ne scandalizează acest adevăr, însă întotdeauna dreptul îndură (suferă) nedreptatea, o ia pe umerii săi, nu nedreptul.

Apoi se caută formalități: este nevoie de mărturii pentru a-L condamna… Se caută mărturii false, dar nu reușesc să le afle… E important să rezulte că Isus e inocent. Și înaintea poporului reiese că El nu a făcut nici un rău, iar poporul replică: „Tocmai, răstignește-L”. Dacă ar fi făcut ceva rău, nu ar fi aici…

Și, dacă ar fi făcut ceva rău, chiar dacă ar muri, Isus nu ar muri pentru noi, ci ar muri la fel ca noi, precum un răufăcător, ca un tâlhar… Însă Isus nu moare precum un răufăcător, ci El moare ca inocent, dar împreună cu răufăcătorii, care suntem noi. Și aceasta este însemnătatea morții Sale.

Inocentul, nevinovatul, este locul (omul) în care se descarcă (ajunge) întreaga violență a puternicilor lumii. În zilele noastre avem imagini precise despre acest adevăr.

Cine plătește tot jocul (murdar) pe care-l facem în lume? Îl plătesc săracii și inocenții. Ce legătură au acești săraci cu maniile noastre de măreție, de expansiune sau represiune? Mereu plătește săracul.

Aceasta e legea fundamentală a istoriei care ne scandalizează tare mult, până când înțelegem că este adevărată, și atunci începem noi să schimbăm jocul…

În jurul lui Isus se desfășoară procesul care se desfășoară în mod constant împotriva nevinovaților…

E interesant că textul spune nu că au căutat o mărturie împotriva lui Isus, ci „o falsă mărturie”, o daună. Deja a fost stabilit că Isus trebuia să moară. Deci, sfârșitul lui Isus justifică folosirea oricărui mijloc

vv. 60b-61

60b În cele din urmă au venit doi 61 şi au zis: „Acesta a spus: «Pot să distrug templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l reconstruiesc»”.

Acuzația distrugerii Templului putea conduce la condamnarea la moarte, căci deja s-a întâmplat în cazul lui Ieremia… Dar în cazul lui Isus această condamnare are un sens profund: Isus efectiv va distruge Templul…

Templul este imaginea lui Dumnezeu, e locul lui Dumnezeu, e însuși Dumnezeu. Adevăratul Templu va fi trupul Său mort și înviat.

Odată cu Isus se încheie activitatea (rolul) oricărui templu.

Templul e locul separat, locul în care Dumnezeu stă ascuns și totuși e prezent între oameni.

În trupul lui Isus, Dumnezeu nu mai este ascuns, ci este în mâinile noastre… Iar Dumnezeu nu mai este acel teribil, necunoscut, ci este Cel care se manifestă și se dăruiește.

Dacă ne gândim că Dumnezeul nostru este trupul unui condamnat la moarte, poate vom reuși să înțelegem că este ceva scandalos, chiar dacă suntem creștini de multe secole… Templul, absolutul, Dumnezeu… Cine este? E trupul lui Isus condamnat și crucificat, e Dumnezeul răstignit…

Crucea este lichidarea imaginii satanice despre Dumnezeu, imagine pe care o au toate religiile și toți ateii: un Dumnezeu separat, pe contul său, atotputernic, care se simte bine și se dezinteresează de toți oamenii… un Dumnezeu satanic care apoi pedepsește; care i-a creat pe toți astfel încât apoi să-i poată pedepsi cu un gust sadic, dacă încalcă legile sale care, de fapt, sunt imposibil de respectat… căci cine poate respecta porunca iubirii?

Odată cu Isus care moare pe cruce, moare și imaginea noastră falsă despre Dumnezeu.

„Crucea – spunea Dietrich Bonhoeffer – este distanța infinită între Dumnezeu și idol”. Crucea este mântuirea de Dumnezeu (salvarea din mâinile lui dumnezeu), de dumnezeul pe care-l cugetă toate religiile… De aceea Mahomed spunea cu zel că Isus nu a fost răstignit, căci la momentul potrivit a plecat și l-a pus pe un altul pe cruce… Însă, nu! Isus e Dumnezeu, tocmai pentru că-I răstignit… și ne revelează cine-I Dumnezeu…

vv. 62-63a

62 Ridicându-se, marele preot i-a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva ta?” 63a Dar Isus tăcea.

În acest proces religios se vorbește despre punerea în criză a Templului și a lui Dumnezeu (a imaginii false pe care noi o avem despre Dumnezeu)… Apoi va urma procesul politic unde vor fi pus în criză regele și puterea umană…

Acum Isus, înaintea acuzației de distrugere a Templului, nu răspunde nimic, tace…

Tăcerea Sa e un mare mister. De obicei, cine e acuzat, cel puțin se apără… În schimb, Isus tace.

De ce tace?

Pentru că, într-un proces, cine a acuzat pe nedrept ar trebui să îndure pedeapsa acuzației sale false. Așadar, dacă Isus ar răspunde – El care-I nevinovat – noi ar trebui să fim răstigniți pe cruce… Deci, tăcerea Sa e foarte elocventă, grăitoare; tăcerea Sa ne revelează că El este Dumnezeul milostiv, care ia asupra Sa imaginea noastră negativă despre Dumnezeu, blestemul nostru, violența noastră… și nu ne-o restituie. De aceea e Dumnezeu.

Tocmai tăcerea Sa ni-L revelează ca fiind Dumnezeu.

Uimirea noastră înaintea tăcerii lui Dumnezeu… Când Dumnezeu tace, se întâmplă ceva măreț… El tace pentru că ni se revelează în esența Sa cea mai profundă… O esență pe care suntem invitați să o înțelegem și s-o acceptăm…

v. 63b

63b Atunci marele preot i-a zis: „Te conjur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu”.

Cererea e oficială, adresată de arhiereu (marele preot) în numele sinedriului și al poporului, dar și-n numele lui Dumnezeu… Îi adresează cele două întrebări fundamentale ale Evangheliei – care-i Evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu – Îl întreabă: „Tu ești Cristosul?”.

Cristosul e Mesia care trebuie să mântuiască poporul; este regele, suveranul care va stăpâni lumea… Apoi: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu, cum ai cutezat să spui?”. Sunt cele două întrebări fundamentale… Iar Isus răspunde tocmai în acest moment, în timp ce este condamnat la moarte pe cruce… Mai înainte de cruce, nu putem înțelege cine este Cristosul și cine-I Dumnezeu. Așadar, acum Isus răspunde…

„Tu ai zis”… Dumnezeu este Dumnezeu pentru că urcă pe cruce. Dacă El nu ar accepta crucea și ar răspunde violenței cu violență – așa cum facem noi – El nu ar fi Dumnezeu, ci ar fi anti-Dumnezeu, deci ar face răul la fel ca noi. El e Dumnezeu pentru că înaintea violenței noastre tace și o ia asupra Sa. El e regele și Mântuitorul, pentru că e mielul blând, care ia asupra Sa blestemul nostru și deci, ne mântuiește… Răul pe care noi îl facem cade asupra Sa. Așadar, tocmai în măsura în care-I răstignit, El e Mântuitor și Dumnezeu.

Această temă fiind apogeul Evangheliei, va fi dezvoltată de-a lungul povestirii pătimirii lui Isus.

Prin întrebarea pe care I-o adresează, arhiereul Îl provoacă pe Isus să-și declare identitatea… În acea situație, ce răspuns poate să dea? Din punct de vedere al logicii lumești, declarația ar fi „sunt un falit”; în schimb, din punctul de vedere al lui Dumnezeu (prin prisma revelației) tocmai acea situație ne descoperă că acest Isus e Dumnezeu…

De ce e Dumnezeu și Mântuitor, tocmai în măsura în care acceptă crucea? Această temă va fi dezvoltată de restul Evangheliei, dar să ținem minte această întrebare… Cel care mă mântuiește este Cel care urcă pe cruce, cel care-i victima violenței mele; Dumnezeu nu-i violentul maxim care-i pune pe toți la locul lor, controlând și stăpânind violența celorlalți printr-o violență și mai mare, ci este Cel care ia întreaga violență asupra Sa, din milă, pentru că Dumnezeu e milă.

Apoi Isus dă un răspuns care nu I s-a cerut…

v. 64

64 Isus i-a răspuns: „Tu ai zis. Ba, vă spun: de acum îl veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului„.

Este un citat din profetul Daniel care vorbește despre judecata lui Dumnezeu asupra întregii istorii, asupra tuturor popoarelor. Așadar, Isus care acceptă crucea, nu doar e Cristosul și Fiul lui Dumnezeu, ci e și Judecătorul întregii istorii. Întreaga istorie va fi cântărită, măsurată, evaluată, judecată de cruce… Altfel spus, crucea e măsura valorii istoriei. Ce înseamnă? Înseamnă că Isus vine să judece cu „semnul” Său. Înseamnă că și-n zilele noastre istoria e judecată de crucifix, de toți Cristoșii răstigniți… În ei se întâmplă – și-n zilele noastre – prezența lui Isus și mântuirea lui Dumnezeu. La sfârșit vom înțelege acest adevăr.

Înaintea acestei scene se întâmplă ceva ciudat pentru noi: ne schimbăm imaginea despre Dumnezeu, despre mântuire și ne schimbăm judecata cu care evaluăm istoria… Pentru noi, Dumnezeul și Mântuitorul nostru este Dumnezeul răstignit, care va fi mereu cu noi, în cel mai mic dintre frați. Și în ei mă judecă… Dar nu El mă judecă, ci eu Îl judec prin faptul că-L primesc sau Îl resping.

Aceasta e judecata care mântuiește istoria: să văd că El e ultimul dintre frați chiar și astăzi. Aceasta e judecata care mântuiește istoria! A nu-L vedea reprezintă judecata care osândește istoria. Însă El vine și oricum o mântuiește, pentru că El este judecatul istoriei.

v. 65

65 Atunci marele preot şi-a sfâşiat hainele şi a spus: „A rostit o blasfemie. Ce nevoie mai avem de martori? Iată, acum aţi auzit blasfemia.

În povestirea pătimirii mereu se repetă cuvântul „atunci”. Acest cuvânt răspunde dilemei discipolilor, care se întrebau: „Când va fi sfârșitul lumii?”.

Când?

Atunci!

Altfel spus: orice eveniment care-i povestit este un loc în care se sfârșește lumea veche.

Înaintea acestei revelații, arhiereul își sfâșie hainele, la fel cum se va rupe voalul, catapeteasma Templului când Isus va muri pe cruce.

Este un fel de revelație: s-a revelat fața lui Dumnezeu… Iar aici se descoperă „logica omului”, descrisă prin logica arhiereului; tocmai sfâșiindu-și hainele se revelează gândirea umană: „acesta e un blestem”.

Acest blestem e substanța credinței creștine. Poate că nu suntem obișnuiți să considerăm că nucleul credinței noastre este un blestem în ochii oricărei religii: chiar în ochii celei mai bune religii din lume, chiar și-n ochii celei pregătite de făgăduința lui Dumnezeu… E un blestem un astfel de Dumnezeu!

„Ați auzit blestemul?”.

v. 66

66 Cum vi se pare?” I-au răspuns: „Este vrednic de moarte!”

Întrebarea „Ce vi se pare?” îi antrenează pe cei care erau prezenți, dar și pe noi, cititorii Evangheliei… Ce vi se pare, ce părere aveți despre un astfel de Dumnezeu?

Marcu scrie: „Toți au răspuns că este demn de moarte”… Un astfel de Dumnezeu trebuie ucis.

Interesant e faptul că Isus se revelează în timp ce-I ucis. Și tocmai uciderea Sa Îl revelează.

Uciderea înseamnă a-i lua viața, iar revelația constă în faptul că El ne dă viața Sa.

Acum, că s-a decis că e vrednic de moarte, Isus ne revelează fața Sa în v. 67…

vv. 67-68

67 Atunci l-au scuipat în faţă şi l-au lovit cu pumnii; alţii l-au pălmuit 68 spunând: „Profeţeşte-ne, Cristoase, cine este cel care te-a lovit?”

Noi vrem foarte mult să vedem fața lui Dumnezeu: iat-o! Este acea față voalată, acoperită de scuipat… Noi disprețuim frumusețea lui Dumnezeu… pentru că frumusețea Sa e iubire și dar, dar pentru noi este cu totul altceva…

În locul sărutului care exprimă dorința („a săruta” înseamnă a dori, a duce la gură) noi îi oferim scuipatul, simbol al disprețuirii… Altfel spus, fața lui Dumnezeu este tot ceea ce noi disprețuim. Și ceea ce noi disprețuim ne mântuiește și judecă istoria, căci este însuși Dumnezeu.

„L-au bătut cu pumnii și I-au dat palme”. Puterea lui Dumnezeu este ținta întregii noastre violențe… Acesta e Dumnezeu și Acesta mă mântuiește. Acesta pe care eu Îl lovesc, e Judecătorul istoriei. Acela asupra căruia eu descarc violența mea… Aceasta e fața Sa.

El, care nu are nici-o vină, ia asupra Sa toate loviturile noastre… Acesta e Dumnezeu și Acesta mă mântuiește; acesta e Judecătorul.

În acest loc avem revelația totală a lui Isus.

Mulți psalmi cer: „arată-mi fața Ta”… Iată fața Sa! El duce pe umerii săi voalul neomeniei noastre. Și tocmai astfel se revelează în umanitatea și în divinitatea Sa, adică El duce pe umerii Săi greutățile neomeniei noastre. Tocmai astfel El pune capăt violenței noastre; tocmai astfel ne mântuiește și se arată ca fiind Dumnezeul milei.

Apoi începe un joc: era jocul pruncilor care se loveau și apoi întrebau „ghicește”. În limba greacă avem cuvântul „profețește”.

Profeția este Cuvântul lui Dumnezeu care mântuiește lumea. Așadar, această față este adevărata profeție, adevăratul Cuvânt al Domnului care mântuiește lumea.

Noi Îl întrebăm: cine Te-a lovit?

Iar El, tace.

Să-L întrebăm și noi: „cine Te lovește?”.

Sau putem să ne întrebăm: „Cine nu-L lovește”? Sunt cei care iau asupra lor toate relele noastre din trecut, prezent și viitor…

Și, imediat Petru va spune: „Eu nu-L cunosc pe acesta… Eu cunoșteam un altul”. Deci Isus va lua asupra Sa chiar și scuipatul și loviturile lui Petru care sunt cele mai rele dintre toate…

După cum am subliniat la început – din punct de vedere tematic – în acest loc Evanghelia atinge revelația Sa deplină, care apoi va fi explicată până la cruce și la înviere… Aici, Isus ne arată fața lui Dumnezeu care mântuiește omul și istoria…

Să reușim să înțelegem „scandalul crucii” care, într-adevăr, e un blestem pentru toate persoanele bune… Oare Dumnezeul meu să fie Cel pe care eu Îl disprețuiesc, Îl scuip și-L lovesc, că-I ultimul dintre oameni, că Acesta este alfa și omega a tot ceea ce există, că El e Creatorul și Mântuitorul universului? Da, Acesta este!

Texte utile

  • Ps. 27 (26)
  • Înț. 2, 12-20, soarta dreptului care ia nedreptatea asupra sa
  • Is. 52-54
  • 1Pt. 2, 21-25
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan