Matei 27,32-56

Ps. 67 (66)

Psalmistul cere să vadă fața lui Dumnezeu. A vedea fața Domnului este marea dorință a omului, pentru că omul este chip și asemănare a lui Dumnezeu, deci, stând înaintea feței lui Dumnezeu, omul se regăsește pe sine, identitatea sa.

În această cateheză, în sfârșit, vom vedea fața lui Dumnezeu, în actul final al vieții lui Isus, care-i răstignirea Sa. Întreaga Scriptură vorbește despre pasiunea (interesul, iubirea) lui Dumnezeu pentru om, iar la urmă, această pasiune este clară tuturor. Privind crucea, toți înțeleg că Dumnezeu iubește omul.

Un pictor venețian a pictat Paradisul cu toți sfinții care contemplă cu bucurie mărirea lui Dumnezeu. Într-un colț, unul privește Răstignitul, căci tot Paradisul stă în a înțelege însemnătatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi, un Dumnezeu care sfârșește pe cruce pentru noi. Privind crucea, noi deja, acum vedem Paradisul.

Crucea este mărturia iubirii lui Dumezeu,deci să cunoaștem și să credem iubirii Domnului pentru noi.

Noi suntem obișnuiți să vedem crucea ca proiectarea tuturor fricilor noastre și al răului nostru… Și acesta e un aspect al crucii… Dar în unele cruci orientale și romanice Răstignitul este prezentat precum cineva care dansează sau ca o gravidă care a născut, a dat viața… Căci pe cruce Dumnezeu în sfârșit i-a dat viața omului: s-a exprimat deplin în posibilitatea Sa ultimă, care-i aceea de a ne dărui o iubire mai mare decât viața și moartea. Deci răstignirea este exprimată ca fiind nașterea lui Dumnezeu pe pământ.

De aceea crucifixul este sinteza nu doar a întregului creștinism, ci a întregii Biblii. Când Isus le explică discipolilor din Emaus legea, profeții și psalmii, ce le spune? Faptul că tot VT vorbește despre pasiunea lui Dumnezeu pentru om, că întreaga Biblie vorbește despre acest fapt.

În textul nostru ni se descrie această pasiune. Cu acest spirit să-l citim…

Se citește Mt. 27, 32-56

32 În timp ce ieşeau, au găsit un om din Cirene cu numele de Simon. Pe acesta l-au constrâns să-i ducă crucea. 33 Ajungând la locul numit Golgota, care înseamnă locul Craniului, 34 i-au dat să bea vin amestecat cu fiere, dar el, gustând, n-a voit să bea. 35 După ce l-au răstignit, au împărţit hainele lui, aruncând zarurile, 36 apoi s-au aşezat şi au rămas acolo să-l păzească. 37 Au pus deasupra capului său cauza condamnării, scrisă astfel: „Acesta este Isus, regele iudeilor”. 38 Atunci au răstignit împreună cu el doi tâlhari, unul la dreapta şi altul la stânga. 39 Iar cei care treceau, rosteau blasfemii împotriva lui clătinând din cap 40 şi spunând: „Tu, care dărâmi templul şi-l construieşti în trei zile, salvează-te pe tine însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce!” 41 La fel şi arhiereii îl luau în râs împreună cu cărturarii şi cu bătrânii şi spuneau: 42 „Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva! Dacă este regele Israelului să coboare acum de pe cruce şi vom crede în el. 43 S-a încrezut în Dumnezeu! Să-l elibereze acum dacă îl doreşte. Pentru că spunea: «Sunt Fiul lui Dumnezeu»”. 44 Chiar şi tâlharii răstigniţi împreună cu el, îl insultau în acelaşi fel. 45 De la ceasul al şaselea s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ceasul al nouălea. 46 Iar pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic: „Elí, Elí, léma sabactáni?” care înseamnă „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?47 Unii dintre cei care erau de faţă spuneau: „Acesta îl cheamă pe Ilie!” 48 Şi îndată unul dintre ei a alergat şi, luând un burete, l-a înmuiat în oţet, l-a pus într-o trestie şi i-a dat să bea. 49 Iar ceilalţi spuneau: „Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-l salveze!” 50 Dar Isus, strigând din nou cu glas puternic, şi-a dat sufletul. 51 Şi, iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, 52 mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor morţi au înviat 53 şi, ieşind din morminte, după învierea lui, au venit în cetatea sfântă şi s-au arătat multora. 54 Atunci centurionul şi cei care împreună cu el îl păzeau pe Isus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, au fost cuprinşi de o mare spaimă şi au spus: „Cu adevărat, acesta era Fiul lui Dumnezeu!” 55 Erau acolo şi multe femei care priveau de departe. Unele dintre ele îl urmaseră pe Isus din Galileea, slujindu-i. 56 Printre ele erau, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob şi a lui Iosif, şi mama fiilor lui Zebedeu.

Întreaga Evanghelie este o introducere menită să ne ajute să înțelegem aceste versete. Toate figurile fundamentale ale Bibliei și toate locurile de la Geneză la Exod, la Cântarea Cântărilor, la sfârșitul lumii, adică toate temele biblice sunt un fundal al acestui text în mod explicit.

Textul se deschide cu Cirineul și se încheie cu femeile: aceste personaje reprezintă cadrul (ramele) scenei; căci această scenă o contemplăm mereu în acele persoane care sunt Cirineii – sărăcuții Isuși – și continuă această scenă în inima acestor femei, care-s succesoarele lui Cristos-răstignit, la fel ca femeia din Betania, adică reprezintă începutul Bisericii.

În centru stă răstignirea cu diferitele-i interpretări, dar sunt blasfemii (ocări). Apoi avem moartea lui Isus care-i înțeleasă ca învierea: este darul Spiritului.

v. 32

32 În timp ce ieşeau, au găsit un om din Cirene cu numele de Simon. Pe acesta l-au constrâns să-i ducă crucea.

Acest om se întoarce în oraș, în timp ce convoiul care-l însoțește pe Isus pentru a-L răstigni, iese din oraș. Deoarece condamnații trebuie să urce o mică bucată de drum pentru a ajunge pe Calvar, unde-i așezat locul execuției (crucificării) ca să poată fi văzută scena de tot orașul, dar Isus nu mai poate duce crucea… În acest moment ei caută un om care s-o poată duce.

Acest om, Cirineul, se întorcea liniștit acasă din țarină (de la munca câmpului). Venea din Cirene – Africa – era un emigrant, care nu a reușit să strângă multe bunuri… De ce afirm aceste lucruri? Dintr-un motiv simplu: când ei au văzut că Isus nu mai putea duce crucea, au privit în jur să vadă cine trebuia s-o ducă. Este limpede că n-o putea duce un om bogat sau unul puternic, deoarece aceștia nu urcă pe cruce, iar apoi spun: „Dacă trebuie dusă crucea, sclavilor, ieșiți în față și duceți crucea…”. Dacă aceștia erau prevăzători, ar fi construit o industrie cu cruci de vânzare, căci ar fi prevăzut ce se va întâmpla…

Însă toți au privit la săracul Isus – Cirineul – el trebuie să ducă crucea, iar el nu știe și nici nu vrea să o ducă.

Nici Isus nu dorea s-o ducă. Însă trebuie să o ducă, Îl „obligă” s-o ducă. Cu alte cuvinte, crucea răului din lume o duce Cristos și sărăcuții Isuși, care sunt ca El. În acești sărăcuți continuă până în zilele noastre pătimirea lui Dumnezeu pentru lume. Pe cruce se consumă (se termină) violența noastră, căci acești sărăcuți o iau pe umerii lor și o dizolvă.

Cirineul este figura discipolului și se numește Simon, la fel ca Petru.

În momentul decisiv al vieții lui Isus nu-i prezent Simon Petru, ci-i prezent acest altul, Simon. Nu-i de față Simon care știe și care vrea să moară cu Isus, ci un Simon care nu știe, nu vrea și nu înțelege de ce… Faptul că-i în acel loc este o pură întâmplare, un mare ghinion…

Acest ghinion mare care i s-a întâmplat acestui om este lucrul cel mai important care i se poate întâmpla omului: L-a ajutat pe Dumnezeu să ducă crucea răului din lume. L-a ajutat pe Dumnezeu, în momentul cel mai important al istoriei (al vieții) Sale. Dar Cirineul va înțelege acest adevăr după mulți ani… Știm c-a devenit credincios pentru că în Scrisoarea către romani se vorbește despre soția și fiii săi (Rm. 16, 13), iar Marcu ne spune că-i tatăl lui Alexandru și Ruf (Mc. 15, 21), scriind Evanghelia la Roma. Înseamnă că la Roma credincioșii îi cunosc pe fiii Cirineului. Așadar, Cirineul numai după un timp a înțeles darul pe care l-a primit… Dar pe moment obligația de a duce crucea a simțit-o ca pe un mare blestem…

Aceasta este scena începătoare. Să o avem înaintea ochilor mereu: să-l privim pe cel mai mic dintre frații noștri, care și astăzi ne mântuiește, duce crucea în locul nostru, duce răul nostru pe umerii săi.

Să fim atenți, pentru că Cirineul nu duce crucea sa, ci duce crucea lui Isus! După cum nici Isus nu duce crucea Sa. El nu a făcut niciun rău (păcat), ci Isus duce crucea noastră. Așadar Cirineul este un alt Cristos; este discipolul perfect, identic cu Învățătorul său. Și el nu știe încă, nu vrea să ducă crucea, și poate că blestemă ceea ce i se întâmplă. Poate că se gândește ce ar fi fost, dacă ar fi intrat în oraș puțin mai devreme sau chiar mai târziu…

Darurile lui Dumnezeu sunt ciudate…

În special e ciudat ambalajul darurilor lui Dumnezeu, fapt pentru care să fim atenți față de întâmplările despre care spunem: „Ni s-a întâmplat fără să vrem, din întâmplare… Căci pot fi întâmplări providențiale”

vv. 33-37

33 Ajungând la locul numit Golgota, care înseamnă locul Craniului, 34 i-au dat să bea vin amestecat cu fiere, dar el, gustând, n-a voit să bea. 35 După ce l-au răstignit, au împărţit hainele lui, aruncând zarurile, 36 apoi s-au aşezat şi au rămas acolo să-l păzească. 37 Au pus deasupra capului său cauza condamnării, scrisă astfel: „Acesta este Isus, regele iudeilor”.

Executarea (răstignirea) lui Isus se petrece pe Golgota, care înseamnă locul căpățânii, al craniului. Și, după tradiție, există o peșteră la poalele Calvarului unde se află craniul lui Adam, al primului om, care s-a urcat în pom pentru a fi ca Dumnezeu, dar a sfârșit în moarte. Acum, Dumnezeu se înalță pe (urcă în) pomul morții și-l răscumpără pe Adam. Și sângele Fiului coboară peste Adam.

Visul lui Adam – și al fiecărui om – de a-și însuși puterea, nu a făcut nimic altceva decât să provoace moartea. Neputința lui Dumnezeu (a lui Isus răstignit) dă viața celui care și-a provocat moartea sieși și altora.

Apoi Îi dau să bea vin amestecat cu fiere… Vinul amestecat cu arome se dădea ca anestezic celor care urmau să fie uciși, pentru a nu simți durerea morții.

Lui Isus Îi dau vin amestecat cu fiere – simbol al întregii amărăciuni (dureri) a vieții -, dar El „nu a voit să bea”. Altfel spus, în timp ce întreaga noastră înțelepciune constă în a ne crea anesteziante pentru a nu simți răul pe care-l facem, înțelepciunea lui Dumnezeu nu ia anestezice. Nu vrea. Isus bea până la fund paharul pe care noi I L-am construit (procurat), dar l-am și aruncat asupra Sa…

Dacă înțelepciunea noastră, pentru a evita moartea, nu produce nimic altceva decât moartea, „nebunia” Sa – nebunia crucii – în realitate este înțelepciunea lui Dumnezeu-Iubire care știe să biruiască răul și moartea.

Hainele Sale? El rămâne gol la fel ca Adam. Iar cei care L-au răstignit au haina Fiului… Putem nota că aceste propoziții au o însemnătate foarte bogată. El duce pe umerii Săi goliciunea noastră, iar noi primim, luăm demnitatea Sa de Fiu; tocmai noi, care L-am răstignit.

Deasupra capului au pus explicația: „Acesta este regele”. Într-adevăr Acesta este omul liber care eliberează, și nu alții.

Ceilalți, urmând visele lor după putere, și cu toată știința (înțelepciunea) lor nu fac nimic altceva decât să producă acele lucruri al căror rezultat îl vedem pe cruce: produc violență și moarte. Însă Acesta care nu face nicio violență, și știe să o biruiască, Acesta e regele, e omul liber. Deja am aprofundat această temă…

Să vedem cele trei interpretări ale răstignirii (ale crucii).

vv. 38-43

38 Atunci au răstignit împreună cu el doi tâlhari, unul la dreapta şi altul la stânga. 39 Iar cei care treceau, rosteau blasfemii împotriva lui clătinând din cap 40 şi spunând: „Tu, care dărâmi templul şi-l construieşti în trei zile, salvează-te pe tine însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce!” 41 La fel şi arhiereii îl luau în râs împreună cu cărturarii şi cu bătrânii şi spuneau: 42 „Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva! Dacă este regele Israelului să coboare acum de pe cruce şi vom crede în el. 43 S-a încrezut în Dumnezeu! Să-l elibereze acum dacă îl doreşte. Pentru că spunea: «Sunt Fiul lui Dumnezeu»”.

Versetele ne prezintă interpretările crucii.

Mai întâi de toate vedem doi tâlhari răstigniți împreună cu El, unul la dreapta și celălalt la stânga. În centru se află El, nevinovatul, iar la stânga și la dreapta Lui se află toți frații Săi, vinovați. Iar El, nevinovat, în mijloc.

Să privim această solidaritate a Sa – de om drept – cu noi… Vă spun că în ceasul morții toți suntem drepți, pentru că fiecare este nevinovat (inocent) de moartea sa, chiar dacă ar fi vinovat de moartea altora, căci moartea sa nu o vrea… El, Dreptul, este în acel loc cu noi.

Luca dezvoltă tema solidarității lui Isus cu noi… Acești doi tâlhari ne reprezintă pe noi toți căci, mai devreme sau mai târziu, ne vom afla într-o situație în care răul pe care l-am făcut cade peste noi, fapt care se verifică atunci când nu mai putem dăuna și devenim inocenți, nevinovați.

Prima interpretare a crucii este făcută de trecătorii care hulesc… Aceștia reprezintă persoanele evlavioase, îngrijorate de Templu, preocupate de cine este Dumnezeu și Fiul Său… În ce constă blestemul? Hula (blasfemia) constă în a spune: „Coboară de pe cruce”. Deoarece crucea este distanța care există între Dumnezeu și imaginile (închipuirile) noastre despre Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu ar fi fost la fel ca noi, ar fi coborât de pe cruce și ne-ar fi pus pe cruce pe noi toți, dar astfel, ar fi și El un om și nu ar fi Dumnezeu.

Dumnezeu este Dumnezeu, tocmai pentru că știe să iubească astfel.

Cu adevărat Isus aflat pe cruce distruge templul. Templul este simbolul lui Dumnezeu… Isus pe cruce distruge orice idee de a noastră religioasă sau atee, pioasă sau rea despre Dumnezeu. Isus pe cruce ne arată că Dumnezeu nu este așa cum îl cugetă religioșii (evlavioșii) și ateii. Dumnezeu este acest Răstignit care iubește în acest mod, este acest om-Isus. Acest om este templul lui Dumnezeu, locul prezenței Domnului, nu altul.

Așadar, crucea este revelația absolută a lui Dumnezeu care neagă, distruge orice templu, orice religie și orice ateism: acest om pe cruce este Dumnezeu! Să încercăm să ne gândim ce înseamnă acest adevăr…

Adam cugeta că Dumnezeu este diferit și, de aceea, a fugit de fața Domnului.

Este importantă însemnătatea crucii. Deja am explicat-o în procesul înaintea sinedriului: crucea este negarea, eliminarea imaginii lui Dumnezeu pe care și-o creează toate religiile și, în același timp, crucea ne revelează adevărata față a lui Dumnezeu, care-i Cel răstignit.

Particularitatea Sa, nota Sa distinctivă constă în faptul că – El este Dumnezeu – tocmai pentru că rămâne pe cruce. Dacă nu, ar fi la fel ca noi.

De cine ne mântuiește crucea? Ne scapă de „Dumnezeu”, adică de modul în care noi ni-L închipuim pe Dumnezeu, sau de modul în care-L negăm, care-i egal cu modul în care-L cugetăm, pentru că noi negăm ceea ce gândim. Așadar, crucea ne mântuiește de imaginile noastre false despre Dumnezeu, pentru a ne revela adevărata față a lui Dumnezeu, a acestei iubiri infinite pentru noi.

A doua interpretare îl privește pe regele lui Israel, pe Mesia, pe Mântuitorul.

Crucea ne eliberează nu numai de imaginea noastră falsă despre Dumnezeu, ci, deoarece omul – regele – este oglindirea lui Dumnezeu, crucea ne scapă de imaginea noastră falsă despre om și despre rege. Așadar, omul realizat, Cel care eliberează, nu-i cel care stăpânește, cel care coboară de pe cruce și care se salvează pe sine cu orice preț, condamnându-i pe toți ceilalți. Omul liber (realizat) este cel care știe să-și dea propria viață. Acesta este regele, acesta este după chipul lui Dumnezeu, care ni se dă pe Sine!

Al doilea lucru pe care-l face crucea este să elibereze de latura satanică imaginea despre realizarea omului și despre mântuire, pe care toți o avem în interior. Noi credem că mântuirea ar fi să ne salvăm noi, cu propriile noastre puteri. În acest fel devenim egoiști și astfel toți ne osândim și ne chinuim în egoism.

Mântuirea nu-i a ne salva singuri, ci-i a ști să ne dăruim. Aceasta este realizarea omului!

Așadar, Isus cu adevărat este Rege pentru că nu coboară de pe cruce. Dacă nu, Isus ar fi ca toți ceilalți regi, care-i pun pe cruce pe alții.

Această mântuire săvârșită de Isus într-adevăr mântuiește omul concret (omul așa cum este) cu istoria și cu relațiile sale.

Afirmația lor este inconștientă, dar profetică: „Nu poate să se mântuiască pe Sine… A mântuit… Îi mântuiește pe alții”. Căci este tipic lui Dumnezeu și iubirii Sale să mântuiască și nu să se mântuiască pe Sine… La cap. 16 Isus spune: „Cine va vrea să-și mântuiască propria viață, o va pierde…”. Dumnezeu Își pierde viața Sa pentru ca noi să avem viața. El nu se mântuiește pe Sine, ci ne mântuiește pe noi.

Ultima interpretare…

v. 44

44 Chiar şi tâlharii răstigniţi împreună cu el, îl insultau în acelaşi fel.

E interesant că tâlharii Îl ocărăsc și-L hulesc… De ce? Pentru că ar vrea un Dumnezeu și un Mântuitor diferit… Tocmai pentru această dorință a lor ei sunt pe cruce, pentru că au vrut un Mântuitor diferit și s-au comportat după dorințele lor, au săvârșit răul, dar le-a mers rău. Dacă le mergea bine, i-ar fi pus pe alții pe cruce.

Ei nu înțeleg că Isus este Dumnezeu și Mântuitor, tocmai pentru că rămâne pe cruce cu ei. Așadar și cei doi tâlhari, care-s împreună cu El, încă au aceeași mentalitate a celorlalți care-i răstignesc… Dacă le-ar fi mers bine, ei nu ar fi acum pe cruce, ci ei i-ar fi răstignit pe alții, spre exemplu, pe Pilat… Așadar, ei rămân cu aceeași logică, a celor care stăpânesc și se impun prin violență…

E interesant că atât cei religioși, cât și politicienii, dar și fiecare om în parte, în acea situație nu înțelege acest mare mister al lui Isus-răstignit.

În Luca, unul dintre tâlhari intuiește că acest Om-Isus care împărtășește cu ei aceeași soartă, moarte și aceeași cruce – dar ca nevinovat – nu poate fi un simplu om. „Isuse, adu-Ți aminte de mine, când vei veni în Împărăția Ta”.

vv. 45-50

45 De la ceasul al şaselea s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ceasul al nouălea. 46 Iar pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic: „Elí, Elí, léma sabactáni?” care înseamnă „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?47 Unii dintre cei care erau de faţă spuneau: „Acesta îl cheamă pe Ilie!” 48 Şi îndată unul dintre ei a alergat şi, luând un burete, l-a înmuiat în oţet, l-a pus într-o trestie şi i-a dat să bea. 49 Iar ceilalţi spuneau: „Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-l salveze!” 50 Dar Isus, strigând din nou cu glas puternic, şi-a dat sufletul.

Soarele de amiază se întunecă… Soarele este un simbol cosmic. Întunecarea soarelui înseamnă sfârșitul lumii. Pe cruce, odată cu răstignirea lui Isus, lumea se termină, ia sfârșit. Este vorba de lumea care a fost creată în lumină, dar care, apoi s-a îndepărtat de lumină prin păcat, s-a despărțit de Dumnezeu și a regresat, s-a reîntors în întuneric.

Crucea reprezintă întunericul maxim, adică răul, păcatul care-L atinge și-L „lovește” pe Dumnezeu.

Un rău mai mare decât a-L ucide pe Dumnezeu, nimeni nu poate face. E sfârșitul lumii. Deci, pe cruce răul deja s-a sfârșit. Și orice rău, care încă există, face parte din acel rău săvârșit prin uciderea lui Isus, care deja s-a împlinit (s-a înfăptuit).

În acea noapte – care-i la amiază – se ridică strigătul puternic al lui Isus. Este strigătul fiecărui abandon – fiecărui om părăsit – „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai abandonat?”. Răul omului constă în a-L fi abandonat pe Dumnezeu, care-I viața.

Isus – care e Fiul abandonat – trăiește, experimentează nimicul Său absolut, pentru că El este în totalitate al Tatălui. În această abandonare, în acest strigăt din timpul părăsirii lui Isus avem inclusă întreaga disperare a lumii care L-a abandonat pe Dumnezeu, iar Isus o prezintă Tatălui strigând: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai abandonat?”.

Apasă asupra Lui, devine El glasul strigătului tuturor abandonaților, care exprimă suferința tuturor despărțirilor de Dumnezeu, abandonarea lor afectivă și chinurile morții… Toate acestea apasă asupra lui Isus. Deși suntem la amiază, este întuneric… Iar în strigătul lui Isus, El ne revelează lumina Sa orbitoare, excesivă pentru noi, prin faptul că-și arată solidaritatea față de noi, până în noapte

În acest moment ei spun: „Acesta îl strigă pe Ilie”, auzind că El a spus: „Eli”. Ei îl confundă pe Eli cu Ilie. Ilie era sfântul cazurilor imposibile (la fel ca sf. Anton) pentru că a fost răpit în cer într-un car de foc. Ilie era cel care intervenea prompt în cazurile dificile… Iar ei spun: „Acesta îl strigă pe Ilie. Să vedem dacă vine să-L salveze”.

Ultimele cuvintele din VT, Maleahi 3 ne spun că mai înainte de marea zi, va veni Ilie să împace inimile părinților cu ale fiilor și inimile fiilor cu cele ale părinților. Și se întâmplă tocmai astfel, căci în strigătul lui Isus inimile tuturor fiilor sunt o împăcare cu părinții. Pentru că Isus, în punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu, adică din locul, din starea celui abandonat de Dumnezeu, se adresează Tatălui. Iar în strigătul Său către Tatăl este inclus fiecare strigăt al celor abandonați. Iar Tată, în (prin) Isus, se împacă cu fiecare fiu. Așadar, crucea este împăcarea totală între Tatăl și Fiul, și toți fiii. Această împăcare este problema radicală a existenței (a vieții), pentru că un om care nu acceptă izvorul vieții sale, nu se acceptă pe sine și nu acceptă viața.

Îi dau să bea oțet, adică vinul care s-a stricat… Vinul e simbolul vieții. Cu alte cuvinte, Isus bea până la fund, până la capăt moartea. Și tocmai în acel moment emană un alt strigăt. Avem două strigăte ale lui Isus.

Dacă în cel dintâi, Isus strigă întreaga abandonare, în al doilea – în limba greacă avem „a dat Spiritul; a emis Spiritul” – adică El a suflat peste noi suflarea vitală (dătătoare de viață). Și acesta este actul Creator!

După cum în întunericul haosului, Dumnezeu cu Spiritul Său a suflat viața, la fel acum, în întunericul absolut, Dumnezeu suflă iubirea Sa- prin Fiul – peste întreaga omenire și, creează lumea nouă. Iar scena care urmează este una de înviere.

Cu alte cuvinte, crucea reprezintă sfârșitul lumii vechi și, în același timp, și nașterea lumii noi: se naște Fiul lui Dumnezeu pe pământ, și dă Spiritul Său tuturor fraților, începând – după cum vom vedea – de la cei care L-au răstignit.

Moartea nu-i văzută (descrisă) ca o moarte, ci precum nașterea Fiului pe pământ. Acel Dumnezeu pe care nimeni nu L-a văzut vreodată, în sfârșit, se naște.

Al doilea strigăt al lui Isus este tocmai strigătul creaturii care se naște…

Așadar, se rupe tot ceea ce era vechi, lovit de rău, tot ceea ce reprezenta diviziune, separare

vv. 51-54

51 Şi, iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, 52 mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor morţi au înviat 53 şi, ieşind din morminte, după învierea lui, au venit în cetatea sfântă şi s-au arătat multora. 54 Atunci centurionul şi cei care împreună cu el îl păzeau pe Isus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, au fost cuprinşi de o mare spaimă şi au spus: „Cu adevărat, acesta era Fiul lui Dumnezeu!”

După strigătul lui Isus și după suflarea Sa vitală care se răspândește (se extinde) în întuneric, imediat se sfâșie catapeteasma (voalul) templului.

Voalul din templu ascundea, acoperea sfânta sfintelor, adică Îl ținea voalat pe Dumnezeu. Însă, de acum, Dumnezeu nu mai este ascuns, ci ni se revelează. Domnul nu mai este în spatele voalului templului.

Dumnezeu, care-I iubire, este în totalitate acolo – pe cruce – iar fiecare om Îl poate vedea prezent în Omul-Isus, care-Și dă viața pentru noi.

Și ce face acest Spirit pe care El Îl dă? Cutremură pământul, despică pietrele, deschide mormintele. Altfel spus, maica-pământ restituie vieții tot ceea ce conținea și înghițise în moarte…

Așadar, crucea lui Isus este un eveniment care nu-i doar nașterea Fiului, ci și nașterea tuturor celorlalți fii. Avem o înviere pe pământ care este o anticipație (o prevestire) a învierii tuturor, pentru că Isus a dat viața Sa lumii, acestei lumi care L-a răstignit!

Tocmai văzând acest comportament al lui Isus, toți oamenii, chiar și cei mai îndepărtați, reprezentați de omul cel mai îndepărtat de pe Calvar – centurionul – spun: „Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu”… Cel pe care noi L-am răstignit, Acesta este Fiul lui Dumnezeu.

Și se spune: „era”, nu pentru că acum nu mai este Fiul lui Dumnezeu, ci pentru că prin ceea ce El a înfăptuit pe cruce noi să înțelegem cum era Dumnezeu și mai înainte: Dumnezeu este Acesta care iubește așa, și nu-i altul… Așadar, crucea este tocmai nașterea lui Dumnezeu pe pământ: se rupe catapeteasma templului, strigă… Iată-L pe Dumnezeu! Mai înainte nimeni nu L-a văzut pe acest Dumnezeu.

Acest pasaj biblic este atât de important, încât mai mult decât să fie interpretat, trebuie citit și contemplat… În Biserică niciodată nu se explică acest text… Ci doar se citește povestirea pătimirii în fiecare zi în săptămâna mare, în ritul latin…

Textul nu trebuie citit superficial, ci trebuie contemplat, pentru că fiecare cuvânt din acest text este „un întreg univers”… În acest text, fiecare cuvânt al lui Dumnezeu se împlinește! „Totul este împlinit!”, va spune Ioan.

vv. 55-56

55 Erau acolo şi multe femei care priveau de departe. Unele dintre ele îl urmaseră pe Isus din Galileea, slujindu-i. 56 Printre ele erau, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob şi a lui Iosif, şi mama fiilor lui Zebedeu.

Cu această scenă a femeilor care privesc, se încheie povestirea morții lui Isus.

Sunt prezente doar femeile. Discipolii au dispărut, căci până când era ceva de făcut, ei au făcut, adică L-au vândut, s-au lepădat de El, au fugit… Iar după ce au făcut toate acestea, nu mai aveau nimic de făcut, deci dispar. Femeile însă rămân acolo…

„A rămâne acolo și a privi acolo” este începutul botezului Bisericii.

După cum din coasta deschisă a lui Adam-adormit s-a născut Eva, tovarășa sa – deci înseamnă că ea s-a născut din rana iubirii inimii lui Adam – tot la fel, din rana coastei noului Adam, Cristos se naște omenirea nouă, tovarășa Sa; se naște omul ca partener al lui Dumnezeu. Iar aceste femei sunt imaginea comunității-Mireasă, care-L contemplă pe Domnul.

Și ce face un om care privește crucea? Ochiul nu face nimic, dar permite să intre în inima omului tot ceea ce vede… Așadar, acestor femei le pătrunde-n inimă această iubire… Apoi, fiecare om trăiește în baza a ceea ce are în inimă. Deci, ele vor începe să trăiască în baza acestei iubiri.

Și este principiul botezului tocmai faptul de a se scufunda, a se boteza în moartea Domnului.

De acum înainte, Evanghelia va continua cu aceste femei care înfăptuiesc celelalte mișcări baptismale (legate de botez): moartea, îngroparea și învierea. Ele sunt martorele evenimentului nou, ale noii vieți.

Să recitim povestirea pătimirii lui Isus! Să ne obișnuim să privim pătimirea lui Isus în această lumină, în această optică…

Evanghelistul Luca (23,48) numește acest text „theoria”, adică spectacol, vederea lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu se prezintă pe Sine în acest spectacol. El pentru întâia oară ni se arată, urcă pe scenă. Mai înainte era în spatele voalului templului, dar acum Îl vedem față în față, tocmai în acest trup al lui Isus.

Tocmai prin a contempla pătimirea lui Isus pentru noi, înțelegem ceva diferit, adică faptul că de acum înainte eu pot trăi nu în baza egoismului și a fricilor mele și a morții mele, ci să trăiesc prin acea iubire, prin acel dar al Său pentru mine.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop