Matei 28,16-20

Ps 136 (135)

Psalmul rezumă (reamintește) creația, istoria, și află motivul ultim al creației și al istoriei. Motivul existenței a tot ceea există este mila veșnică a lui Dumnezeu. Și se încheia cu hrana dată fiecărei viețuitoare, cu viața dată fiecăruia, mie, care acum mă rog acest psalm. De ce? Pentru că veșnică este mila Lui. Și-i cheia cu care este citită (interpretată) întreaga creație, întreaga istorie.

Am ajuns la ultimul text al Evangheliei după Matei, în care ni se povestește experiența fundamentală, definitivă, la care Evanghelia vrea să ne conducă: este acea experiență pe care toți cei care au participat la catehezele din acești ani își dau seama că au avut-o… și este transcrisă la urmă. În aceste versete, la fel ca-n finalul unei simfonii, răsună rearmonizate toate temele Evangheliei. Așadar, să fim cât se poate de atenți.

Cu aceste ultime cinci versete am început explicația Evangheliei, în urmă cu câțiva ani.

Se citește Mt. 28, 16-20

16 Apoi cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. 17 Cum l-au văzut, i s-au închinat, dar unii se îndoiau. 18 Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. 19 Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, 20 învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii”.

În orice discurs chibzuit (cu bun simț), primul cuvânt pe care un om îl spune se percepe corect pornind de la ultimul său cuvânt, când înțelegem ceea ce urmărește… Tot la fel, din versetele finale (pe care acum le vom citi) vom pricepe semnificația întregii Evanghelii, de la început până aici. Este ca și cum am fi terminat de parcurs itinerarul, ne-am afla în vârful muntelui și am revedea tot traseul pe care l-am străbătut în acest timp… Dar nu-i vorba numai despre un traseu de văzut, ci este vorba despre experiența unui drum interior (a unei călătorii interioare), a unei maturizări pe care am avut-o.

Textul este compus din două părți: cea dintâi ne prezintă întâlnirea cu Isus; cea de a doua ne arată ceea ce se naște din această întâlnire. Este vorba de ultima întâlnire: după aceasta nu mai avem nicio altă întâlnire în Evanghelie. Și după această întâlnire ultimă, începe să se arate noua prezență a lui Cristos în lume. O prezență diferită: El este prezent în noi care urmăm același drum pe care l-a străbătut El.

Așadar, se încheie istoria lui Isus și începe istoria discipolilor – care străbat același drum al lui Isus – și istoria lumii întregi.

De la „Eu sunt” din Exod, Dumnezeu trece în Noul Testament la „Eu sunt cu voi”, spus de Isus în finalul Evangheliei după Matei. Este vorba de prezența continuă a lui Isus în comunitatea creștină și, prin aceasta, în lumea întreagă. Așadar, textul lui Matei este Evanghelia comunității, pentru că Isus este prezent în comunitate ca rădăcina și fundamentul ei.

v. 16

16 Apoi cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus.

Discipolii sunt unsprezece, și nu doisprezece, pentru că unul a trădat și nu mai este.

Subliniindu-se că sunt unsprezece, se amintește ceva neplăcut: e neplăcut că unul a trădat. Însă este mângâietor că comunitatea discipolilor nu-i alcătuită din persoane perfecte, ci, din punct de vedere structural, comunitatea mereu este imperfectă: sunt unsprezece, nu doisprezece. Dacă comunitatea credincioșilor ar fi alcătuită din persoane perfecte, eu imediat aș ieși din ea. Poate că nici nu aș intra, iar, dacă din întâmplare aș fi intrat, imediat aș ieși… Pentru că Isus vrea ca discipolii săi să fie toate neamurile.

Cuvântul „neamuri” se referă la toți păgânii, la toți cei care sunt departe: toți oamenii sunt fiii lui Dumnezeu, așa cum sunt! Oamenii nu sunt fiii lui Dumnezeu în baza unor privilegii particulare sau a unor calități excelente, ci sunt fiii lui Dumnezeu, așa cum sunt!

