Matei 26,69-75

Ps. 138

Dacă psalmistul spune: „Urăsc desăvârșit pe dușmanii mei, care sunt și ai Tăi…”, Isus, în schimb, ne îndeamnă: „Iubiți dușmanii voștri”. Acești dușmani sunt bine definiți: ei nu sunt cei pe care noi îi considerăm dușmanii noștri, ci sunt ceva mai profund, sunt acei dușmani din interiorul nostru – al fiecărui om – care ne determină să vedem rău și greșit realitatea (adevărul).

Psalmistul ne prezintă felul în care Dumnezeu privește și cunoaște realitatea, adică felul în care Domnul mă vede pe mine…

Psalmul începe cu cuvintele „Tu mă cercetezi și mă cunoști”… Dumnezeu ne cercetează. Noi credem că El e Judecător și am vrea să fie complicele nostru. Însă Dumnezeu nu-i nici judecător și nici complice.

Prima parte a psalmului descrie încercarea omului de a fugi, de a se sustrage de la privirea Domnului, până la a cădea în noapte, în moarte.

Apoi omul face marea descoperire: „Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele”, adică Tu îmi ești mult mai maică decât maica mea… Deci, acum înțeleg de ce mă privești. Viața mea este așa cum mă privești Tu.

Cine sunt eu în ochii Tăi? Sunt „o făptură minunată” în ochii Tăi.

Dumnezeu ne privește pe fiecare dintre noi ca pe o făptură minunată. Astfel, în final, psalmistul concluzionează: „Cercetează-mă, Doamne, și cunoaște-mi inima”. Viața mea este să fiu cunoscut, să fiu văzut de această privire… Prin urmare eu trebuie să urăsc acei dușmani – minciuna care-i în mine – care mă împiedică să cunosc felul în care Dumnezeu mă privește…

Textul evanghelic ne va ajuta să înțelegem acest psalm cu ajutorul lui Petru, care va experimenta (va cunoaște) felul în care-l privește Isus.

Petru, care spusese că era dispus să moară pentru Isus, se leapădă de El…

Dacă Petru ar fi murit pentru Isus, s-ar fi mântuit? Să ținem minte că un om e mântuit nu pentru că moare pentru Isus! Apoi, Isus nu vrea ca vreun om să moară, ci dorește ca toți să fie mântuiți! Așadar, fiecare om e mântuit pentru că Isus moare pentru fiecare! Acest adevăr trebuie să-l priceapă Petru. Este vorba despre convertirea dificilă de la lege la Evanghelie.

Așadar, în această cateheză avem o temă centrală: botezul lui Petru. Petru este o stâncă, dar vom înțelege că această „stâncă” izvorăște dintr-o persoană care mereu greșește… Petru cade mereu, dar rămâne stânca, piatra care-i fidelitatea Domnului față de el. Iar ceea ce ne mântuiește este fidelitatea Domnului față de noi. Iar credința constă în a cunoaște această fidelitate a Domnului față de mine. Și să accept această fidelitate a Sa față de mine, care sunt necredincios, infidel.

Petru va înțelege acest adevăr și astfel el va fi cel care va fi servitorul credinței fraților, care-i va întări pe frați în credință… Și va îndeplini această misiune pentru că a înțeles un lucru: „eu sunt infidel și, în ciuda infidelității mele, El mereu îmi rămâne credincios”.

Simbolic, versetele se încheie cu Petru care plânge amar… Poate că începe să se elibereze de ceea ce-l împiedică să se privească așa cum este văzut și judecat de Domnul.

Se citește Mt. 26, 69-75

69 Iar Petru şedea afară, în curte. S-a apropiat de el o servitoare şi i-a zis: „Şi tu erai cu Isus Galileeanul”. 70 Dar el a negat înaintea tuturor spunând: „Nu ştiu ce vorbeşti”. 71 În timp ce se îndrepta spre poartă, l-a văzut o alta şi a zis celor de acolo: „Acesta era cu Isus Nazarineanul”. 72 Dar el a negat din nou cu jurământ: „Nu-l cunosc pe omul acela”. 73 Puţin după aceea s-au apropiat cei care erau acolo şi i-au zis lui Petru: „Într-adevăr şi tu eşti dintre ei, pentru că şi accentul tău te trădează”. 74 Atunci a început să se blesteme şi să jure: „Nu-l cunosc pe omul acela”. Şi îndată a cântat cocoşul. 75 Atunci şi-a amintit Petru de cuvântul lui Isus care îi spusese: „Înainte de a cânta cocoşul, de trei ori mă vei renega”. Şi, ieşind afară, a plâns amar.

Pasajul biblic prezentat în cateheza anterioară s-a încheiat cu condamnarea lui Isus, cu scuiparea feței Sale și cu pălmuirea Lui, cerându-I să profetizeze cine L-a lovit… Pe acest Isus Îl are Petru înaintea sa. Și pe acest Isus, este chemat să-L recunoască.

Isus a avut procesul Său în care a fost interogat de trei ori. Și Petru va fi întrebat tot de trei ori de către servitori…

Isus va afirma identitatea Sa și se va revela având acea față, iar Petru va trebui să răspundă dacă Îl cunoaște sau nu pe Cristos, pe Fiul lui Dumnezeu, pe Judecătorul suprem, în acea față…

Fața lui Cristos acoperită (voalată) de scuipări și de pălmuiri – devenind ultima față dintre toate fețele oamenilor – este oglinda adevărului. Iar credința înseamnă a recunoaște acea față ca fiind „Domnul și Judecătorul meu”.

Există trei prezențe ale Domnului. Prima prezență este cea care a existat în urmă cu peste 2000 de ani, așa cum este povestită de evanghelii; o prezență care a fost frumoasă, urmată de vinerea sfântă și de Înviere. Altfel spus, este acea prezență din trecut, care ne povestește istoria lui Isus, care-i obiectul credinței noastre. În mod real Domnul este prezent în această istorie ca obiect al credinței noastre, și-L descoperim în Cuvânt, care ni-L face cunoscut. Credința izvorăște din Cuvânt…

Apoi avem o a doua prezență, care e cea viitoare, glorioasă – când El va veni în mărire – care-i obiectul speranței noastre. O prezență pe care deja o pregustăm în sacramente, în rugăciune. Și este fundamentală această speranță, căci ne dă un imbold pentru viitor.

În fine, avem o a treia prezență a Domnului, care-i cea din prezent – de acum – prezentă (ascunsă) în fața voalată a tuturor săracilor cristoși, și este obiectul iubirii și al carității noastre.

Prima și a doua prezență a lui Isus ne folosesc pentru a trăi în viața noastră: pentru a-L recunoaște pe El în ultimul dintre frați. De fapt, noi cunoaștem Cuvântul, istoria tocmai pentru a-L recunoaște pe Isus astăzi, ca fiind prezent în ultimul dintre frați. Noi avem speranța reîntoarcerii Sale, tocmai pentru că-L vedem prezent deja, acum.

Petru dă examenul credinței sale tocmai înaintea acestei fețe… La fel, noi dăm examenul credinței noastre, mereu înaintea feței acestor persoane… care sunt El.

Credința noastră nu-i ideologică și nici iubirea noastră față de săraci! Pentru noi, ultimul dintre frați este cu adevărat Domnul! Și în acești frați noi suntem chemați să-L recunoaștem prezent pe Isus, ca fiind ținta iubirii noastre, a lucrării noastre, a comportamentului nostru. Și aici avem examenul credinței.

Petru, acum, înaintea acestei fețe, dă examenul credinței sale, care, de fapt, este examenul catehumenului, al fiecăruia dintre noi…

v. 69

69 Iar Petru şedea afară, în curte. S-a apropiat de el o servitoare şi i-a zis: „Şi tu erai cu Isus Galileeanul”.

O premisă: evanghelistul Ioan ne spune că pe lângă Petru era prezent și el înăuntru, fiind cunoscut ca discipol…

Petru, în realitate, nu-și risca deloc viața căci putea să răspundă: „Ce te interesează pe tine? Este problema mea”. Sau putea răspunde că și el era cu Isus… Cu alte cuvinte, problema lui Petru este alta, după cum vom vedea…

Această slujitoare se apropie de Petru și-i spune că l-a văzut cu Isus: în aceste zile tu erai cu Isus în preajma Templului… În timp ce Isus răspundea tuturor, tu erai cu El, plin de bucurie crezând că ești succesorul Său. Te-am văzut. Nu poți nega…

Deci slujnica-i spune: „Tu erai cu Isus Galileanul”.

„A fi cu Isus” este definiția discipolului: a fi „cu El”, a fi unit cu El, a fi cu El cu ochii, cu inima, cu viața, înfăptuind aceleași alegeri de viață, trăind într-o tovărășie (companie) absolută cu El.

Așadar, Petru este examinat cu privire la discipolatul său: „tu ești cu El?”.

Această slujnică vede corect, definește bine identitatea lui Isus, Îi spune pe nume, în schimb Petru nu-I va spune numele. Slujnica înțelege și care-i identitatea discipolului: este cel care stă cu Isus. Adevăr pe care Petru îl va nega. Petru are o criză de identitate personală în raportul său cu Isus, nu doar la nivel psihologic sau de tulburare.

v. 70

70 Dar el a negat înaintea tuturor spunând: „Nu ştiu ce vorbeşti”.

Noi suntem obișnuiți să spunem că Petru a mințit. În realitate Petru nu minte, ci pentru prima dată spune adevărul: „Eu nu știu ce zici; eu nu știu ce înseamnă să fiu cu Isus… cu acest Isus! Eu eram cu un alt Isus, cu Cel care dăruia pâinea, cu Cel pe care doreau să-L facă împărat, cu Cel care învia morții, cu Cel care închidea gura cărturarilor, fariseilor, irodianilor și saduceilor, cu Cristosul care câștiga mereu, cu Isus care a intrat în Ierusalim și toți strigau osana, cu Cristos care trebuia să ia puterea în mâinile Sale. Eu cu acela eram, nu cu Acesta… Eu nu știu ce vrei să spui”. Aceasta este prima dată când Petru spune adevărul… Și e cinstit.

Să ne amintim de episodul în care, după ce Petru I-a spus lui Isus „Tu ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”, Isus i-a răspuns: „Fiul omului trebuie să sufere”… Ce face Petru? Îl ia de o parte, Îl ceartă și-L îndeamnă să nu spună aceste lucruri, „căci greșești”. Așadar, Petru niciodată nu a acceptat acest Cristos suferind.

Problema credinței creștine nu este cea de a crede în Cristos, căci există mulți „cristoși”, ci problema este de a crede în acea față pe care Petru acum o are înaintea sa. Acesta e Cristosul, Domnul, Mântuitorul, această față voalată, acoperită de scuipat și lovită de violența tuturor, iar acum e lovită și de violența lui Petru…

Pentru celălalt cristos Petru era dispus chiar să-și dea viața. „Dar, eu pe acesta nu-L cunosc! A greșit strategia…”. Este precum un om care se căsătorește și apoi spune: „Nu era ea. Credeam că era alta”.

O greșeală vizând persoana, ca și cum în căsătorie cineva ar dori să se căsătorească cu o persoană diferită de cea reală, cu care s-a căsătorit

La fel ca Iacob care dorea să se căsătorească cu Rahela, dar a primit-o pe Lia acoperită de voal și el a văzut-o numai după nuntă… La fel și Petru spune: „Nu e acesta Cristosul! Eu nu știu ce zici”… Adică „eu nu înțeleg”. Și e adevărat, pentru că Petru nu pricepe ce înseamnă acest Cristos. Și eu mă întreb: „Noi înțelegem oare, ce înseamnă Cristos, Fiul lui Dumnezeu care are această față?”.

Nu-i suficient să spunem că Isus e Cristosul, ci trebuie să spunem opusul: „Cristos este acest Isus, acest Cristos suferind”

Și că Fiul lui Dumnezeu – că Dumnezeu – e acest Cristos, acest Isus.

Și că Judecătorul meu – care mă mântuiește – este Cel pe care eu Îl judec, Îl condamn. Cel care mă cunoaște și care deja, de dinainte, mi-a prezis că mă voi lepăda de El, este Acesta pe care eu Îl tăgăduiesc.

Aici Petru spune adevărul, spune ceea ce crede… Deci înțelegerea eronată despre Isus este normala înțelegere greșită pe care noi o avem față de Dumnezeu… Noi credem că Domnul este altfel, față de cum El se revelează în Isus

v. 71

71 În timp ce se îndrepta spre poartă, l-a văzut o alta şi a zis celor de acolo: „Acesta era cu Isus Nazarineanul”.

În Petru începe să apară prima rază de lumină: faptul că nu-L înțelege pe acest Isus… Începe să se nască în Petru adevărul.

Petru nu rezistă acestui interogator, ci iese. Din nou e văzut de o altă slujitoare care le spune celor prezenți: „Și acesta era cu Isus Nazarineanul”. Lui Petru i se adresează aceeași întrebare…

E adevărat că noi suntem creștini și discipoli ai lui Isus, dar al cărui Isus? Al acestuia scuipat și lovit, sau al Celui pe care ni-L imaginăm noi, după cum și-L închipuia și Petru? Problema e să-L recunoaștem pe acest Isus lovit și scuipat…

Iar Petru răspunde: „Nu-L cunosc pe acel om”. Pe acela nu-L cunosc. Nici măcar nu-i pronunță numele… Pe celălalt Isus îl cunosc, dar pe acesta, nu!

Dacă acum ar intra Isus aici, noi L-am scoate afară, spunându-I că aici vorbim despre Cristos… „Așteaptă. Apoi, îți vom da și ție ceva de pomană… sau te trimitem în închisoare… Depinde”… „Nu cunosc acel om”.

Persoanele care-l interoghează pe Petru specifică tot mai bine că acesta este Isus Galileanul… În schimb Petru neagă din nou

vv. 72-73

72 Dar el a negat din nou cu jurământ: „Nu-l cunosc pe omul acela”. 73 Puţin după aceea s-au apropiat cei care erau acolo şi i-au zis lui Petru: „Într-adevăr şi tu eşti dintre ei, pentru că şi accentul tău te trădează”.

Galileenii aveau accentul și pronunția tipice nordului – a păgânilor – deci imediat erau descoperiți, căci rosteau greșit cuvintele. Deci îi spun lui Petru: „și tu ești dintre ei”, adică și tu faci parte din grupul discipolilor.

În zilele noastre noi am spune: „Și tu ești creștin, faci parte din comunitatea creștină… căci ești botezat, faci parte din diferite asociații, participi la cateheze, poate că ești chiar preot…”. Însă nu-i sigur că-l recunoaștem pe Isus cel adevărat, căci am putea avea o mie de botezuri, am putea aparține la o mie de grupări creștine și totuși să nu-L cunoaștem pe Isus.

Apartenența noastră la Biserică este dată de faptul dacă suntem cu acest Isus, scuipat și pălmuit… Dacă nu, nu aparținem adevăratei Biserici, ci aparținem doar Bisericii vizibile, dar putem să-i aparținem acesteia, fără să-L cunoaștem pe acel Isus suferind, care este Mântuitorul nostru.

Așadar, în joc este rădăcina credinței.

Să nu ne minunăm… Important nu-i ca Petru să-L recunoască, ci tocmai faptul că nu-L recunoaște. Pentru că nerecunoașterea face parte din Evanghelie, fiind păcatul nostru, fiind infidelitatea noastră…

Numai când eu pricep că nu-L recunosc pe acest Isus suferind, numai atunci înțeleg că El mă iubește, dar nu pentru că sunt bun – căci noi credem că dacă greșim, El ne alungă de la Sine – ci înțeleg că El mă iubește cu o fidelitate absolută, chiar dacă eu sunt infidel, necredincios, mă iubește din iubire gratuită și prin har… Doar acum înțeleg cine e adevăratul Dumnezeu: este Cineva care iubește pentru că nu poate să nu iubească… Și acum Petru înțelege cine este el – care-i identitatea sa – nu-i unul care se străduiește din răsputeri să fie bun, strângându-se de gât până la a-și jertfi viața, ci este cel care-i iubit infinit de Domnul, care-Și dă viața pentru el, care-L tăgăduiește…

A pricepe acest adevăr înseamnă să înțeleg Evanghelia. Și încep să trăiesc nu în baza virtuților mele religioase și a prezumțiilor (orgoliilor) mele, ci trăiesc și mă hrănesc prin iubirea Sa gratuită, prin grația Sa. Și vestesc tuturor această iubire, care-i gratuită și e pentru toți și trăiesc prin această iubire și vestire… Acest fapt înseamnă a fi botezați, scufundați în harul, în iubirea Domnului!

Și înseamnă a deveni „oameni noi”, a nu mai fi doar omul religios, evlavios, alipit de normele și de regulile sale, care sunt dumnezeul său, pentru a se simți bun și împăcat cu sine… Acesta e păcatul omului drept… Ci pentru a fi omul care trăiește prin iubirea gratuită a lui Dumnezeu, prin har și în libertate, și nu mai are trebuință nici să se ascundă și nici să se apere… Și nu mai are nevoie nici să-i atace pe alții, pentru că sunt frații săi, egali cu el.

Aceasta e diferența specifică dintre creștinism și oricare altă religie, chiar și cea mai sublimă… care impune omului lucruri sublime, până la a-și da viața. În schimb, creștinismul nu-ți impune nimic; nu vrea ca tu să-ți dai viața, ci este Dumnezeu Cel care-Și dă viața pentru tine, tu care-L trădezi și te lepezi de El. De ce? Pentru că nu se poate comporta altfel (nu are altă variantă), pentru că El „nu se poate tăgădui pe Sine”, pentru că El este fidel.

Astfel, credința mea va fi la fel ca și cea a lui Pavel care spune: „Cristos a murit pentru păcătoși, dintre care eu sunt cel dintâi”. Și Petru înțelege acest adevăr.

În textul nostru, în sfârșit, Petru va înțelege faptul că Cristos moare pentru el.

„Cel drept va trăi prin credință”. Ce înseamnă „prin credință”? Înseamnă a trăi prin fidelitatea stabilă a Domnului față de mine, și nu prin infidelitatea mea față de El…

Pavel se întreabă: „Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Nici viața, nici moartea, nici suferințele”. Însă nu-i adevărat! Căci de iubirea pe care eu o am pentru Cristos, este suficient să mă îmbolnăvesc de o simplă răceală, pentru a mă despărți… și mă despart și de El: uit de toate… Însă de iubirea pe care Cristos o are pentru mine, cine mă desparte? „Nici viața, nici moartea, nici suferințele, nici cerul, nici iadul, nici păcatul, nici lepădarea…”. Deoarece Isus mă iubește mereu!

Credința înseamnă să înțelegem acest adevăr. Petru va trebui să priceapă acest adevăr… Și numai după ce-l va înțelege va deveni stâncă, pentru că L-a descoperit pe Dumnezeu… Și a descoperit cum este privit el de Domnul: e văzut ca fiind obiectul iubirii Sale infinite. Deci se naște ca om nou, se naște fiu, trăind în libertate!

Acesta este punctul determinant datorită căruia omul trece de la o anume religiozitate la credință; de la încercarea de a ne mântui, la experiența că suntem mântuiți! Aceste versete cu ajutorul exemplului lui Petru exprimă adevărurile din Scrisorile lui Pavel, în care se subliniază că mântuirea derivă din credință și nu de la faptele, din eforturile noastre (din gesturile noastre de cult sau de implicare, angajament).

Un lucru e clar… Odată ce un om înțelege că e iubit în acest fel, devine liber și știe să iubească. E un om nou! Nu înseamnă că „după” face răul, pentru că nu spune: „mama mă iubește, deci o ucid”. Dacă ar spune astfel, înseamnă că el nu a înțeles că ea-l iubește…

Numai când un om descoperă că e iubit astfel, în sfârșit, e liber și poate să se iubească și să-i iubească pe alții și, astfel, nu mai face răul. E adevărat că va mai face unele rele din fragilitate, din prostie, din obișnuință, dar, de acum, are un punct nou de plecare în viață, un punct care nu mai este legea, ci iubirea.

Legea este cea care interzice sau prescrie norme, dar nu-ți dă putere să le respecți; în schimb, iubirea te ajută să trăiești ceea ce nicio lege nu ți-ar putea impune… Iubirea te face (motivează) chiar să-ți dai viața, dar nu pentru a te mândri că ești bun, ci ca răspuns la iubire: este darul total de sine; te determină să trăiești însăși viața lui Dumnezeu care știe să-Și dea viața, știe să iubească în mod total… Așadar, te ajută să faci un salt calitativ total, un salt care se împlinește de-a lungul întregii tale vieți…

v. 74

74 Atunci a început să se blesteme şi să jure: „Nu-l cunosc pe omul acela”. Şi îndată a cântat cocoşul.

Petru începe să simtă (și-i ceva divin) că lepădându-se el greșește

Pentru a treia oară Petru repetă că nu înțelege, că nu-L cunoaște pe acest om. În sfârșit el spune adevărul, și acum poate cânta cocoșul.

Cocoșul vestește ivirea zorilor, a zilei… În sfârșit, pentru Petru sosește ziua, lumina: înțelege adevărul, pentru întâia oară.

Pentru el răsare soarele… Soarele începe să răsară atunci când eu înțeleg adevărul, atunci când nu mă mai mint; când recunosc că eu nu-L cunosc pe Acel om.

Însă acesta e doar începutul zilei, pentru că există altceva care urmează: faptul că El mă recunoaște în ciuda lepădării mele.

Nu era suficient ca Petru să se lepede doar o singură dată. De ce se leapădă de trei ori, de ce jură că nu-L cunoaște pe Isus?

Pentru că prima dată, Petru spune: „Nu. Eu nu am înțeles bine, nu înțeleg ce zici”, a doua oară începe să jure că: „Nu cunosc acel om”, iar a treia oară Petru blestemă și jură… Petru greșește tot mai grav…

Putem spune că, dintr-un anume punct de vedere, Petru reacționează tot mai bine, pentru că astfel își dă seama că există o distrugere a părerii bune pe care o are despre sine; oare se încredea prea mult sau se baza pe părerea bună pe care o avea despre sine?… Cade părerea sa bună despre sine… E adevărat că apoi Petru va construi o încredere în sine, dar într-un alt fel: convingându-se mai întâi că Domnul îl iubește și-l mântuiește

v. 75

75 Atunci şi-a amintit Petru de cuvântul lui Isus care îi spusese: „Înainte de a cânta cocoşul, de trei ori mă vei renega”. Şi, ieşind afară, a plâns amar.

Este important că Petru și-a adus aminte de cuvintele lui Isus, dar și faptul că Isus i-a prevestit lepădarea sa. Și după aceste cuvinte, i-a mai prezis ceva: „Însă Eu voi merge înaintea voastră în Galileea”, adică, Eu și „după”, voi fi cu voi…

Ce înseamnă toate acestea? Nu înseamnă că Isus l-a ales pe Petru pentru că Petru-i bun, pentru că nu a prevăzut lepădarea lui, sau pentru că fiind mărinimos (generos) a spus: „Da, s-a întâmplat așa, dar să trecem peste acest episod… să uităm de el…”. Nu! Isus deja a prevăzut lepădarea lui Petru: El știa, dar Petru, nu. Și totuși l-a chemat, l-a ales, l-a iubit, știind că Petru se va lepăda de El în acest fel…

Ce înseamnă toate acestea? El deja știa că eu mă lepădam de El, și, în ciuda comportamentului meu, El mă iubește atât de mult, și mi-a spus acest lucru, pentru ca eu să-l știu, și-mi rămâne credincios și după lepădarea mea… Toate acestea înseamnă că, pentru mine, – Petru – există o iubire mai mare decât viața și decât moartea; este iubirea Celui care mă cunoaște mai mult decât eu însumi mă cunosc. Iar cunoașterea Sa nu mă judecă, nu mă condamnă – așa cum fac eu – ci mă iubește și-Și dă viața pentru mine și-mi rămâne credincios.

În acest punct, Petru are posibilitatea să aleagă între comportamentul pe care l-a avut Iuda: „am greșit, deci plătesc” și este ceea ce noi facem în mii de feluri, pedepsindu-ne… De fiecare dată când ne facem rău, se întâmplă tocmai din acest motiv și, la fel se întâmplă atunci când facem rău altora, făcându-i pe ei să plătească… Deci Petru are înaintea sa aceeași perspectivă a lui Iuda, adică să încerce să trăiască în baza propriei sale justiții. Dar ce faci dacă ai dat faliment? Urmând această logică, înseamnă că: dacă ai greșit, plătești!

Sau, cealaltă alternativă este să accepte să trăiască prin iubirea pe care Domnul o are pentru el, Petru.

Pe ce se bazează identitatea lui Petru? Pe eul rău, distrus, rupt, care nu există? Sau pe iubirea pe care Isus i-o dă gratuit?

Aceasta e alegerea fundamentală a omului? Cu ce mă hrănesc? Cu eul meu, cu prezumțiile mele, cu aroganța mea și, apoi cu dezamăgirile mele – religioase sau nu – sau cu iubirea pe care El o are față de mine, o iubire mai tare decât moartea și mai fidelă decât orice infidelitate?

Dacă fac această alegere din urmă, eu înțeleg cine este Dumnezeu – este Cineva care mă iubește așa ca Isus – și pricep care este identitatea mea adevărată: identitatea mea este iubirea pe care El o are pentru mine! Este această mare minune, care-I însuși Dumnezeu, care-I iubire față de mine. Și trăiesc prin această nouă identitate, ca om liber.

Însă acest lucru nu-i atât de ușor de realizat…

Petru alege această a doua cale tocmai pentru faptul că „își amintește cuvintele lui Isus”. Isus i-a spus că se va lepăda de El de trei ori… Însă, întâlnindu-se Petru cu Isus, Isus nu-l învinuiește: „Ți-am spus că te vei lepăda de Mine…”. Nu! Ci amintirea pe care Petru o are despre cuvintele lui Isus, începe să-l schimbe din interior… Isus știa… Deci i-a spus lui Petru unele cuvinte, pentru ca după lepădare Petru să se sprijine pe ele și, pornind de la ele, să înceapă să afle mântuirea: nu în aroganța sa, ci în cuvintele Sale…

De fapt, Petru face primul gest, nu-i încă unul de convertire, dar este un prim pas: „Și, ieșind afară, a plâns cu amar”.

Există un plâns, care-i amar. De ce e amar? Pentru că-i un plâns din cauza morții: în Petru „moare” tot ceea ce el credea că-i important pentru el, adică faptul că el e bun, fidel, perfect „chiar dacă alții… eu nu!”…; moare eul său religios și eul său moral, eul său uman – acela care Petru credea că este – moare dezamăgit înaintea realității constatate, a ceea ce el a făcut… Aceasta este o adevărată moarte. Și este amară…

Această moarte trebuie să iasă la iveală, pentru că dacă nu iese – dacă nu se dizolvă în lacrimi – încă rămâne în interiorul omului… Numai apoi, avem a doua fază, dar, numai după ce Petru s-a golit de toate acestea, sau, mai bine zis, pe măsură ce Petru se golește… Sau, și mai bine zis, această golire și această moarte sunt posibile pentru că el are înaintea sa acest Cuvânt al Celui care-i este fidel, chiar dacă el s-a lepădat: ba mai mult, Isus știa că el se va lepăda, dar îl iubește…

Și atunci va urma plânsul bucuriei, al aceluia care primește și trăiește prin această iubire… Plânsul lui Petru, în fond, este botezul său… care este o scufundare pentru a muri și, este un a ieși la lumină, la o viață nouă…

În viitor amintirea lui Petru – în acest loc el însuși povestește – va face parte din botezul său și o va mărturisi tuturor fraților, spunând: „vedeți ce am făcut eu? Mai rău de atât nu poate face nimeni. Și totuși: priviți cine suntem noi, dar și cine-I Dumnezeu pentru noi. Noi suntem fiii Săi, căci oricum ne vrea binele; căci ne iubește dincolo de slăbiciunile noastre. El și-a jertfit viața pentru mine și pentru toți, pentru că, în ciuda trădărilor noastre, El ne iubește la fel de mult”. De aceea Petru vestește această Evanghelie pe care a înțeles-o (și pe care apoi o vestește)…

Fără această cădere, Petru niciodată nu ar fi priceput Evanghelia, pentru că putea oricând să spună: „Da, m-a pus primul papă, pentru că eu sunt cel mai bun” și „vai de mine dacă greșesc”… Însă, nu! Petru nu nimerește nimic, și nici după aceste episod… Și, totuși, Domnul îi este credincios!!!

Acest fapt e minunat! Aceasta este Evanghelia! Și e marea descoperire care ne face oameni noi; nu ne mai lasă să fim doar oameni religioși (pioși), bigoți (habotnici), închiși în propriile norme și reguli, în propriul eu sau super-eu, ci persoane care trăiesc prin iubirea pe care El, Domnul, o are pentru noi… Iubire care e Spiritul Sfânt și noi înșine respirăm acest Spirit…

Texte utile

  • Ps. 117
  • Ps. 139
  • Mt. 16, 16-3
  • Fil. 3, 1
  • Rm. 8, 32 ș.u.,
  • 2Tm. 2, 11-14
  • F.Ap. 9, 1-9
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan