Ps. 27 (26).

Psalmistul caută fața Domnului, vrea să o vadă.

Noi știm că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut, iar fața Sa este necunoscută tuturor. Însă Fiul ne-a arătat-o. Așadar noi vedem fața Domnului în istoria lui Isus: Fiul, cu viața Sa, ne-a arătat fața Tatălui. Prin urmare vederea feței are loc prin ascultare: Isus este Cel dintâi care L-a ascultat pe Tatăl și de aceea El are aceeași față a Tatălui. Iar noi, ascultându-L pe Fiul, vedem fața Tatălui și, astfel, suntem transformați în această față… Acesta este motivul pentru care citim Evanghelia.

Am prezentat răstignirea: Domnul care moare pe cruce, care-Și dă viața pentru noi.

După răstignire, Evanghelia trebuie privită prin ochii femeilor care stau la picioarele crucii, de unde toți apostolii au dispărut iar, la picioarele crucii, rămân numai femeile („trei și altele”); iar la mormânt vor rămâne numai două femei, dar și altele care vor merg la mormânt și vor descoperi învierea .

Aceste femei simbolizează Biserica și pe fiecare dintre noi în aspectul fundamental al credinței. Ele ne arată în ce constă credința. De fapt, credința este botezul. În ce constă botezul? Ce înseamnă a se scufunda în Persoana lui Isus?

Primul moment al botezului este tocmai contemplarea crucii. Privind-o cu ochii acelor femei, ne scufundăm (pătrundem) în moartea lui Cristos. Pavel spune că Botezul este faptul că: „am murit cu Cristos”. Al doilea moment al botezului constă în a intra în mormânt; iar al treilea este a ieși din mormânt, vestind viața nouă.

Ne vom opri asupra acestor ultime trei aspecte ale Evangheliei după Matei.

Se citește Mt. 27, 55-66

⁵⁵ Erau acolo şi multe femei care priveau de departe. Unele dintre ele îl urmaseră pe Isus din Galileea, slujindu-i. ⁵⁶ Printre ele erau, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob şi a lui Iosif, şi mama fiilor lui Zebedeu. ⁵⁷ Când s-a făcut seară, a venit un om bogat din Arimateea, numit Iosif, care era şi el discipol al lui Isus. ⁵⁸ Acesta a venit la Pilat şi i-a cerut trupul lui Isus. Atunci Pilat a poruncit să-i fie dat. ⁵⁹ Iosif a luat trupul lui Isus, l-a înfăşurat într-un giulgiu curat ⁶⁰ şi l-a pus în mormântul său nou, pe care îl săpase în stâncă. După ce a rostogolit o piatră mare la intrarea mormântului, a plecat. ⁶¹ Iar Maria Magdalena şi cealaltă Marie şedeau acolo, înaintea mormântului. ⁶² În ziua următoare, cea care este după ziua Pregătirii, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat ⁶³ şi i-au spus: „Domnia ta, ne-am amintit că acel înşelător a spus pe când mai trăia încă: «După trei zile voi învia». ⁶⁴ Porunceşte, deci, să fie păzit mormântul până în ziua a treia ca nu cumva să vină discipolii lui să-l fure şi apoi să spună poporului: «A înviat din morţi!» Iar înşelătoria aceasta de pe urmă ar fi mai rea decât prima”. ⁶⁵ Pilat le-a zis: „Aveţi garda, mergeţi şi păziţi cum ştiţi”. ⁶⁶ Ei s-au dus şi, sigilând piatra, au păzit mormântul cu garda.

Versetele încep cu femeile care stau la picioarele crucii și privesc; apoi continuă cu Iosif care cere trupul lui Isus; în centrul povestirii avem înmormântarea lui Isus, iar în final, femeile care privesc și străjerii care păzesc mormântul. Așadar, textul descrie cel mai mare și obscur mister al vieții lui Isus: Isus, care coboară la Iad (adică în Împărăția morților).

În timpul vieții Sale pământești a fost unic, extraordinar; și-n moartea Sa a fost unic. Dar, odată mort, Isus devine la fel ca noi toți. Tocmai de aceea, misterul coborârii Sale la Iad (adică în Împărăția morților) este împlinirea întregii Sale vieți: este momentul maxim al solidarității Sale cu noi toți… Căci în mormânt toți vom ajunge! Oamenii sunt muritori și sunt împărțiți în două categorii: în oameni deja morți și în oameni care încă nu sunt morți. Așadar în mormânt avem locul întâlnirii tuturor. Isus intrând în mormânt, intră în comuniune cu întreaga omenire: cu toată istoria trecută, prezentă și viitoare a acesteia.

Intrarea în mormânt înseamnă: Cuvântul creator al lui Dumnezeu, care pătrunde în haosul primordial (de la început) și se unește cu tot cosmosul, care era redus la un nimic… Acesta este marele mister al umilinței lui Dumnezeu, care se naște într-o peșteră și sfârșește tot într-o „peșteră”.

Și, în mormânt, Isus este cu adevărat om, humus, pământ. Și, astfel, răscumpără fiecare pământ (adam).

Nu suntem obișnuiți să apreciem cum se cuvine acest mister al credinței, deși în Crezul apostolic spunem că „Isus a coborât la Iad”. Dar e un mister important, căci dacă Isus nu ar fi coborât la iad – deoarece toți sfârșim în iad – noi ajunși în iad am afla golul, nimicul… Și, astfel, nu ar exista mântuire pentru nimeni.

În schimb, această coborâre a Sa la Iad este tocmai locul sosirii, al împlinirii mântuirii (punto di arrivo della salvezza).

Ce face Isus în Iad (în Împărăția morților)? Îl întâlnește pe Adam – primul om care a intrat în Iad (în mormânt) și, în Adam, îl întâlnește pe fiecare adam (om), inclusiv pe Iuda care a ajuns în Iad cu puțin timp înaintea Lui… îi întâlnește pe toți. Iadul este locul întâlnirii lui Isus cu fiecare muritor, cu întreaga omenire, toți oamenii fiind învinși de moarte. Așadar, însuși Dumnezeu intră în această învingere (pierzanie) a omenirii, ducând tuturor victoria iubirii Sale, adică solidaritatea Sa. Altfel spus, Isus duce până în iad o iubire mai mare decât orice înfrângere și moarte.

Coborârea lui Isus în Împărăția morților este pictată pe o icoană în care Isus îmbrăcat în alb, semn al învierii Sale, pare să traverseze spre Împărăția morților prin intermediul crucii transformată într-o punte, tocmai pentru ca El să treacă în Iad, astfel încât cei care sunt acolo să poată ieși împreună cu El, după cum spune o veche omilie, ca să poată intra la ospățul cu Isus, pregătit din veac pentru toți.

vv. 55-56

⁵⁵ Erau acolo şi multe femei care priveau de departe. Unele dintre ele îl urmaseră pe Isus din Galileea, slujindu-i. ⁵⁶ Printre ele erau, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob şi a lui Iosif, şi mama fiilor lui Zebedeu.

Femeile la picioarele crucii îi reprezintă și pe bărbații care, în acest loc al Evangheliei, au fugit cu toții. Femeile sunt moștenitoarele (beneficiarele) Spiritului lui Cristos. Altfel spus, ele conservă și duc mai departe învățătura lui Isus, adună moștenirea. Este nașterea Bisericii.

După cum din coasta lui Adam adormit s-a născut Eva – maica celor vii – la fel, din coasta Noului Adam, din rana iubirii lui Dumnezeu, se naște noua umanitate, reprezentată de aceste femei, care stau acolo să privească. Așadar, acțiunea principală în acest loc al Evangheliei este „a privi”.

Ultima minune a lui Isus a fost vindecarea orbului… pentru ca noi să putem vedea.

Ce?

Să putem vedea Răstignitul, care-i gloria lui Dumnezeu. Să putem vedea Omul care ne iubește dincolo de viață și de moarte. Tocmai din rana iubirii Sale, din coasta Sa ne naștem creaturi noi; adică tocmai contemplând rana iubirii Sale pentru noi.

Și aceste femei privind, ce fac?

Ochiul este organul cel mai slab din trupul uman, căci nu face nimic, ci doar lasă să intre…

Aceste femei permit să intre în inima lor această realitate a lui Dumnezeu, care se arată în totalitate în iubirea Sa… Omul trăiește în funcție de realitatea pe care o are în interiorul său… Ceea ce intră în tine – prin ochi – îți dă forma, tu trăiești prin ceea ce intră în tine; este memoria ta… Așadar, aceste femei trăiesc prin această memorie. În loc să trăiască în baza amintirilor lor, adică a fricilor lor, ele trăiesc în baza amintirii (ri-cordo) acestei iubiri infinite a lui Dumnezeu pentru noi. Tocmai acest fapt înseamnă a ne naște de sus. Adică noi ne naștem din această iubire. Și, intrând în această iubire, aflăm identitatea noastră de oameni: suntem fii iubiți infinit de Fratele, așa cum ne iubește Tatăl.

Așa se naște Biserica! Acesta e momentul botezului… Fiecare dintre noi poate trăi ca om liber, numai dacă aude și cunoaște această iubire infinită a lui Dumnezeu pentru el; dacă nu, încă nu este un om liber. Ci doar caută această iubire infinită pe care niciodată n-o află. Deci este sclavul căutării acestei iubiri.

Numai descoperind această iubire infinită, omul descoperă propria sa identitate absolută și frumoasă: este iubit infinit de Dumnezeu.

Așadar ochiul lasă să intre.

Apoi ochiul „face” și mai mult: prin ochi, realitatea care stă în afara omului nu doar că intră în om, ci prin ochi, inima omului se duce spre acea realitate pe care o vede… E o extasis, o contemplare: aceste femei sunt lângă cruce, Îl iubesc pe Cel care le iubește.

Contemplarea conduce omul la o identificare cu realitatea pe care o contemplă. Așadar privirea crucii din partea acestor femei este o privire care întemeiază existența creștină; este contemplarea iubirii lui Dumnezeu, până la a se scufunda în această iubire. Botezul înseamnă a se scufunda. Așadar, în loc ca omul să se scufunde în apă – loc în care omul se îneacă și moare – se scufundă în acest spirit, în această iubire care dă viața. Și această scufundare durează întreaga viață…

Oricum, începutul existenței creștine este aici – la picioarele crucii – constând în faptul de a privi îndelung crucea.

Spuneam că nu din întâmplare femeile sunt cele care privesc crucea… Dintr-un simplu motiv: bărbații au dispărut, pentru că ei sunt serioși și au de „făcut” multe lucruri… Iar înaintea morții și a vieții nu-i nimic de „făcut”, pentru că viața și moartea nu sunt ceva de „făcut”, ci există. Noi nu suntem stăpânii nici ai morții și nici ai vieții, deci înaintea acestor realități nu putem face nimic. Așadar, bărbații – care mereu vor să facă câte ceva – nu mai sunt în acest loc… Însă aici problema nu este „a face”, ci-i „a fi noi făcuți” tocmai de privirea acestei realități foarte mari, a jertfei uriașe a lui Dumnezeu din iubire pentru noi; a fi noi generați de această iubire.

Femeile care, dincolo de „a face” – de muncă – au experiența vieții și a morții, sunt acolo… Și ele adună această moștenire și o vestesc discipolilor. Femeile sunt acolo, L-au urmat și L-au slujit… Comportamentul lor ne arată care-i sinteza întregii Evanghelii.

Femeile ne descriu profilul discipolului ca fiind cel care ajunge la contemplare, la scufundare, ba mai mult, la identificare, deoarece ele „stau” lângă cruce. Iar discipolul este cel care stă înaintea crucii. Și stând, împlinește dinamismul lui a-L urma pe Isus, slujindu-L. E sinteza discipolului.

Vă prezint o frază de la sfârșitul Evangheliei apocrife după sf. Toma. Și-i util să o auzim, căci astfel ne dăm seama de motivul pentru care-i un text apocrif… Evanghelia după Sf. Toma se încheie cu Isus care merge spre muntele Măslinilor pentru a se urca (înălța) la Tatăl. Și-L urmează discipolii, iar Magdalena vrea și ea să-L urmeze… Atunci Petru, care simte o anume duioșie față de Magdalena, spune: „Isuse! Magdalena vrea să vină cu noi. Ce să facem? Ea e femeie, deci nu poate să vină cu noi…”. Iar Isus răspunde: „Fii liniștit Petre, Eu voi crea un bărbat, pentru că nicio femeie care nu devine bărbat, nu intră în împărăția cerurilor…”. Așa se încheie Evanghelia apocrifă după sf. Toma.

Evangheliile canonice spun exact opusul: „Fiecare bărbat care nu devine femeie, nu intră în Împărăția cerurilor”. Vreau să spun că toți trebuie să ne identificăm cu aceste femei, cu comportamentul lor… Căci ce face Domnul pe cruce? Generează din coasta Sa străpunsă: din rana iubirii Sale, El ne generează… Isus însuși, în acel moment, este femeie căci ne generează din iubirea Sa, din rana Sa. Iar noi trebuie să fim născuți de El, ca El.

După toate aceste precizări, mergem mai departe cu explicația textului…

v. 57

⁵⁷ Când s-a făcut seară, a venit un om bogat din Arimateea, numit Iosif, care era şi el discipol al lui Isus.

Este ultima seară din Evanghelie: e vineri seara, ziua a șasea și începutul zilei a șaptea.

Ziua a șasea este ziua creării lui Adam. Această zi coincide cu primele cuvinte rostite de Dumnezeu, iar Adam I-a răspuns: „M-am ascuns căci mi-a fost frică”. Și, în acel moment începe întreaga istorie a raportului dintre Adam – care se ascunde, pentru că-i este teamă – și Dumnezeu, care-l caută.

În sfârșit, în această seară, Dumnezeu îl află pe Adam: îl află în moarte, în mormânt; căci dincolo de moarte și dincolo de mormânt, nici un adam (om) nu fuge mai departe…

Și, în mormânt, Domnul sosește și se odihnește… Și începe ziua a șaptea.

În sfârșit Domnul împlinește creația.

Creația se împlinește atunci când omul se întâlnește cu Dumnezeu și Dumnezeu se întâlnește cu omul. Căci Dumnezeu a creat întreaga lume pentru ca întreaga lume să se reîntoarcă la Dumnezeu prin om, prin libertatea omului care-L întâlnește pe Dumnezeu.

Și, în această seară, vine un om bogat din Arimateea, care-i discipol de-al lui Isus.

Să ne amintim de tânărul bogat, care dorea să fie discipol… Acest om bogat, cel puțin după moartea lui Isus, este discipol sau… Cel puțin, are curajul să fie discipol.

Cred că Iosif din Arimateea este simbolul discipolului, care în acest moment a putut înțelege multe lucruri, indiferent care ar fi poziția sa socială… A putut pricepe care este adevărata comoară… și, o cere…

v. 58

⁵⁸ Acesta a venit la Pilat şi i-a cerut trupul lui Isus. Atunci Pilat a poruncit să-i fie dat.

Întreaga Evanghelie țintește tema Trupului lui Isus, dat în mâinile noastre: „Acesta este trupul Meu, dat pentru voi”.

Maria este prima care primește acest Trup în mâinile Sale: ea însăși a dat trup acestui Trup… Și fiecare om primește acest Trup în mâinile sale, acest trup al Răstignitului; acest trup care este mărturisitorul lui Dumnezeu, căci acest Trup dăruit pentru noi reprezintă manifestarea, arătarea lui Dumnezeu… Pilat are acest Trup în mâinile sale… Iosif din Arimateea Îl cere și-L obține.

Un păgân „dă” trupul lui Isus. Îl dă unuia care-i discipol, dar un discipol care-i la începutul drumului, dar în secret…

Întreaga Evanghelie descrie acest Trup: descrie toată istoria și pătimirea Sa! Acest Trup a fost un „dar” de la început până la sfârșit. Este trupul Fiului care s-a primit pe Sine cu binecuvântare, ca fiind Fiu; apoi a știut să se dăruiască fraților, și, astfel a revelat și ne-a dăruit Spiritul Tatălui. Iar noi luăm acest Trup; chiar Îl mâncăm, trăim prin acest dar.

Iosif Îl cere și apoi Îl ia.

vv. 59-60

⁵⁹ Iosif a luat trupul lui Isus, l-a înfăşurat într-un giulgiu curat ⁶⁰ şi l-a pus în mormântul său nou, pe care îl săpase în stâncă. După ce a rostogolit o piatră mare la intrarea mormântului, a plecat.

Iosif ia acest Trup care îi este dat, și, în sfârșit, Îl are în mâinile sale…

Există o cunoaștere mai profundă – am mai spus acest adevăr – o cunoaștere tactilă, manuală (care aparține de pipăit) a celuilalt; cunoașterea trupului… Așadar, avem o cunoaștere a lui Dumnezeu, tocmai prin faptul că atingem acest Trup! Evanghelia vrea să ne conducă la „contactul”, la atingerea lui Dumnezeu, prin intermediul acestui Trup dat pentru noi.

Aceeași cunoaștere pe care Maria a avut-o în momentul nașterii: ea a avut Trupul în mâinile ei… Acum acest trup – la sfârșitul istoriei Sale pământești – Îl are și Iosif din Arimateea. Și Iosif vede rănile acestui Trup, și se întreabă: cine I le-a cauzat? De ce le-a primit? Ce înseamnă aceste răni pe care le-a primit de la frații Săi?

Nu avem prea multe de spus despre acest mister, însă avem multe de înțeles despre el: ce înseamnă să avem acest trup în mâinile noastre?

Să ținem cont de faptul că Evanghelia a fost scrisă pentru a comenta Euharistia – celebrarea euharistică – în timpul căreia se povestea pătimirea Trupului Său dat pentru noi, Trup cu care noi intrăm în comuniune, prin semnele pâinii și ale vinului. La Euharistie intrăm în mod real în comuniune cu acest Trup dat – jertfit – pentru noi.

Iosif Îl „înfășoară”, așa cum și Maria L-a înfășurat atunci când S-a născut…

Iosif Îl înfășoară „în giulgiu curat [pur, nou] de in”, adică îl sustrage, Îl ascunde vederii. De fapt, înaintea morții, ce face omul? Acoperă moartea!!!

Apoi pune acest Trup „în mormânt”.

În limba greacă cuvântul mormânt – mnemeion – are legătură cu cuvântul memorie… De fapt, mormântul este memoria, amintirea fundamentală pe care toți o avem… Cuvântul „memorie” este înrudit și cu noțiunea de „moarte”. Omul are memoria morții; devine om tocmai atunci când știe că trebuie să moară… De fapt, cuvântul umanitate derivă din humandus, deci un om devine uman atunci când știe că trebuie să fie îngropat. Va fi cineva care va fi milostiv cu el, îngropându-l, după cum el îi îngroapă pe alții. Și astfel se naște societatea, adică umanitatea… Altfel con-viețuirea oamenilor ar fi animalică.

Așadar, cunoașterea limitei (a morții) noastre ne face umani. Iar memoria (amintirea) limitei, a morții este memoria fundamentală care ne face oameni, ne face conștienți că suntem humus, adam. Dar această memorie indică și transcendența noastră, pentru că suntem unicii conștienți că suntem muritori.

E interesant că Domnul vieții intră în această memorie.

Ce este unic în memoria morții, a limitei? Există faptul că noi ne răzvrătim față de limită. Și ne răzvrătim pentru că nu acceptăm să fim fii: nu acceptăm faptul că avem un început și o limită… Vrem să fim noi începutul (principiul) nostru, deci negăm începutul nostru și, astfel, ne este frică de sfârșitul nostru. Însă, deoarece sfârșitul nostru îl avem înaintea noastră, întreaga noastră viață este o frică de moarte, care ne face egoiști, închiși în noi înșine și dușmani ai altora…

În schimb, Isus este Fiul care trăiește limita – moartea – Sa ca pe o comuniune cu Tatăl și ca pe un dar făcut fraților.

El intră în mormântul ( în această memorie comună tuturor) care-i „nou” – la fel ca pântecele fecioresc al Mariei – și-i „săpat în stâncă”… Iar Iosif, „prăvălind o piatră, a plecat”…

Bărbatul mereu face ceva, adică pleacă… După ce a făcut ceea ce trebuia să facă, pleacă… În schimb, femeile rămân acolo, șezând. Ele stau… Iar în limba greacă nu se mai spune că sunt înaintea mormântului, ci sunt înaintea gropii…

Mormântul (sepolcro) este cel pe care-l vezi ieșit afară din pământ: este monumentul… și-i memoria… Iar groapa (tomba) reprezintă partea în care s-a săpat, care s-a construit și indică partea care-i în pământ…

Nu din întâmplare pântecele maicii pământ, are legătură cu pântecele acestor femei, care stau înainte… De fapt sunt aceste două pântece goale, care pot primi viața… Iar în groapă se află Domnul vieții; se află o iubire mai mare decât orice egoism, violență și moarte! Iar femeile stau acolo să privească…

Contemplarea mormântului este la fel de importantă precum contemplarea crucii… E clar că mă refer la mormântul Răstignitului… Ce este în acel mormânt? Se află Cel care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine…

Ce este în acel mormânt? Avem adevărul că toți vom sfârși în acel mormânt! Așadar, acel mormânt este memoria fundamentală a fiecăruia dintre noi. Deși întreaga noastră viață este o fugă de acel mormânt, totuși vom ajunge în el.

Însă, care-i marea surpriză? În baza acestor versete, acum noi aflăm că în acel mormânt – în acel gol – nu se află nimicul de care ne temem, ci este Acela care mă iubește mai mult decât se iubește pe Sine, Cel care-I Domnul vieții, care a intrat în mormânt și, în sfârșit, l-a aflat pe Adam care fugea… Și-l întreabă: „Acum unde mai vrei să fugi de aici? Eu sunt aici cu tine…”. Apoi l-a aflat pe Iuda care L-a trădat și l-a întrebat: „Prietene, de ce ești aici, căci Eu sunt aici pentru tine, Iudo!”; apoi i-a aflat pe toți aceia, după cum ne spune sf. Petru „care nu au crezut de dinainte de potop – semnul răutății -„; și a aflat întreaga omenire păcătoasă și pierdută – iadul – dar, Dumnezeu este aici cu ei și le arată iubirea Sa și dă viață tuturor morților.

Așadar, coborârea lui Isus la iad înseamnă mântuirea universală. Și nu-i doar mântuirea universală a umanității, ci-i și mântuirea profundă, care se întâmplă în interiorul fiecăruia dintre noi, căci noi facem răul pentru că ne este frică de moarte și atunci ne închidem în egoism… Numai când vedem că în limita noastră este prezentă solidaritatea absolută a Dumnezeului vieții, începutul meu și iubirea vieții, numai atunci putem accepta să murim, deci numai atunci putem accepta să trăim corect în această viață pământească… Pentru că, până când eu nu mă reconciliez cu limita mea (cu moartea mea), eu nu trăiesc. Nu mă accept. Sunt ucis (mort) datorită fricii că voi muri.

Prin urmare, contemplarea mormântului mă eliberează de frica de moarte care mă ține sclav de-a lungul întregii mele vieți. Și mă eliberează prin faptul că acum știu că viața mea se îndreaptă nu spre moarte, ci spre întâlnirea cu Domnul; știu că-n locul de care mă tem pentru că-l văd ca fiind nimicirea mea, sau locul în care-i doar nimicul absolut, de fapt, se află Cel care mă iubește, se află Domnul. Iar pentru mine, intrarea în mormânt înseamnă întâlnirea cu El. Acolo se află începutul meu. Pântecele maicii pământ este pântecele matern care mă regenerează, mă restituie la viață tocmai prin puterea Cuvântului creator care a intrat în acel loc.

Isus care coboară la iad, în mormânt, este cel mai mare mister al lui Dumnezeu! El s-a făcut trup, iar acum devine precum fiecare trup…

v. 61

⁶¹ Iar Maria Magdalena şi cealaltă Marie şedeau acolo, înaintea mormântului.

Notăm acest a fi acolo în pace, în liniște, disponibile să primească…

Acum scena se schimbă…

vv. 62-64

⁶² În ziua următoare, cea care este după ziua Pregătirii, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat ⁶³ şi i-au spus: „Domnia ta, ne-am amintit că acel înşelător a spus pe când mai trăia încă: «După trei zile voi învia». ⁶⁴ Porunceşte, deci, să fie păzit mormântul până în ziua a treia ca nu cumva să vină discipolii lui să-l fure şi apoi să spună poporului: «A înviat din morţi!» Iar înşelătoria aceasta de pe urmă ar fi mai rea decât prima”.

În ziua următoare – ne aflăm în ziua sâmbetei – se reunesc cei care sunt direct responsabili pentru uciderea lui Isus și spun: „Ne-am amintit că Acesta a spus că va învia”.

E interesant… Dușmanilor le este frică de faptul că va învia… Prietenii lui au uitat aceste cuvinte, iar când El va învia, nu vor crede… Însă, în mod ciudat, tocmai dușmanii intuiesc că spusele Lui ar putea fi adevărate…

Dacă prietenii uită, dușmanii își amintesc vorbele lui Isus.

E interesant acest fapt…

Dar a avea memoria lucrurilor bune, și apoi a le folosi rău… E adevărat că prietenii le-au uitat, dar la momentul potrivit și le vor aminti…

Însă ceea ce face diferența (ce deosebește dușmanii de prieteni) nu este atât faptul de a fi înțeles sau nu, ci este iubirea față de Isus. Poate că – la început – aceia care au înțeles cel mai puțin dintre toți au fost chiar discipolii, însă ei Îl iubeau. Iar iubirea, după, ne conduce să pricepem altceva mai important…

În schimb, un om ar putea să fi înțeles totul, dar să spună: „Bine. Să-L ucidem”. Iar când își amintește că Isus a spus că va învia, reacționează: „Să fim prudenți”. Așadar, ei vor să se asigure că Isus e mort.

După cum L-au ucis pe Domnul se vor îngriji – vom vedea în textele despre înviere – să ucidă și amintirea Lui, corupând paznicii, iar apoi se vor strădui să-i ucidă pe discipoli.

Pentru că ei spun: „Dacă discipolii Îl vor fura, ultima rătăcire (înșelăciune), ar fi mai mare decât prima”. Așadar, pentru ei viața lui Isus este în totalitate o înșelăciune, o rătăcire…

„Ultima…”. De ce ultima? Căci prima înșelăciune a fost viața Sa; viața Sa de Fiu și de frate. După părerea lor această viața trăită de Isus astfel – ca om liber – este marea înșelăciune. Un om nu poate trăi astfel!

Ultima înșelăciune va fi realizată de Tatăl care confirmă: „Acesta este Fiul Meu, iar Eu îi dau plinătatea vieții”…

E interesant că ei consideră ca fiind cea mai mare înșelăciune tocmai viața lui Isus, învierea și confirmarea (aprobarea unui astfel de stil de viață) din partea Tatălui.

Ei – și noi – considerăm că revelația este o minciună. Iar afirmația care ne mântuiește o considerăm un blestem.

vv. 65-66

⁶⁵ Pilat le-a zis: „Aveţi garda, mergeţi şi păziţi cum ştiţi”. ⁶⁶ Ei s-au dus şi, sigilând piatra, au păzit mormântul cu garda.

Străjerii pe care-i au arhiereii și saduceii sunt cei ai Templului… Așadar, străjerii Templului devin păzitorii mormântului, ai trupului lui Isus, care-I noul Templu.

Există două moduri pentru a sta înaintea gropii: cel al femeilor, care cu multă probabilitate nu intuiesc nimic, ci știu doar că Domnul lor este acolo, în groapă; și cel al acestor paznici, care vor să se asigure că moartea învinge și că nu vor fi surprize.

Așadar, femeile așteaptă viața, iar ceilalți vor să aibă o garanție că totul va rămâne liniștit și bine îngropat…

În mod sintetic acest text ne prezintă a doua călătorie (mișcare, maturizare sufletească) baptismală. Dacă prima călătorie este privirea crucii, loc în care vedem iubirea lui Dumnezeu pentru noi, până la a trăi din această iubire, a doua călătorie baptismală este „a fi îngropați cu El”… E un nivel mai adânc. Căci nu doar privesc moartea Sa, ci eu privesc și mormântul Lui și intru împreună cu El în groapă… De fapt, femeile – cu inima lor – sunt în interiorul gropii, căci El este acolo… Și-și dau seama că intră în Împărăția morții cu convingerea că acolo este prezent Cel care le-a iubit astfel… Așadar, mormântul nu mai este în acel loc, căci acolo – în groapă – se află Domnul vieții.

Adevăratul mormânt este inima noastră încă locuită (stăpânită) de temeri… Noi trebuie să intrăm în mormântul Său și să vedem că acolo e prezent El. Și această vedere golește progresiv acel mormânt, acele frici care sunt în interiorul nostru…

Aceasta este a doua călătorie baptismală: îngroparea. Este vorba de a intra în adâncul propriei umanități, loc în care toți suntem egali: humus, pământ… Și aici să descoperim prezența iubirii lui Dumnezeu care ne dă viața.