Iar dacă Biserica nu ar fi deschisă față de toți, ci ar fi perfectă, înseamnă că ar fi o sectă optimă de farisei, nu ar fi Biserica poporului lui Dumnezeu.

Ei sunt numiți „discipoli”, și nu „apostoli”. Matei insistă asupra faptului că toți suntem discipoli. Nu există între noi niciun învățător, niciun tată, niciun preacucernic părinte învățător! Pentru că toți suntem frați: unul singur este Tatăl, care stă în cer. Unul singur este Învățătorul – Spiritul care ghidează inimile noastre – și unul singur este cel Mare, Cristos, care s-a făcut cel mai mic dintre toți…

Cuvântul discipol derivă din latinescul „discere”, desemnând un om care învață.

Nebunul se deosebește de înțelept, pentru că nebunul le știe mereu pe toate. Dar cu această atitudine niciodată nu va ști nimic mai mult decât ceea ce deja știe. În schimb, înțeleptul este cel care învață mereu, de la toți, cu multă modestie.

Discipolul are statutul modestiei, și-i statutul fundamental al persoanei care vrea să înțeleagă. Dacă unul vrea să fie învățător, înseamnă că nu mai înțelege nimic, nu pricepe nimic mai mult decât ceea ce deja știe. Iar știința lui este întotdeauna prea mică față de tot ceea ce trebuie învățat.

Isus îi numește discipoli, și nu apostoli… Și ei merg în Galileea, după cum le-au spus femeile în cateheza anterioară.

Galileea este locul vieții cotidiene; este spațiul în care primii discipoli au fost chemați; este locul unde Isus a trăit… Așadar, întâlnirea cu Domnul înviat are loc în viața cotidiană, după modul care este descris în acest text. Deci, întâlnirea cu Domnul înviat nu-i o experiență particulară, rezervată numai unora pentru că au făcut unele exerciții speciale sau pentru că au vizitat Tibetul sau vreo mănăstire – creștină sau necreștină – și au făcut unele exerciții extraordinare… Nu! Ci pe Domnul îl întâlnim în cotidian (în viața obișnuită, de zi cu zi): pentru că pe Domnul, care este Fiul Tatălui, Îl afli numai în frați.

Pe Isus Îl aflăm în situația ordinară, adică în viața de toate zilele, nu doar în timpul sărbătorii, nu doar în locuri privilegiate, ci în situațiile banale, obișnuite ale vieții de zi cu zi, pentru că Domnul s-a făcut trup.

Locul întâlnirii cu Domnul este important: este Galileea. Însă trebuie să urcăm pe muntele pe care El l-a stabilit. Nu este prea clar care-i acest munte. Poate fi oricare. Iar Galileea este alcătuită aproape în totalitate din munți… Muntele, în Evanghelia după Matei, face trimitere la Muntele Fericirilor, loc în care Isus a vestit Cuvântul: „S-a urcat pe munte și a zis: fericiți cei săraci cu spiritul” (Mt. 5, 1). Înseamnă că pe Domnul Isus Îl întâlnesc tocmai ascultând Cuvântul Său.

Când citim Evanghelia, ascultăm povestirea vieții lui Isus. Ce auzim? Ascultăm mesajul lui Isus primit de la Tatăl; este prezent Isus care ni-L revelează pe Tatăl. Și aici Îl întâlnesc. Nu există o altă întâlnire posibilă în afara Cuvântului. Iar Cuvântul cere să fie ascultat. În ascultare, Îl percepem pe Domnul.

Prin urmare, luminarea (instruirea) noastră, vederea Domnului, ne vine de la „ureche”, de la ascultare: de la ascultarea povestirilor precise, istorice, și nu din invenții sau din exersări ascetice speciale. Este adevărat că un om poate să practice unele practici ascetice, căci îi fac bine sănătății trupești, dar luminarea creștină îi vine din ascultare. Omul este creat de ascultare, de ceea ce ascultă.

Omul, ascultând ceea ce Isus a spus, Îi cunoaște pe Tatăl și pe Fiul, se cunoaște pe sine ca fiu și-i cunoaște pe alții ca fiind frații săi.

Iar această luminare este rezervată tuturor; și-i acea luminare care ne face oameni care pot trăi ca fii și frați.

Așadar, pe Isus Îl întâlnim pe acest munte, al Cuvântului.

Este întâlnirea pe care am avut-o cu El de-a lungul acestor ani, în care am citit Evanghelia, prezentând catehezele… Pe măsură ce s-a citit Evanghelia, modul nostru de a-L înțelege pe Dumnezeu, de a ne a înțelege pe noi, de a-i primi pe alții, s-a schimbat progresiv, pentru că niciodată Cuvântul nu-i neutru (fără efect), dacă cineva Îl ascultă.

Mai există un munte în Evanghelia după Matei, în cap. 17., loc în care discipolii au văzut schimbarea la față. Iar în episodul Schimbării la față, Tatăl a spus: „Acesta este Fiul Meu, ascultați-L!”.

Dacă eu Îl ascult, Îl văd. Văd fața. Unde o văd? Este fața mea schimbată după chipul feței Sale, pentru că eu devin Cuvântul pe care-l ascult.

Așadar, experiența Domnului o am în Cuvântul ascultat, care devine viața mea, ia trup în viața mea și devine fața mea, modul meu de a fi: L-am ascultat pe Fiul, deci, am devenit fiu și mă fac frate. Și aceasta este experiența lui Dumnezeu care ne este dată să o avem și pe care Isus a venit să ne-o aducă, nu altele…

De aceea pe Domnul Îl întâlnim pe munte. Muntele, pentru Matei, este locul discursului de pe munte, și pentru cei care ascultă Cuvântul, locul Schimbării la față.

Ascultarea Cuvântului ne luminează: „Făclie picioarelor mele este Cuvântul Tău și lumină cărărilor mele” (Ps. 118,105). Cuvântul devine lumină, și în lumina lui vedem lumina.

v. 17

17 Cum l-au văzut, i s-au închinat, dar unii se îndoiau.

Tocmai pe munte L-au văzut. A-L vedea pe Dumnezeu, a vedea fața Lui, este marea dorință a omului. Domnul este lumina feței noastre: noi suntem creați după chipul și asemănarea Sa. Văzându-L pe El, suntem luminați cu privire la realitatea noastră.

Ei Îl văd pentru că s-au urcat pe munte, adică L-au ascultat.

Rezultatul vederii este adorația.

A adora înseamnă a săruta, a duce la gură. Ei văd obiectul dorinței lor: este marea dorință a omului: „Arată-mi fața Ta. Nu-mi ascunde fața Ta. Dacă Îți ascunzi fața, eu sunt precum cel care coboară în groapă. Fă să strălucească peste noi fața Ta”. Aceste versete cântă tema fundamentală „a feței”. Fața este specifică persoanei care este îndreptată spre cineva, pentru că este relație. Animalul nu are față…

Fața este tipică Cuvântului care ne pune în relație cu altul…

Noi suntem creați de Cuvânt, suntem interlocutorii Cuvântului lui Dumnezeu și, în fața Sa, noi vedem fața noastră. Și așa se naște adorația, venerarea, sărutul. Este aproape a pune în gură, a-și însuși o introiecție, devine o comuniune a respirației, devine hrană: adorația este comuniune de viață. Este ceea ce se întâmplă în viziune: văzând.

„Dar unii s-au îndoit”… Chiar și apogeul Evangheliei – această sărutare, această întâlnire față în față, gură la gură – întotdeauna lasă spațiu îndoielii.

Dacă credința nu ar cuprinde și dubiul, mi-ar fi frică, pentru că credința este un act liber, un act de încredere… Credința niciodată nu poate fi constrânsă: fiind un act de iubire, iar iubirea niciodată nu poate fi constrânsă. Iubirea este o relație pe care ți-o însușești în mod liber. Prin definiție, iubirea nu poate fi constrânsă, căci nu ar fi o relație de iubire. Prin urmare, îndoiala, dubiul, mereu sunt posibile în credință… Și trebuie să fim foarte liberi pentru a ieși din îndoială: liberi de eul propriu: Credința este un drum al libertății, pentru a crede. Iar în procesul credinței, dubiul (îndoiala) nu-i un obstacol, ci e ceva fundamental. Îndoiala indică acea realitate din mine care încă nu a înțeles, dar care se interoghează. Și e just să-și pună întrebări.

Un om care le crede imediat pe toate înseamnă că data viitoare crede imediat și opusul. Însă, nu! Orice credință serioasă este însoțită de îndoială: de ce este așa? Oare este exact așa? Dacă credința nu-i însoțită de dubiu și dacă nu rezistă înaintea îndoielilor, nu-i o credință serioasă.

Îndoiala este locul în care omul își joacă libertatea… Îndoiala îi oferă omului posibilitatea să facă o alegere liberă.

Să aplicăm aceste versete drumului făcut de noi la catehezele din acești ani: și noi am fost discipoli, adică am ascultat Cuvântul, am căutat să învățăm, să înțelegem: am urcat pe munte, pentru a auzi ce ne spune Domnul; L-am văzut, am văzut ceea ce El a făcut în viața noastră în acest timp. Am înțeles că El e Domnul, dar ne rămân și unele îndoieli…

v. 18

18 Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ.

Aici Isus se prezintă ca Domnul cerului și al pământului. El are exousia, puterea. În acest caz exousia înseamnă „a fi din”: este Unul care este din Dumnezeu și are puterea lui Dumnezeu.

„De unde vine puterea Sa?”. Am văzut că este vorba despre puterea pietrei aruncate. E puterea acelui Dumnezeu pe care nu-l cunoșteam; e puterea iertării și a milei. Este puterea care e în cer: e puterea Tatălui care-i iubește pe toți, e o putere pe care Isus a adus-o pe pământ, iubindu-i pe toți frații și dându-și viața pentru toți. Aceasta e puterea lui Isus, și nu are o altă putere.

Imaginea lui Cristos Pantocrator (Cel care susține toate) este foarte frumoasă, dar veridicitatea ei depinde de conținutul pe care i-l atribuim. Oare Isus ține lumea în mână pentru a o strivi, sau ține lumea în mână pentru că El se dă pe mâna tuturor? Acesta din urmă este adevăratul Cristos! Este Cel pe care-L primim în Euharistie, trupul dat în mâinile noastre. Puterea lui Dumnezeu – care este iubire – este cea de a se da tuturor, fără preferințe. Puterea lui Dumnezeu din cer, Isus a adus-o pe pământ, deplină, toată puterea.

Isus se apropie: El nu se îndepărtează pentru că unii se îndoiesc, ci se apropie.

v. 19

19 Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,

Avem misiunea de a merge la toate popoarele și de a boteza. Oare misiunea e rezervată numai apostolilor sau misionarilor? Nu! Acest discurs este adresat întregii Biserici, fiecărui om care a descoperit că Dumnezeu este Tată. Cine a descoperit că Dumnezeu e Tată, a înțeles că ceilalți sunt frați și nu poate să nu meargă înspre frați. Așadar, misiunea este rezervată tuturor. După cum toți avem un nume pentru că ni-l spun alții, căci dacă nu, nu avem niciun nume, deci numele nostru este relație. Așadar, identitatea noastră de fii stă în relația noastră cu frații. Numele nostru adevărat este „misiune”, a merge spre un altul.

Cine nu se îngrijește de altul, este precum Cain, deja a ucis, și el nu mai este el însuși pentru că nu mai este frate și fiu.

Și-i important ca fiecare credincios să priceapă că are o misiune în lume: să vestească fraternitatea. Aceasta e misiunea și-i pentru toți. Imediat după Fericiri, Isus spune: „Voi sunteți sarea pământului”. Cum putem mărturisi? Mărturisim trăind Cuvântul! Trăind o viață cu însemnătate, frumoasă, devii sare care dă gust, dă semnificație. Sarea e ascunsă, dar dacă lipsește, simți că lipsește… La fel și creștinul, cu viața sa dă semnificație acestei lumi, pentru că arată că e frumos să trăim ca fii și frați. Creștinul este cel care ascultă Cuvântul, îl trăiește și spune: așa e frumos; așa viața are sens. Acest fapt înseamnă să fie sare. Prima evanghelizare nu constă în ceea ce spui, ci în cine ești, în identitatea ta.

Apoi identitatea ta devine importantă, tu ai o însemnătate pentru alții, și atunci imediat spune: „Voi sunteți lumina lumii”. Lumina iluminează, dă căldură și mărturisește tuturor că e frumos să fii așa. Și toți suntem chemați să trăim frumusețea de a fi fii și frați, iar ceilalți văd… Apoi adaugă: „Voi sunteți cetatea pusă pe munte, nu pot să nu vadă”. Nu sunteți doar lumină, ci un oraș: un mod de a trăi împreună pe care toți îl văd. Într-un alt loc spune: „Voi sunteți sămânță”… Așadar, există multe moduri de a fi misionari. Dar misiunea principală este identitatea noastră: dacă într-adevăr trăim ca fii, cu adevărat avem un raport diferit cu frații, Îl mărturisim pe Tatăl.

Și știm să explicăm această viață trăită și cu cuvântul. Deci, urmează vestirea prin cuvinte. Dar să fim atenți, pentru că vestirea prin cuvânt niciodată nu trebuie să se facă înaintea faptelor, a trăirii cuvântului în viața noastră. Căci, dacă vestirea prin cuvânt se face înaintea faptelor (a convertirii predicatorului), nu este credibilă. Ci este o propagandă, un slogan: se pot inventa multe mesaje publicitare ce pot fi difuzate și toți devin creștini, dar niciunul nu va fi un creștin adevărat. Vor crede că trebuie să fie creștini pentru că au văzut reclama, dar nu pentru că au avut experiența unei fraternități și pentru faptul că și ei sunt frați.

A fi creștini înseamnă a experimenta fraternitatea și a pricepe că suntem frați: de aceea credința se transmite printr-o mărturie personală de viață, nu prin reclame, nu prin propagandă, nici prin mijloacele de convingere și nici numai prin cuvânt, ci prin Cuvântul întrupat (practicat) în viață…

Noi toți am ajuns la credință pentru că cineva ne-a adus: ori părinții, ori prietenii, ori alții… Dacă un om a ajuns la credință pentru că i-au spălat creierul, ar face bine să revadă (reanalizeze) acest fapt…

În 1Tes. Se vorbește despre transmiterea experienței credinței prin legătură și prin imitare.

„Mergeți!”… Nu este vorba de un parcurs măsurat în kilometri. Isus e Cel trimis de Tatăl și ne dă – prin legătura pe care o avem cu El, prin experiența cu El – capacitatea de a-L imita în aspectul misiunii. Discipolul e cel care depășește distanța care-l separă pe el de alții în baza capacității pe care i-o dă Isus, cu ajutorul imitării: așa cum a făcut Isus, așa facem și noi.

Iar scopul lui „a merge” nu este „a învăța”, așa cum e tradus, ci „a discipoliza”. Altfel spus: noi suntem discipoli, deci și alții sunt frații noștri, deci și ei învață acest cuvânt; învață să trăiască acest cuvânt. Toți suntem frați și discipoli, iar scopul este ca și celălalt să asculte acest Cuvânt prin mărturia vieții mele și apoi prin vestirea Cuvântului.

„Toate neamurile”. Toate! Prin natura sa, creștinismul e o religie globală, dar nu pentru că vrea să stăpânească lumea, ci pentru că pornește de la singura supoziție posibilă, că Dumnezeu e Tatăl tuturor și că toți suntem frați. Încă de la început, deși creștinismul era alcătuit din puțini oameni, creștinii aveau o conștiință (percepție) universală, cea de a fi trimiși înspre toți oamenii.

În zilele noastre, când trăim în satul global, să fim atenți, pentru că am putea fi toți uniți, dar în ce fel? Uniți ca frații, și fiecare este el însuși, e liber, respectat și deosebit de celălalt… Sau suntem uniți precum o uniformizare generală a tuturor. În zilele noastre avem marele pericol de a-i uniformiza pe toți. Însă nu, pentru că la Roma creștinii sunt catolici romani, la Milano sunt catolici ambrozieni, iar în Estul Europei sunt și creștini bizantini… Așadar, este important să respectăm toate culturile și persoanele, nu să le uniformizăm. Principiul valid în cazul culturilor este valid și-n cazul fiecărei persoane. Credinciosul nu-și vinde capul maselor: nu e de acord cu principiul: „Dacă toți judecă așa, și eu judec așa…”. În relația cu Dumnezeu, credinciosul devine el însuși, unic și irepetabil: ca fiu, intră în comuniune liberă și frățească și responsabilă cu alții, cu identitatea sa.

Există pericolul negării identității: identificarea cu masa este periculoasă. Iar în masă nu ar fi vreo diferență între a fi creștini, naziști, comuniști… Căci împreună suntem puternici și toți uniți… Toți uniți, dar în ce fel? Pentru că Spiritul unește în diversitate (cf. 1Cor.), creează comuniune în diversitate… Pentru că dacă elimini diversitatea între cap și trunchi, nu mai exiști. Este un bine să fie deosebite, dar e bine și să fie unite, pentru că și dacă le separi, nu mai exiști… Deci, să păstrăm deosebirea și comuniunea. Iar comuniunea este posibilă numai între deosebiți. Pentru că bărbatul și femeia sunt diferiți, pot intra în comuniune. Dacă unul îl înghite (îl asimilează) pe celălalt, nu intră în comuniune, ci se numește canibal.

În raportul dintre persoane avem un pericol constant al canibalismului: de a renunța – în vreun fel – la propria identitate, sau de a-i face pe alții să renunțe la identitatea lor.

În zilele noastre, în baza mijloacelor pe care le avem, pericolul uniformizării este foarte real. Riscăm să avem numărul 666 însemnat pe frunte, pentru a putea trăi. Însă, nu! Omul nu trebuie să aibă imprimată pe frunte nicio cifră. Numele omului numai Dumnezeu îl cunoaște și-i va fi descoperit lui, personal, și este identitatea sa. Acolo unde lipsește respectul pentru identitatea oricărui om – indiferent cât de diferit ar fi – lipsește și respectul față de Dumnezeu, care este Diferit.

Așadar, este clar mandatul: mergeți la toate neamurile, respectându-le pe toate.

Ce trebuie să facem cu neamurile? Prin Cuvânt, dacă unul crede, să fie botezat. A boteza înseamnă a scufunda, a scufunda în Dumnezeu: în Tatăl și în Fiul și în Spiritul Sfânt. Dacă omul are senzația că-i scufundat în nimic, în realitate omul e scufundat în Treime, în însăși viața lui Dumnezeu care este Tată și Fiu și Spirit Sfânt.

Ce trebuie să învățăm pe fiecare persoană? Să-i transmitem ceea ce noi am învățat: că toți suntem în Dumnezeu. De ce? Pentru că suntem în Fiul – căci avem Spiritul Său – și suntem în comuniune cu Tatăl și deja acum luăm parte la viața divină. Pentru noi înseamnă că participăm la viața Fiului care iubește frații și astfel Îl iubește pe Tatăl. Acesta este botezul. Botezul nu constă în niște apă vărsată pe cap. Botezul este semnul că tu intri în această viață divină, regenerat.

Ce ne regenerează? „Faceți discipoli!”, deci este Cuvântul: ceea ce învățăm ne regenerează (reînnoiește).

Și ce trebuie să-i învățăm? „Să respecte, să trăiască tot ceea ce Eu v-am poruncit”.

v. 20a

20 învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit.

Cuvintele Domnului sunt comandamente, porunci. „Comandare” înseamnă a trimite împreună. Comandamentul este a trimite împreună înspre viață, înspre viața Treimii, înspre viața lui Dumnezeu: ne trimite pe toți împreună la viața lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său, care depinde de noi dacă Îl trăim sau nu. Și trăind acest Cuvânt cu libertate, noi ne îndreptăm spre plinătatea de viață a lui Dumnezeu.

Și ne spune „să respecte tot”, nu numai ceea ce ne place… A elimina ceva dintr-un tot armonios, înseamnă a elimina însăși armonia.

În fond, ce ne-a învățat Isus? Ne-a învățat comandamentul iubirii Tatălui și a fraților, care este principiul, baza întregii legi. Însă iubirea este precisă, delicată, dar și foarte detaliată. Iubirea nu-i ceva vag, ci trebuie să se împlinească în mod concret.

v. 20b

20 Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii”.

Cu aceste cuvinte, Isus ne lasă. Și prin întreaga Lui viață se definește, în sfârșit, „Eu sunt”.

El ne lasă pentru că spune „Sunt cu voi”. E un mod de a ne lăsa care ne vestește că-i prezent, că e în totalitate cu noi, pentru totdeauna, până când lumea își va încheia drumul ei și Dumnezeu va fi totul în toate.

Isus se definește „Eu sunt” – care este Iahve – „Eu sunt cu”, care înseamnă Emanuel. Dumnezeu este în compania noastră: El este ” cu”, este relație.

„Cu voi”… Nu spune cu tine, ci cu voi. Pentru că, dacă nu acceptăm fraternitatea, Îl excludem pe El, care e Fiul. Dacă exclud un frate, Îl exclud pe Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut ultimul dintre toți oamenii.

Deci, „sunt cu voi”. Mă veți afla mereu: e suficient să urcați pe munte, să ascultați Cuvântul, să-L împliniți, și atunci Mă veți vedea. Veți vedea fața Mea în frați și în fața voastră, care s-a făcut frate. Și veți fi fii, intrați în viața Tatălui, a Treimii, a Fiului, având același Spirit.

Cu voi… „în toate zilele”. Istoria este alcătuită din multe zile: în fiecare zi El este cu noi. Isus nu-i cu noi doar în unele zile, iar în altele, nu. Ci, după cum a fost mereu prezent în Galileea, în cotidian, așa este prezent astăzi în cotidianul vieții.

Până când va fi cu noi? Biblia traduce: „Până la sfârșitul lumii”, dar în limba greacă înseamnă „până la împlinirea lumii”. Așadar, lumea nu va avea un sfârșit, poate că va avea un sfârșit, dar nu știu. Oare noi vom sfârși? Nu știu. Dar ceea ce este sigur, este că vom avea o împlinire, o țintă pe care o vom atinge! Iar ținta este comuniunea cu Tatăl. Întreaga lume este destinată la viață. Dumnezeu nu a făcut creația pentru a o distruge, ci a destinat-o vieții, iar El este cu noi pentru a ne conduce să parcurgem (să străbatem) drumul vieții până la împlinirea lui: când Dumnezeu va fi totul în toți.

Așadar, în aceste versete finale, Evanghelia ne arată drumul parcurs de la primele versete până în prezent: ne arată felul în care L-am ascultat pe Domnul, felul în care L-am recunoscut, felul în care ne-am îndoit, și se încheie cu misiunea… Acum, după ce ai înțeles toate acestea, mergi înspre alții, iar Eu sunt cu tine! Și toată puterea Mea ți-am dat-o și ție: puterea de a iubi așa cum Eu te-am iubit. Și să mărturisești această iubire a Mea pentru tine, tuturor.

Și această iubire va conduce lumea spre împlinirea ei, nu spre distrugerea ei. Această iubire va salva lumea de distrugere.

E frumos că în încheiere Evanghelia ne trimite la viața cotidiană, dar având această cunoaștere a apropierii Sale de noi, a faptului că El este cu noi, mereu, în orice situație.

Texte utile

Mt. 5-7: a citi aceste trei capitole înseamnă a urca pe munte. Când vom parcurge acest munte ne vom trezi pe muntele Schimbării la față din cap. 17.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă