Ps. 16 (15)

Acest psalm a fost citit de către Biserică, încă de la început, ca un psalm care vestește Învierea, „Pentru că Dumnezeu nu abandonează viața mea în mormânt și nici nu permite ca Sfântul Său să cunoască putrezirea”. Așadar, însuși Dumnezeu ne arată cărarea vieții și ne dă bucuria deplină în prezența Sa.

Vom explica învierea lui Isus, descrisă de Matei.

Învierea este punctul central al credinței creștine.

Nietzsche spunea că: „Nu-i adevărat că Cristos a înviat, căci, dacă ar fi înviat, creștinii ar avea o altă față”. Și nu cred că-l putem acuza sau contrazice… Căci a crede în înviere nu înseamnă a crede că, în urmă cu 2000 de ani, Domnul a înviat, ci înseamnă „a-l fi întâlnit pe Cel înviat și a fi părtaș vieții și bucuriei Sale”. Fapt pentru care viața omului care l-a întâlnit pe Domnul este trăită prin prisma luminii și a surâsului pascal… Altfel spus, Capul deja a ieșit la lumină (s-a născut, a înviat), iar trupul Îl urmează.

Iar eforturile, durerile existente în istorie, sunt suferințele în vederea nașterii lui Cristos întreg, total.

Câteva lucruri despre Înviere…

Vă amintesc porunca lui Isus: „Bucurați-vă!” Altfel spus, semnul că Cristos a înviat, semnul că L-am întâlnit, este bucuria: mă refer la bucuria care ne transformă viața. Această bucurie indică faptul că am aflat ceea ce căutam.

Este specific lui Dumnezeu să dăruiască bucurie; iar unde-i Dumnezeu, acolo este și bucurie… Iar unde nu există bucurie, Dumnezeu este absent (lipsește) dintr-un motiv sau altul… Și trebuie să vedem: de ce?

Bucuria este elementul distinctiv (propriu) al lui Dumnezeu.

În întreaga tradiție spirituală, bucuria este semnul prezenței Sale.

Despre Înviere

Prima întrebare: ce este învierea?

Nu trebuie să confundăm învierea cu nemurirea sufletului. Dacă sufletul este nemuritor, nu are nevoie să învie. Prin urmare, învierea nu privește sufletul, ci trupul. Așadar, învierea este învierea trupului!

Prin învierea trupului înțelegem nu o simplă reînsuflețire a unui cadavru, la fel ca în cazul lui Lazăr – care a înviat și apoi a murit din nou – ci învierea trupului este o reîntoarcere, dar nu la viața de dinainte – precedentă – ci la o stare de viață care să fie plinătatea vieții. Ce înseamnă acest fapt? Înseamnă că trupul se reîntoarce la viață, că ne reîntoarcem la viață având și trupul, dar într-o condiție (într-o stare) în totalitate nouă, care-i starea tipică (proprie) Fiului lui Dumnezeu, care are Spiritul lui Dumnezeu, are viața lui Dumnezeu.

Noi știm că materia poate avea diferite forme, structuri, dar și diferite forme de viață: poate fi un mineral, care, asimilat de iarbă, devine vegetal – aceeași materie devine vegetală și viață vegetală – apoi, păscută de vacă, devine viață animalică, iar mâncată de om, devine viață umană… Așadar, aceeași materie este diferită, are viață diferită în funcție de principiul care-i dă formă (care o modelează)…

La fel, trupul nostru va primi forma, va fi însuflețit (va primi viața) de realitatea noastră profundă, care-i faptul că noi suntem fiii lui Dumnezeu, deci va fi însuflețit de Spiritul lui Dumnezeu. Așadar, vom avea însăși viața lui Dumnezeu în trup.

Ce este această viață a lui Dumnezeu în trupul nostru? O putem doar intui cu ajutorul descrierilor pe care Evangheliile le oferă despre Cristos-înviat. Altfel spus, este vorba de un trup care se conformează și corespunde deplin Spiritului, un trup care-i lumină, putere, un trup care nu mai cunoaște moartea, un trup care se conformează (se supune) pe deplin Spiritului.

Lăsând de o parte toate speculațiile despre trup, Pavel notează că învierea înseamnă: „Vom fi mereu cu El”. Altfel spus, învierea este definită cu ajutorul cuvintelor care exprimă tovărășia noastră cu Domnul (arată că ne aflăm în compania Domnului): „Vom fi mereu cu Domnul vieții”. Iar tovărășia în care ne aflăm determină tipul nostru de viață. Spre exemplu, atunci când stăm cu prietenii, ori suntem similari, ori devenim asemănători. Așadar, stând cu Domnul, vom fi transformați în Fiul.

Însăși întreaga creație – prin intermediul omului și al libertății sale – va fi condusă la principiul ei, care-i viața, lumina și plinătatea fericirii lui Dumnezeu.

Așadar, prin înviere se înțeleg tocmai aceste lucruri care, de fapt, reprezintă dorința fundamentală a omului: adică o plinătate de viață fără limite, fără vreo umbră a morții sau a întristării.

Învierea este trupească, este a trupului…

Este limpede că învierea este singurul lucru imposibil de realizat omului: nu reușim să o producem și nici nu reușim să ne-o imaginăm. Reușim, în cel mai bun caz, să o dorim.

Iar învierea este darul pe care Dumnezeu vrea să-l facă omului: vrea să ne dea viața Sa deplină.

Punctul comun tuturor Evangheliilor vizavi de tema învierii – deși Evangheliile sunt forte diferite și vom explica de ce – este faptul că femeile merg la mormânt și „văd că Isus nu-I acolo”. Și-i foarte important că trupul Lui nu mai este în mormânt! Căci dacă trupul ar fi acolo, învierea ar fi o înșelăciune.

Faptul că trupul nu-i în mormânt reprezintă sfârșitul, distrugerea singurei certitudini pe care o are omul. Unica siguranță deplină, pe care toți o avem, este că suntem muritori. Aceasta este unica noastră memorie, amintire sigură…

Învierea este victoria asupra acestei memorii a omului. Învierea vrea să ne dea ca memorie fundamentală nu faptul că sfârșim în mormânt, ci faptul că ieșim de acolo și suntem „expulzați, aruncați” în plinătatea vieții.

Povestirile învierii realizate de diferiții evangheliști sunt diferite: căci niciuna nu urmărește să prezinte o povestire detaliată a faptelor cu scop informativ, ci fiecare vrea să fie ceva diferit… Povestirea ne relatează o experiență (a învierii), o experiență la care evangheliștii doresc să fie părtași și cei care ascultă. Și deoarece experiențele au loc la niveluri diferite – la profundități diferite – fiecare Evanghelie se situează la un nivel diferit față de nivelul celeilalte.

Spre exemplu Marcu, care se adresează necreștinilor, prezintă primul nivel al experienței Înviatului ca fiind credința în Cuvântul Său, Cuvânt care ajută omul să trăiască exact ceea ce acest Cuvânt vestește, exprimă…Aceasta este experiența fundamentală, este primul nivel al învierii… Deci, acest Cuvânt Îl ascult după 2000 de ani și acest Cuvânt îmi dă ceea ce vestește, lucrează în mine ceea ce spune…

Nivelul al doilea este al lui Matei, care vrea să ne arate „viața nouă” a celor care au ascultat Cuvântul. Iar viața nouă este viața trăită ca fiu și frate, deci este viețuirea în comunitate în iubire frățească. Fapt pentru care experiența Învierii, în Matei, înseamnă viața frățească; este comunitatea, loc în care toți trăiesc iubirea Fiului. Viețuirea în comunitate este întâlnirea cu Fiul, căci fiecare devine fiu.

Luca este la un alt nivel, el subliniază faptul că această fraternitate este deschisă întregii lumi. Deci, creștinul Îl întâlnește pe Cel înviat în procesul misiunii.

Ioan descrie un nivel mai profund al Învierii… El spune că Învierea este experiența (cunoașterea, întâlnirea) lui Dumnezeu în viața de zi cu zi: Domnul este întâlnit în Cuvânt, în sacramente și-n viață, care-i în totalitate pătrunsă, invadată de gloria lui Dumnezeu.

Se citește Mt. 28, 1-15

¹ După ce a trecut sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul. ² Şi iată, a venit un cutremur mare: îngerul Domnului a coborât din cer, a venit şi a rostogolit piatra, apoi s-a aşezat pe ea. ³ Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar haina lui era albă ca zăpada. ⁴ La vederea lui, paznicii s-au cutremurat de frică şi au rămas ca morţi. ⁵ Dar îngerul a spus femeilor: „Voi, nu vă temeţi! Ştiu că-l căutaţi pe Isus cel răstignit. ⁶ Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut. ⁷ Mergeţi în grabă şi spuneţi discipolilor lui: «A înviat din morţişi, iată, merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea. Iată, v-am spus»”. ⁸ Plecând în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare, au alergat să dea de ştire discipolilor lui.
⁹ Şi, iată, Isus le-a venit în întâmpinare şi le-a zis: „Bucuraţi-vă!” Iar ele apropiindu-se, i-au cuprins picioarele şi i s-au închinat. ¹⁰ Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi! Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea şi acolo mă vor vedea”. ¹¹ După ce au plecat ele, iată că unii din gardă au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor despre toate cele întâmplate. ¹² Aceştia, reunindu-se în consiliu cu bătrânii, au dat bani mulţi soldaţilor ¹³ zicând: „Să spuneţi: «Discipolii lui au venit noaptea şi l-au furat, pe când noi dormeam». ¹⁴ Şi dacă va afla guvernatorul despre asta îl vom convinge noi şi vă vom scăpa de neplăceri”. ¹⁵ Ei, luând banii, au făcut aşa cum au fost instruiţi. Astfel zvonul acesta s-a răspândit la iudei până azi.

Textul ne relatează experiența femeilor care merg la mormânt în dimineața Paștilor… De la cruce până la sfârșitul Evangheliei, protagonistele sunt femeile.

Ajungând la mormânt, trăiesc experiența dezamăgirii… Ele au mers să facă o faptă bună, să caute și să deplângă trupul mort al bunului prieten, dar trupul Lui nu mai este acolo… Deci, rămân foarte surprinse.

Iar îngerul, „cel care vestește” Cuvântul, le spune ceea ce s-a întâmplat. Altfel spus, Cuvântul le explică ceea ce s-a întâmplat și le spune ce să facă.

Iar ele, în timp ce ascultau îngerul – Cuvântul – Îl întâlnesc pe Isus-înviat, care le spune aceleași lucruri.

Aceasta va fi modalitatea constantă a experienței pe care toți oamenii o vor avea despre Cristos-înviat. În ce fel Îl întâlnesc eu, astăzi, pe Înviat?

Eu nu L-am văzut; n-am avut vedenii… Dacă aș avea vedenii, m-ar îngrijora sănătatea mea mintală…

Astăzi, eu am acest Cuvânt al unui eveniment sau fapt istoric. Pentru că sunt demni de încredere cei care au spus acest Cuvânt – cuvântul lor este bazat pe istorie – eu am acest Cuvânt care-mi transmite misterul învierii…

Cum pot să-L întâlnesc pe Înviat?

Dacă ascult Cuvântul, ceea ce Cuvântul spune, și apoi fac ceea ce cuvântul vestește, eu Îl întâlnesc pe Înviat. Așadar, este simplu…

Dacă nu ascult Cuvântul, ar fi spre exemplu… Dacă alții ne-ar spune: „Să ieșim de aici, căci afară ni s-a pregătit o mare cină pentru toți”. Să presupunem că-i adevărat. Dacă un om ascultă acest cuvânt, merge și vede că-i un cuvânt adevărat… Dacă nu-l ascultă, adevărul vestit de cuvânt pentru el nu-i adevărat.

Deci, adevărul întotdeauna se datorează ascultării cuvântului, este cauzat, este produs de ascultare… Dacă un om nu ascultă cuvântul, acesta niciodată nu-i adevărat pentru el.

La fel, Cuvântul lui Dumnezeu – care întotdeauna-I adevărat – devine adevărat pentru mine atunci când Îl ascult. Astfel, experimentez și eu ceea ce Cuvântul spune.

Iar în acest text se descrie ce tip de experiență am…

v. 1

¹ După ce a trecut sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul.

Aceasta este prima experiență, în care toți ne regăsim.

Aceste femei Îl iubesc pe Domnul. Doresc să-L vadă. Așteaptă să treacă sâmbăta și merg să vadă mormântul…

Mai mult sau mai puțin, mai repede sau mai târziu, acolo putem să mergem să-i vedem pe toți înaintașii, iar alții vor veni să ne vadă și pe noi… Aceasta este certitudinea pe care toți o avem: mergem să vedem mormântul…

În acest loc, pentru noțiunea „groapă”, textul grec utilizează cuvântul tafos, care înseamnă golul… Și nu folosește celălalt cuvânt, obișnuit în cazul mormântului, care înseamnă memorie…

Așadar, toți mergem să vedem acest gol, căci toți credem că vom sfârși în acest gol… Acolo a ajuns și Domnul. Deci, să mergem să vedem unde este El!

Femeile – care-s pântecele vieții – merg la, intră în pântecele maicii pământ care-i gol, ele merg la mormântul care a distrus viața și în același timp, a generat…

Acesta este primul nivel al experienței: întâlnirea, măsurarea reală cu omul și cu limitele lui.

Ele merg, având o singură certitudine: că El este acolo… Aceasta e unica siguranță pe care toți o avem.

Voința constantă, care a traversat secolele, de a merge să vadă sfântul mormânt… Poate că toți au intuit că-i gol și că Isus a înviat, fiind deci în altă parte…

vv. 2-4

² Şi iată, a venit un cutremur mare: îngerul Domnului a coborât din cer, a venit şi a rostogolit piatra, apoi s-a aşezat pe ea. ³ Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar haina lui era albă ca zăpada. ⁴ La vederea lui, paznicii s-au cutremurat de frică şi au rămas ca morţi.

Avem „un cutremur” la început și același cuvânt este folosit în cazul păzitorilor: „s-au cutremurat”.

Primul cutremur deschide pământul și iese Cel viu; al doilea scutură, tulbură paznicii și-i lasă ca morți de frică. Așadar, același fenomen – cutremurul – pe unii îi face să trăiască, iar pe alții să moară.

Ce s-a întâmplat? Un înger îmbrăcat în alb a prăvălit piatra mormântului și a șezut deasupra ei.

Această groapă este într-adevăr groapa lui Isus, dar este și acea groapă care-i prezentă în fiecare dintre noi… Altfel spus, e acea memorie a morții, acea siguranță (certitudine) pe care fiecare om o are de a sfârși în mormânt.

Ce face îngerul? Îngerul este Cuvântul și înseamnă vestitorul; este Dumnezeu care vestește Cuvântul Său.

Așadar, ce face Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare dintre noi? Prăvălește piatra care ne ține în gol, în groapă, ne ajută să ieșim la lumină, și deasupra acelei pietre, de acum stă Biruitorul, adică se află o viață luminoasă, îmbrăcată în alb, divină, ca neaua…

Aceasta este experiența pe care fiecare dintre noi o dobândește prin Cuvânt: mă refer la faptul că se deschide mormântul inimii noastre, și în locul întunericului, al golului care-i în groapă, aflăm o plinătate de lumină și de viață, care va fi Domnul însuși înviat.

Dacă suntem atenți, cuvintele îngerului sunt egale cu cele spuse de Isus: deci, ascultând cuvintele pe care le auzim vestite de înger, Îl întâlnim pe Isus, iar viața noastră se transformă în a Sa…

vv. 5-6

⁵ Dar îngerul a spus femeilor: „Voi, nu vă temeţi! Ştiu că-l căutaţi pe Isus cel răstignit. ⁶ Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut.

Este prima parte a vestirii îngerului… E vestea pe care și noi o auzim, e vestirea pe care ne-o dă Cuvântul: „Nu vă temeți”.

Când Dumnezeu se adresează omului, întotdeauna îi spune: „Nu te teme”.

Căci de la început, primul cuvânt spus de om lui Dumnezeu a fost: „Mi-a fost frică”.

Iar răul radical pe care-l are omul este frica de Dumnezeu; frica de Începutul său, de izvorul vieții sale… De aceea omul fuge de Viață.

Cuvântul Domnului le spune: „Nu vă temeți căci știu că voi Îl căutați pe Isus-răstignitul”.

Cine a citit Evanghelia până în acest loc și L-a cunoscut pe Isus, Îl caută. Pentru că-L iubește. Îl caută pe acel Isus care a fost răstignit și care și-a dat viața din iubire.

„Nu este aici”. Este foarte importantă această vestire: „Nu este aici!”.

Foarte multă religiozitate, evlavie, se limitează la cultul, la venerarea Unuia care a trăit în urmă cu 2000 de ani și care era bun… Ca și cum ar fi un cult adus morților… Însă religia nu-i un cult al morții!

„Domnul vieții nu-i aici! El a biruit moartea!”.

Religia este în strânsă legătură cu misterul morții la toate popoarele… Primul semn al culturii este tocmai mormântul: cultul morților… Însă Dumnezeu nu-i acolo! Pentru că Dumnezeu este Domnul celor vii; e Dumnezeul care dă viața! Să nu-L căutăm pe Cel viu printre cei morți! Pe Cel viu trebuie să-L întâlnim în viața noastră.

De ce?

Pentru că El a înviat! Și inclusiv noi suntem chemați să înviem; suntem chemați să nu-L mai întâlnim în moarte – în limită – ci în plinătatea vieții, care ne este dăruită tocmai ascultând Cuvântul Său…

Iar îngerul ne cheamă: „Veniți și vedeți locul unde zăcea!”. Este important să ne măsurăm cu acel loc… Căci ne este frică să ne apropiem, fiindu-ne teamă că-n groapă vom afla cadavrul…

„Nu mai este aici!… Veniți și vedeți!”.

Este un element constant, comun în toate Evangheliile: mă refer la faptul de a merge să vedem că mormântul este gol și că moartea este biruită. Să vedem că acest gol – care-i în fiecare dintre noi și de care mereu ne amintim, care-i locuit de temerile noastre și care ne usucă pe picioare – este cu adevărat gol… Adică acolo nu mai este nimic… Ci Viața este altundeva. În groapă nu-i Cel de care ne temem că ar fi acolo… Deci, nu mai trebuie să ne gândim la moarte ca la ceva tragic, care-i sfârșitul totului, ca în cazul trupului lui Isus-răstignit care sfârșește în mormânt… Căci trupul lui Isus nu mai este acolo!

Femeilor le este teamă și pentru faptul că ele cred că acolo ar putea fi cadavrul lui Isus… Deci, să notăm îndemnul: „Nu vă temeți!”.

Apoi, afirmația: „Știu că Îl căutați pe Răstignit” ne mângâie, căci ne spune că noi „căutăm”… Poate că nu ne dăm seama că noi căutăm… sau poate că nu știm pe cine căutăm… În acest loc avem o revelație: „Știu că voi Îl căutați pe Răstignit”. Fiecare poate simți că aceste cuvinte sunt o revelație pentru el… Fiecare Îl căutăm…

Și-i interesant, pentru că Acela pe care-l căutăm, nu-i acolo. Deci, Domnul nu trebuie căutat în locul morții, în locul întristării și al fricii! Nu-i acolo!

Mai mult, acel loc este gol.

Dar dacă nu-I acolo, unde-I? Cum să-L întâlnesc?

v. 7

⁷ Mergeţi în grabă şi spuneţi discipolilor lui: «A înviat din morţişi, iată, merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea. Iată, v-am spus»”.

Doar cu ajutorul acestor cuvinte încă nu înțelegem, dar, citind și versetele următoare, vom pricepe că aceste femei, pentru a-L întâlni pe Domnul-înviat, sunt trimise la frații și surorile lor, la alții.

Așadar, numai mergând înspre alții (aproapele), Îl întâlnesc pe Altul (Înviatul); numai mergând înspre cei vii, Îl întâlnesc pe Cel viu… Mergând spre celălalt și ducându-i acest mesaj al Domnului care a înviat…

Acest înger ne descrie experiența care are loc în fiecare dintre noi prin Cuvânt: Cuvântul – dacă Îl ascultăm – descoperă cu adevărat mormântul inimii noastre; într-adevăr ne arată că nu acolo este Domnul – El nu-i în moarte (în groapă) și nici noi nu suntem în moarte – și, în mod real, ne trimite spre frați cu o viață nouă. Și mergând înspre frați, Îl întâlnim pe cel înviat. Căci și noi avem aceeași experiență pe care și El a avut-o în viață, adică trăind ca frate, eu am experiența Fiului și a Tatălui, deci am experiența lui Dumnezeu… Am experiența învierii, care-i plinătatea vieții lui Dumnezeu, deja oferită acum fiecăruia dintre noi…

Numai mergând Îl întâlnim, El ne vine în întâmpinare… Dacă rămânem la mormânt, nu-L întâlnim…

Să ne gândim la o mare religiozitate care rămâne închisă în mormânt, ca venerarea „dragului decedat”, a lui Isus, care atunci era bun… Dar acolo niciodată nu întâlnim învierea!

Învierea o întâlnim prin ascultarea și supunerea față de Cuvânt, Cuvânt care eliberează inima noastră din mormânt – o eliberează de fricile ei, pentru că de acum noi credem acestui Cuvânt al vieții – care ne trimite înspre alții, și în alții, noi întâlnim viața; pentru că viața lui Dumnezeu este iubirea fratelui, este Spiritul Sfânt. Aceasta este experiența fundamentală a învierii: darul Spiritului care ne ajută să trăim ca fii și frați.

Iar Matei a dezvoltat întreaga sa Evanghelie pe această temă, gravitând în jurul ei.

Învierea e un eveniment dinamic: noi experimentăm mergând… și întâlnindu-L pe El care vine în întâmpinarea noastră. Așa spun versetele pe care acum le citim…

vv. 8-9

⁸ Plecând în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare, au alergat să dea de ştire discipolilor lui. ⁹ Şi, iată, Isus le-a venit în întâmpinare şi le-a zis: „Bucuraţi-vă!” Iar ele apropiindu-se, i-au cuprins picioarele şi i s-au închinat.

Femeile abandonează mormântul… Dacă rămân la mormânt să-L plângă, nu-L vor întâlni!

Ele abandonează mormântul „cu frică”… Dar aceasta nu mai este teama pe care o aveau la început, ci exprimă o bucurie prea mare, care aproape ne inspiră teamă… De fapt, textul subliniază: „Cu frică și mare bucurie”…

Ele simt bucurie, iar Isus le va spune: „Bucurați-vă”. Este același cuvânt pe care îngerul l-a spus Mariei: „Bucură-te, Marie”.

Așadar, porunca Domnului este „Bucurați-vă!”. Este adevărat că deja ele au această bucurie, dar Domnul este Cel care alimentează această bucurie. Iar noi Îl aflăm tocmai în această bucurie… În afara bucuriei, nu-L găsim pe Domnul! Pentru că El este Domnul vieții…

Femeile Îl află tocmai în timp ce merg spre frați, vestindu-le ceea ce au auzit. Deci, ele cred Cuvântului.

Așadar, ceea ce ne dă bucurie este credința în Cuvânt.

Dacă nu crezi… Iar omul mereu poate alege să nu creadă, pentru că Dumnezeu ne lasă liberi… Măreția lui Dumnezeu constă în faptul că nu ne impune nimic… Însă, dacă tu crezi, ai bucuria să-L experimentezi, să-L întâlnești, iar dacă nu crezi, nu ai bucuria să-L experimentezi… Dar acest fapt este valabil în raportul cu fiecare persoană: dacă nu ai încredere, nu ai bucuria și plăcerea să o cunoști… dar dacă ai încredere, ai bucuria să o cunoști.

Dumnezeu intră cu noi într-un raport de la persoană la persoană… De aceea noi ne încăpățânăm să nu înțelegem.

El nu ne constrânge cu puterea Sa ca să credem, căci aceasta nu ar mai fi credință. Deoarece credința este iubire, iar iubirea este libertate, este alegerea liberă.

Tocmai în timp ce ele sunt bucuroase pentru că au crezut Cuvântului și tocmai în timp ce merg spre frați, Îl întâlnesc…

Să ținem împreună cuvintele „bucurie, credință și frați”.

Credința în Cuvânt îmi dă bucurie, pentru că mi-a îndepărtat piatra de pe mormântul care mă închidea în mine însumi și apoi mă trimite înspre frați… Și mergând, eu am întâlnirea deplină cu Domnul. Domn care întărește ceea ce fac și spune: „Bucură-te, veselește-te!”.

Aceasta este marea poruncă a lui Dumnezeu! Ce vrea Dumnezeu de la noi? Să fim bucuroși, mulțumiți… El ne-a creat pentru viață și bucurie…

El ne poruncește să iubim, pentru că, iubind, dobândim bucurie și aceasta este însemnătatea (e sensul) fiecărei porunci a Domnului.

În sfârșit, ele se apropie, Îi îmbrățișează picioarele și-L adoră…

A fi aproape de El, de El care vine în întâmpinarea noastră… A trăi deja în compania Lui, care deja a biruit moartea, apoi a-I îmbrățișa picioarele…

Acum Îi putem îmbrățișa doar picioarele… Picioarele Domnului reprezintă frații… Tocmai în iubirea fraților eu îl ating pe Domnul…

Apoi „Îl ador”. A adora înseamnă „a duce la gură”, a săruta, exprimă comuniunea de respirație și de viață, dar sărutul exprimă și obiectul dorinței… În sfârșit, în acea adorare se împlinește fiecare dorință a mea…

Întreaga Evanghelie țintește această adorație, începând cu magii care, la început, au venit să-L adore…

În sfârșit, am aflat obiectul dorinței mele și atunci Îl sărut, adică intru în comuniune de viață cu El.

Iar acum, Isus vorbește…

Discipolii de la v. 8 sunt numiți frați la v. 10… Isus vrea să-i întâlnească pe toți, nu doar pe cei pioși…

v. 10

¹⁰ Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi! Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea şi acolo mă vor vedea”.

Aceste femei primesc misiunea, sunt trimise – „trimis”, în limba greacă se spune „apostol” – deci ele sunt trimise ca „apostoli” tocmai apostolilor… Așadar, tocmai femeile sunt trimise apostolilor, numiți apoi frați…

Isus repetă aceleași cuvinte rostite de înger… Ce înseamnă? Însemnă că atunci când eu ascult Cuvântul Domnului, Îl ascult pe însuși Domnul. Și acest mecanism este valabil în cazul fiecărui cuvânt… Căci dacă ascult cuvântul unui om, iar el este sincer, înseamnă că-l ascult pe el… Ce face un om prin cuvânt? Se comunică pe sine.

La fel face și Domnul: prin cuvântul Evangheliei, ni se comunică pe Sine. Îngerul ne spune acele cuvinte, și Isus ni le repetă tot pe acelea, pentru că Cuvântul este unul singur, adică este El care ni se comunică prin acest Cuvânt…

Și din nou le trimite să vestească fraților „să meargă în Galileea…”.

Galileea, pentru că reprezintă locul vieții cotidiene, e locul de unde a pornit mesajul, de unde au fost aleși primii apostoli, unde Isus a trăit timp de 30 de ani. Galileea reprezintă viața noastră de zi cu zi.

„Acolo Îl vom vedea”. În ce fel? Urmând parcursul femeilor… Adică ascultând Cuvântul, acel Cuvânt care eliberează, care ia piatra de pe mormântul care-i inima noastră, care ne pune în inimă lumina Înviatului, dându-ne încrederea, bucuria, trimițându-ne fraților, în Galileea, adică în viața cotidiană. Și aici, toți Îl întâlnim pe Cel înviat.

Ce va face Înviatul? Îmi va spune: „Bucură-te! Mergi să duci această veste la frați și Mă vei vedea tot mai mult”. Și tot așa, la infinit… Adică, cu cât mai mult îmi iubesc fratele, cu atât mai mult Îl văd pe Fiul și cu atât mai mult Îl întâlnesc.

Datorită Cuvântului vestit de aceste femei, datorită credinței care apoi se aprinde în discipol – numit frate – noi avem experiența Înviatului în viața cotidiană… Învierea e învierea trupului…

Și nu ne referim la învierea din viitor, căci aceea este lucrarea lui Dumnezeu, ci pe noi ne interesează învierea prezentă: faptul că deja acum suntem înviați cu Cristos… și acesta este sensul Botezului. De ce? Am trecut de la moarte la viață, pentru că iubim frații.

Tocmai grație acestor femei și noi, astăzi, primim vestirea, avem aceeași experiență pe care și ele au avut-o; o experiență care ne trimite înspre toți ceilalți.

Dar un om poate face și alegerea opusă. Care-i descrisă imediat după… pentru că Dumnezeu ne lasă mereu liberi.

vv. 11-15

¹¹ După ce au plecat ele, iată că unii din gardă au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor despre toate cele întâmplate. ¹² Aceştia, reunindu-se în consiliu cu bătrânii, au dat bani mulţi soldaţilor ¹³ zicând: „Să spuneţi: «Discipolii lui au venit noaptea şi l-au furat, pe când noi dormeam». ¹⁴ Şi dacă va afla guvernatorul despre asta îl vom convinge noi şi vă vom scăpa de neplăceri”. ¹⁵ Ei, luând banii, au făcut aşa cum au fost instruiţi. Astfel zvonul acesta s-a răspândit la iudei până azi.

Este interesant că aceeași întâmplare – învierea – întotdeauna poate fi interpretată în două feluri. Cea dintâi explicație, care se răspândește până în zilele noastre, nu doar iudeilor, ci și nouă: cine cu adevărat crede Învierii Îl întâlnește, Îl experimentează pe cel Înviat. Așadar, putem avea și noi experiența femeilor, sau putem să nu o avem…

Care-i diferența între cele două? Experiența femeilor constă în credința în Cuvânt, bucuria, îndreptarea înspre frați, deschiderea înspre toți și întâlnirea cu Înviatul.

Cealaltă experiență are un alt punct de plecare: sunt paznicii plătiți ca să apere mormântul, ca să apere moartea…

Dacă vrem să apărăm moartea, niciodată nu-L vom întâlni pe Înviat!

Dacă noi vrem să apărăm puterea, interesul propriu – profitul – egoismul, niciodată nu-L vom întâlni pe Înviat.

De fapt, jocul lor de apărare a morții este bazat pe bani, minciuni, corupție… Este istoria dintotdeauna… Dacă noi vrem să apărăm aceste lucruri, e adevărat că Domnul ne lasă liberi, dar nu-L întâlnim pe Înviat, deși ei L-au văzut… Căci în loc să învie, păzitorii rămân ca morți. Deci, rămânem în moartea noastră…

Așadar, depinde de Spiritul cu care ne apropiem de mormânt… Întrebarea este dacă suntem liberi să căutăm viața sau dacă noi căutăm moartea.

Dacă noi căutăm libertatea, bucuria, iubirea, suntem pe prima cale și-L vom întâlni pe Înviat: tocmai în Cuvântul Său vom vedea că-i adevărat ceea ce dorim.

În schimb, dacă ne aflăm pe calea morții și vrem să apărăm moartea, pentru că avem interese de bani, de prestigiu, de putere, și mințim împotriva adevărului numai ca să ne păstrăm aceste puteri, vom avea toate mijloacele pentru a răspândi minciuna… Iar noi vom fi primele victime și tocmai noi vom rămâne în mormânt…

E minunat că Evanghelia lasă deschise ambele posibilități. Alegerea este a noastră… Totuși, Evanghelia demască cea de-a doua posibilitate, pentru că toți pornim de la aceasta.

Chiar și femeile – deși-L iubeau pe Domnul – mergeau la mormânt aproape pentru a veghea la căpătâiul unui mort… căci și ele credeau că situația ar putea fi diferită…

Însă dimineața Paștelui introduce în istoria omenirii această noutate absolută: nu mai este acolo locul în care toți sfârșim, că de acolo se iese… Mormântul nu mai este ceea ce înghite totul, ci-i pântecele pământului care se deschide pentru a-i naște pe toți.

Texte utile

• Ps. 116
• Înț. 15, 23, soarta dreptului pe lângă Dumnezeu
• Mt. 22,22-33
• 1Cor. 15, cu care trup vom învia
• Rm. 6, 1-11, învierea noastră prezentă, anticipată în botez
• Rm. 8, 18-30, destinul creației e ca durerile nașterii în vederea învierii, până când Domnul va fi totul în toate…
• Iez. 34