Matei 3,1-12

Botezătorul e prezentat ca fiind vocea care strigă, vestind Cuvântul dat lui de Isus.

Pericopa ne arată pregătirea pe care trebuie să o facă fiecare om pentru a se întâlni cu Domnul care vine. Botezătorul simbolizează caracteristicile omului înaintea lui Dumnezeu: pentru a-L primi pe Cel care vine, este necesar să fim ca Botezătorul.

Se citeşte Mt. 3, 1-12

1 În zilele acelea a apărut Ioan în Deşertul Iudeii predicând: 2 „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” 3 Acesta este cel vestit de Isaia profetul, care spune: Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui! 4 Ioan avea o haină din păr de cămilă şi centură de piele încinsă la mijloc, iar hrana lui erau lăcustele şi mierea sălbatică. 5 Şi veneau la el din Ierusalim, din toată Iudeea şi din tot ţinutul Iordanului 6 şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan. 7 Văzând că la botezul lui veneau mulţi dintre farisei şi saducei, le spunea: „Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine? 8 Faceţi deci rod vrednic de pocăinţă. 9 Să nu credeţi că puteţi spune: «Îl avem de tată pe Abraham» pentru că vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice lui Abraham fii din pietrele acestea. 10 Securea este deja pusă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc. 11 Eu vă botez cu apă, spre convertire, însă cel care vine după mine este mai puternic decât mine; eu nu sunt vrednic să-i duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. 12 El are în mână lopata de vânturat şi va curăţa aria: grâul îl va aduna în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge”.

Textul e sinteza VT: Botezătorul e o icoană vie a omului pe care Dumnezeu şi l-a pregătit în 2000 de ani de istorie – de la Avram până la Isus – şi care e dispus să-L întâlnească pe Dumnezeu… Din veac Dumnezeu doreşte să-l întâlnească pe om, dar din veac omul fuge. Botezătorul e omul care încetează să mai fugă, se pune înaintea Domnului şi-L aşteaptă. Tot ceea ce Botezătorul spune şi face în acest text este ceea ce noi suntem invitaţi să facem pentru a-L întâlni pe Domnul.

Structura textului: pericopa ni-l prezintă pe Botezătorul „în deşert” (vv. 1-6). El face un apel la convertire (vv. 7-10). În final îl vesteşte pe Dumnezeu care vine, precum şi judecata Sa (vv. 11-12).

Botezătorul e profetul şi e ultimul dintre profeţi. Rolul profetului în tot VT se rezumă la două lucruri mereu determinante în sfera credinţei: primul lucru constă în a-i aminti omului despre făgăduinţa lui Dumnezeu, ca să se întoarcă să respecte Cuvântul Său, altfel omul ar trăi în necunoaştere (şi insensibilitate morală). Profetul vesteşte Cuvântul Domnului şi-i cheamă pe toţi să se întoarcă la El. Deci prima calitate pe care omul trebuie să o aibă pentru a-l întâlni pe Domnul care vine este: să asculte făgăduinţa Sa, Cuvântul Său, să aibă modul Domnului de a gândi.

Apoi, profetul nu doar invită la respectarea Cuvântului, căci e periculos numai să respecţi Cuvântul… Poate există un fiu care a citit manualul Fiul perfect şi respectă toate regulile care sunt scrise în manual, dar nu-şi cunoaşte părinţii şi nici nu-i iubeşte. Deci profetul este cel care împiedică idolatrizarea (fanatismul) Cuvântului, adică legalismul… şi îndreaptă privirile auditorului spre Cel care vorbeşte, către convertirea la Domnul.

Cele două aspecte trebuie ţinute împreună! Este vorba despre respectarea Cuvântului şi despre respectarea Celui care vorbeşte. A-L privi pe cel ce vorbeşte, pe Domnul care promite, întotdeauna ne ajută să descoperim o nouă dimensiune. Prin acest Cuvânt, ce vrea Domnul? El nu vrea să-ţi de-a ordine, precepte, ci vrea să intre în comuniune cu tine. Tocmai în acest loc se face trecerea de la religie – care înseamnă respectarea regulilor – la comuniunea cu Dumnezeu care nu mai este o religie, ci este libertatea fiilor.

În toată istoria lui Israel, profetul are aceste două roluri (funcţii) importante

Dacă se elimină profeţia – ca spre exemplu aceea care aminteşte despre judecata lui Dumnezeu asupra lumii –, nu se mai înţelege nimic despre creaţie: un lucru este egal cu opusul său; a face binele şi a face răul este la fel. Deci profetul ne aminteşte de făgăduinţele dar şi de legea pe care El a dat-o, invitându-ne să le respectăm…

Dacă noi nu ţinem seama că în spatele cuvântului se află Cel care vorbeşte, cădem în legalism şi săvârşim păcatul maxim care constă în a ne construi propria dreptate respectând unele legi şi eventual impunându-le altora, fără ca vreodată să intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Astfel, noi facem din eul nostru dumnezeul nostru.

Eliminând profeţia din Israel, iudaismul ar rămâne o religie a cărţii, adică a legii. Însă nu e aşa! Israel, pe lângă lege, întotdeauna i-a avut şi pe profeţi. Dacă s-ar neglija profeţii, noi nu L-am înţelege pe Domnul. Scopul, ţinta profeţiei întotdeauna este inima nouă, care înseamnă a trăi în comuniune cu Domnul, a trăi Cuvântul în interior.

Tocmai profeţia face trecerea de la VT la NT, de la Cuvânt la Cel care vorbeşte. Iar Botezătorul reprezintă acest prag, care întotdeauna trebuie să existe în fiecare din noi: atenţia faţă de Cuvânt, faţă de promisiune iar în spate, atenţia faţă de Cel care Se antrenează, se expune (se compromite) prin făgăduinţa Sa.

Un alt lucru despre profeţie: Dumnezeu îi promisese lui Avram pământul şi descendenţa. Pământul foloseşte pentru a trăi; este condiţia necesară pentru a trăi; descendenţa indică viaţa care continuă. Am putea interpreta din punct de vedere material „pământul şi descendenţa” şi să ne întrebăm: cum de nu avem pământ şi un viitor?

Aceste mistere căutau să le înţeleagă profeţii. Ei au răspuns pe două linii: una spunea că „nu avem pământ şi nu avem viitor pentru că noi nu ascultăm Cuvântul Domnului”. Cealaltă ne conduce să înţelegem că pământul – condiţia necesară pentru a trăi – nu este doar pământul, ci pentru a trăi pe pământ trebuie să avem Spiritul Domnului, adică iubirea frăţească. Deci adevăratul pământ e Spiritul. Ei dau o interpretare simbolică a pământului… Condiţia pentru a trăi este inima nouă care se hrăneşte cu Spiritul lui Dumnezeu.

Apoi, va rezulta că descendenţa, viaţa, viitorul omului este fiul. Tema va fi elaborată de creştinism. Deci viaţa este Fiul care ne dă viaţa veşnică, adică este comuniunea cu El. Astfel, tocmai cu ajutorul profeţiei, intrăm cu adevărat în misterul Creştinismului.

Dacă noi neglijăm profeţia, nu vom înţelege nimic din creştinism… şi nici iudaismul nu reuşeşte să se înţeleagă din interiorul său (cu puterile sale) când este vorba de unele mistere fundamentale: cum de Dumnezeu promite acest pământ iar acesta nu există? Cum de se vorbeşte despre viitor şi ce este acest viitor?

E utilă această clarificare a rolului misiunii Botezătorului, cel mai mare profet.

vv. 1-2

1 În zilele acelea a apărut Ioan în Deşertul Iudeii predicând: 2 „Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”

Textul începe cu cuvintele „În zilele acelea”. De fiecare dată când se citeşte Evanghelia în zi de duminică se începe cu cuvintele „În zilele acelea”, chiar dacă nu sunt scrise în fiecare pericopă… Este important pentru că „în zilele acelea” s-a întâmplat un lucru, şi noi citim acel lucru întâmplat în acele zile, pentru că acel eveniment, citindu-l, să se întâmple „în această zi”, dacă eu vreau să se întâmple… Ceea ce s-a întâmplat – redat de povestire – se întâmplă acum dacă eu spun „da” acestui Cuvânt… Acest Cuvânt există dacă un om îl acceptă, îl ascultă şi-l trăieşte.

Poate să se întâmple acum pentru că s-a întâmplat atunci, deci cu adevărat eu pot să-mi deschid inima faţă de ceea ce se întâmplă acum… Nu înseamnă că s-a întâmplat atunci şi gata. Tu trăieşti acele zile în timpul tău, ascultând Cuvântul, dacă-L asculţi.

„Ioan Botezătorul”… Botezătorul a devenit numele său… a boteza înseamnă a se scufunda. Botezătorul este cel care ne scufundă, ne face să intrăm în profunzimea realităţii de om, aşteptând să ieşim la lumină, renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu în Cristos.

Ioan „proclama” – traducerea spune „predica” – însă este un mai mult decât a predica, deoarece predica înseamnă a da explicaţii, dar în acest loc se spune „proclama”, adică el notifica. Este unul care vesteşte un edict. Predica poate fi lungă, dar proclamarea e scurtă şi intensă. Predica ne adoarme, proclamarea ar trebui să ne trezească… „Am o veste, ascultaţi, ascultaţi!!!”: aceasta este proclamarea.

Este un apel faţă de ceva care se întâmplă. Şi e diferită faţă de a spune: acum vă explic modul în care pământul se învârte în jurul soarelui… Aceasta este o predică: o informare cu privire la ce trebuie să facă omul… Dacă îţi spune: vezi că există un satelit ce cade pe pământ… nu-ţi spune „îţi explic cum se întâmplă…”. Doar îţi vesteşte, îţi notifică acest fapt. „Casa arde”, nu-ţi explică cum se întâmplă, ci doar este o proclamare…

E interesant să înţelegem că punctul central, fundamental al creştinismului nu este predicarea, ci proclamarea unui eveniment (fapt). „Împărăţia lui Dumnezeu e aici”, se vesteşte un lucru. Apoi dacă vrei să-l vezi, te duci să-l vezi, îl cercetezi. Însă la început avem un anunţ, proclamarea şi vestirea se întâmplă în deşert. E interesant…

Deşertul e un loc fundamental în istoria ebraică şi creştină, pentru că e locul în care s-a format poporul lui Dumnezeu. Deşertul implică cel puţin două dimensiuni:

  • că ai ieşit din Egipt şi ai intrat în deşert, adică nu mai stai în situaţia de sclavie în care te aflai mai înainte, ai ieşit din ea…
  • dar încă tu nu ai ajuns unde trebuie să ajungi, deci ce faci? Ceri ajutor. Dacă tu nu ceri ajutor în deşert, mori. Prin urmare deşertul este pecetea, simbolul vieţii umane: odată ce un om a ieşit, odată ce s-a hotărât să trăiască o anume viaţă, îi apare înainte întregul drum pentru a o trăi, căci încă n-a ajuns, până când nu a intrat în pământul făgăduinţei.

În deşert omul experimentează lucruri interesante. Primul lucru întâlnit este frica, dorinţa de a se întoarce îndărăt – ne simţeam mai bine înainte! – apoi se întreabă „când vom ajunge?”, apare ispita de a se opri… toate ispitele se întâmplă în deşert… îşi construieşte proprii idoli, căută – pentru că e în deşert – să-şi construiască câte ceva pentru a se simţi mai bine, fără să mai vrea să călătorească. În deşert întâlneşte în mod special ispita neîncrederii: nu ajung nicăieri. Viaţa e un deşert. Nimic nu are sens, Dumnezeu m-a înşelat, m-a adus la viaţă, dar unde voi ajunge? Mor… deci mai bine să anticip moartea, dacă aceasta e viaţa…

Deşertul este locul angoasei, al fricii, al lipsei de sens; un loc esenţial în care omul cunoaşte adevărul său de singurătate, de moarte, de cădere… dar în deşert omul experimentează şi fidelitatea lui Dumnezeu: îi dă mana, prepeliţele, Cuvântul, apa… În deşert se naşte poporul lui Dumnezeu, care începe să se obişnuiască să trăiască în fidelitate faţă de Domnul.

Când vorbim despre deşert vorbim despre acel loc al adevărului omului unde omul îşi află dimensiunile sale fundamentale, unde experimentează fragilitatea sa, slăbiciunea sa, ispitele sale, încercările sale, angoasele sale, căderile sale, dar şi fidelitatea, solidaritatea, drumul, curajul… Deşertul indică de fapt adevărul vieţii umane.

Apoi Ioan spune un cuvânt simplu: „convertiţi-vă”. E cuvântul fundamental vestit de profeţi. A-i spune unui om să se convertească, înseamnă a-i spune un lucru simplu: tu greşeşti! Deci profeţii nu dau o bună vestire… Dacă unui om eu îi spun „Tu greşeşti”, el îmi răspunde: „Vezi-ţi de treaba ta; uită-te la tine”. Apoi adaugă: „Tu greşeşti!”… „Acest fel” de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să înţelegem un lucru fundamental: că modul de a asculta Cuvântul este altul!

Dacă de fiecare dată când citesc Cuvântul eu mă apăr pe mine (eu fac apologia mea) şi apăr ceea ce eu fac, spunând că totul merge bine, eu nu citesc Cuvântul lui Dumnezeu, ci proiectez ideile mele asupra Bibliei pentru a mă justifica şi a rămâne în greşelile mele.

Cuvântul Domnului mereu mă cheamă la convertire, dar nu pentru a mă învinui şi pentru a-mi spune că totul e greşit şi că trebuie să mă schimb… nu!!! Cuvântul îmi spune că viaţa mea trebuie să se îndrepte şi să evolueze tot mai mult, înspre ce? Să treacă de la frică la făgăduinţa lui Dumnezeu; de la egoism, la împărţirea cu alţii; de la incoerenţă, la coerenţă; de la insensibilitatea morală la ascultarea Cuvântului; de la eul meu centrat în totalitate pe mine, la Dumnezeu şi spre alţii… Aceasta este convertirea ce durează întreaga viaţă. Monahii făceau votul pentru o convertire continuă. Întreaga viaţă este o convertire.

Când un om a ajuns la convertirea deplină, la împlinire, înseamnă că a ajuns la ţel, adică a murit sau e prost. Deja e împlinit… Sau spune: „trebuie să călătoresc, să mă schimb, să mă convertesc”.

Convertirea înseamnă să-L punem în centrul vieţii, în loc de eul nostru, pe Dumnezeu. Pentru noi convertirea nu este o lucrare de-a noastră, în sensul că nu stă în puterile noastre: eu mă convertesc. Un om poate schimba direcţia parcursului maşinii în măsura în care ţine volanul în mână, dar convertirea este o lucrare faţă de care noi putem să ne dăm consensul şi disponibilitatea… însă cel care ne converteşte este Dumnezeu. Fără consimţământul nostru, Dumnezeu nu ne converteşte. Nu ne schimbă modul nostru de a judeca, de a gândi, de a asculta, de a planifica, nici filozofia noastră despre viaţă. Convertirea este ceva care se întâmplă din interior… clanţa pentru a deschide inima este în interior şi nu pe dinafară.

Deci eu nu pot spune: „Aştept ca Dumnezeu să mă convertească, dar între timp eu…”. Nu! Căci Dumnezeu din veac vrea să mă convertească şi aşteaptă doar ca eu să-I deschid. Prin urmare, convertirea – care e de la Dumnezeu – depinde în totalitate de mine, căci deja El este lângă mine din veac pentru a mă converti.

Când se realizează convertirea? Când eu decid să ascult Cuvântul Domnului. Acest lucru stă în libertatea mea şi înseamnă libertatea mea! Deci orice proclamare a Cuvântului lui Dumnezeu e un apel adresat libertăţii mele ca să răspundă – dacă vrea – darului pe care El vrea să mi-l facă. Iar El poate să-mi ofere un dar care nu e mic: Împărăţia lui Dumnezeu.

„Împărăţia lui Dumnezeu este aici (aproape)”… Cuvântul „aproape” înseamnă „s-a apropiat”, deci „e aici”. Dacă tu te întorci, intri în Împărăţia lui Dumnezeu. Motivul convertirii nu este că Dumnezeu vrea să te biciuiască pentru a te pedepsi pentru păcatele tale, nu!… Întoarce-te! Mai înainte mergeai spre moarte, egoism, frică, însă tu poţi merge în direcţia opusă: spre bucurie, viaţă, plinătate, spre Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este aici şi aşteaptă doar ca tu să te întorci. Când? Acum şi nu mâine! În fiecare zi, continuu.

Aceasta va fi sinteza întregii predicări a lui Isus: convertiţi-vă Împărăţiei lui Dumnezeu… Acelaşi îndemn îl aflăm în Lc. 4,17. Isus doar repetă cuvintele Botezătorului.

Vestirea aceasta înseamnă şi „converteşte-te, căci Împărăţia lui Dumnezeu este aici”. Dacă tu asculţi acest Cuvânt, intri în Împărăţia pe care acest cuvânt o descrie.

Subliniem importanţa momentului prezent. Nu trebuie să avem nostalgia unui trecut sau speranţa deşartă a unui viitor. Religia poate fi nostalgie a trecutului, sau o refugiere în viitor. Credinţa care izvorăşte din această proclamaţie, este îndreptată spre prezent. Prezentul contează, e importantă clipa pe care acum o trăieşti. În prezent tu afli mântuirea. Dacă-ţi deschizi inima Domnului, El este aproape. Dacă-I deschizi.  

În textul paralel, în care Isus vorbeşte, în Marcu, spune: „timpul s-a sfârşit (împlinit)”. Adică noi nu trebuie să aşteptăm un alt timp, căci aceasta e vremea convertirii, a mântuirii, a Împărăţiei. Totul se decide în acest timp şi nu într-un altul. După cum meciul se joacă în 90 de minute… şi fiecare minut din cele 90 de minute este definitiv…

E important să înţelegem valoarea momentului pe care-l trăim: e momentul Împărăţiei, e acest moment pe care eu pot să-l trăiesc şi nu e momentul de ieri pe care nu mai pot să-l trăiesc; nu e momentul de mâine pe care încă nu-l pot trăi, ci e momentul de acum, aşa cum eu pot să-l trăiesc.

v. 3

3 Acesta este cel vestit de Isaia profetul, care spune:
Glasul celui care strigă în pustiu:
Pregătiţi calea Domnului,
faceţi drepte cărările
lui!

Botezătorul este comparat cu „vocea care strigă”. Glasul spune ceva. Dacă nu, atunci e o simplă rumoare. Botezătorul reprezintă într-o anume măsură existenţa noastră, care este „o voce”. Ce spune, ce transmite existenţa noastră? Ce cuvinte spune? Ce sens are strigătul (vorbirea) vieţii noastre?

Botezătorul este o voce care spune un cuvânt precis, cuvântul său va fi Cristos: sensul vieţii sale, Cel pe care-l aşteaptă… Astfel Cristos, Mesia este Cel care dă sens întregii sale vorbiri, întregii sale voci. A întregului glas al omenirii care aşteaptă… un sens. Este concretul despre care se vorbeşte în Deutero Isaia, care se adresează unui întreg popor, unui popor descurajat care spune: „Acum suntem în exil, Dumnezeu deja ne-a salvat odată din sclavie, dar atunci n-a fost vina noastră, căci eram în Egipt din întâmplare, datorită foamei, apoi ceilalţi ne-au tratat rău. Dar Dumnezeu ne-a eliberat, ne-a dat pământul făgăduinţei. Însă acum am ajuns în exil, de ce? Pentru că suntem păcătoşi. Deci acum nu mai există salvare, mântuire. Deci exilul e mai rău decât sclavia Egiptului. Reprezintă răul pe care eu mi-l merit. Iar din răul pe care eu mi-l merit, nu mai există mântuire…”.

Însă profetul vesteşte: „Pregătiţi calea reîntoarcerii”, adică Dumnezeu vă eliberează tocmai din acest rău pe care-l meritaţi. El mă eliberează nu de răul pe care mi l-au făcut alţii, ci de răul pe care-l fac eu. Adică mă eliberează de păcat, de vină.

Îmi amintesc sclavia Egiptului, dar exilul este ceva mai rău, e chiar semnul răului, el reprezintă risipirea, descompunerea, în timp ce este ceva specific lui Dumnezeu să re-unească, să ajute la reîntoarcere, să unifice. În A doua carte a lui Isaia, în Careta Mângâierii se spune: „Mângâiaţi poporul Meu, căci eu din nou îl voi aduna, îl voi uni”.

v. 4

4 Ioan avea o haină din păr de cămilă şi centură de piele încinsă la mijloc, iar hrana lui erau lăcustele şi mierea sălbatică.

Imaginea e sugestivă. Îmbrăcat în piele de cămilă şi mâncând lăcuste şi miere sălbatică. Omul este aşa cum mănâncă şi cum se îmbracă.

Cu ce se îmbracă? Cu piele de cămilă… Ne aminteşte de Ilie. E haina specifică profetului. Deci ni se spune că Botezătorul e îmbrăcat ca un profet. Tema hainei e importantă în Biblie. De la început, Adam, când s-a descoperit gol, şi-a făcut frunze de smochin. Este prima haină a omului. Înseamnă că şi-a acoperit propriul adevăr. Iar Dumnezeu în loc de frunze de smochin îi dă tunici (haine) de piele. Tema hainei continuă în Biblie şi reapare în sf. Pavel când spune: „Îmbrăcaţi-vă cu Cristos”. Îmbrăcaţi-vă cu adevărul vostru de fii. Acesta e adevărul nostru!

Botezătorul e îmbrăcat şi cu „piele de cămilă”. Cămila e animalul deşertului, care ne conduce afară din deşert, deci e îmbrăcat cu acea haină care-i foloseşte pentru a traversa deşertul. De fapt, e îmbrăcat cu Cuvântul lui Dumnezeu care e Cristos. Cureaua de la mijloc indică auto-controlul: să fie mijlocul vostru legat, pentru a călători.

„Mânca lăcuste şi miere sălbatică…”. Există un tip de lăcuste al căror nume îi indică pe „cei care combat şarpele”. Că el se hrănea cu lăcuste şi cu miere sălbatică înseamnă că se hrănea cu Cuvântul lui Dumnezeu care are două puteri: prima putere este aceea de a ucide şarpele, adică de a omorî minciuna antică, deoarece Cuvântul Domnului este adevărul. Deci, hrana sa fundamentală în deşert, hrana călătoriei este Cuvântul lui Dumnezeu, este adevărul care biruie minciuna.

Botezătorul este unul care trăieşte nu doar cu pâine, după cum noi facem de obicei, ci cu fiecare cuvânt care iese din gura Domnului. Viaţa lui Ioan este Cel care vorbeşte, în acest fel îl biruie pe şarpele din trecut şi în acest fel hrana sa e plină de dulceaţă.

v. 5

5 Şi veneau la el din Ierusalim, din toată Iudeea şi din tot ţinutul Iordanului

Subliniem două aspecte ale versetului: primul este ieşirea din Ierusalim, al doilea este păcatul, răstignirea.

Botezătorul vrea un exod diferit de primul, care consta în a merge la Ierusalim, în pământul făgăduinţei, în locul sfânt. Acum exodul înseamnă a ieşi din Ierusalim… Evanghelia este o invitaţie să ieşim din ideile noastre despre Dumnezeu, din locurile noastre sfinte, de neatins, pentru că Dumnezeu este diferit de cum noi ni-L închipuim.

Dumnezeu este Isus! Isus este vestea pe care noi o avem despre Dumnezeu, El este Cel vestit… Fiecare pericopă a Evangheliei ne va da o nouă informaţie despre Dumnezeu care ne va face „să ieşim” din mentalitatea noastră, din oraşul nostru sfânt. Isus ne face să ieşim… Acesta e aspectul cel mai scandalos al creştinismului – aspect prin care creştinismul e diferit de oricare altă religie – şi-l vom sublinia în pericopa următoare… Dumnezeul nostru este un om care se pune în rând cu păcătoşii.

E o invitaţie la exodul, la ieşirea din propriile noastre trăiri religioase însuşite pentru a merge dincolo de ele, căci Dumnezeu e mai mare decât eu pot să-mi închipui şi să spun.

v. 6

6 şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan.

„Ies mărturisindu-şi păcatele”. Acesta e un lucru mare. Un psiholog îi spunea unui preot: „Cine nu reuşeşte să păcătuiască, vine la mine; cine ştie că a păcătuit, merge la tine”. Există un gram de adevăr în spatele acestei glume…

În zilele noastre nu mai există conştiinţa păcatului, deşi este lucrul cel mai sublim care ar putea exista: este conştiinţa că ai greşit, ştiind că poţi face diferit… Notăm două lucruri: ştiu că greşesc şi ştiu inclusiv că sunt liber să fac şi în mod diferit…

În general, omul este dominat de inconştienţă (de indiferenţă) – nu există nici binele şi nici răul –apoi când îşi foloseşte conştiinţa (discernământul) spune: da, însă eu sunt sclav… Deci adevărata conştientizare (percepere) a păcatului este lucrul cel mai sublim pe care l-ar putea avea omul. A şti ce avea, apoi a şti că este eliberat… Apoi să nu caute să se justifice, dacă din întâmplare greşeşte… E o ţintă greu de atins…

Dacă-i lipseşte simţul păcatului – şi pentru a-l avea, drumul este lung – omul este cuprins de sensul de vină, care este sentimentul de nepotrivire, e sentimentul omului care nu poate să împlinească ceea ce ar trebui să fie.

Din sensul de vină tu nu ai ieşire… Vina cere să ispăşeşti. Este just ca tu să ai un sens de nepotrivire faţă de ceea ce tu ar trebui să fii, pentru că nu eşti un animal. Deci nu te simţi liniştit, realizat şi mulţumit aşa cum eşti… Numai prin experienţa unei relaţii personale cu Dumnezeu care mă iubeşte, numai aşa problema nu este a nepotrivirii mele, a vinei mele, a normelor mele încălcate, ci problema este că eu sunt chemat să fiu ca El prin iubire şi eu nu reuşesc, dar El mă iertă, mă face să fiu ca El prin iertare…

Iertarea este cel mai mare act de eliberare care există. A-l ierta pe un om înseamnă a-l vindeca, a-l învia. Căci eul nostru nu iartă. Numai Dumnezeu iartă… De sensurile noastre de vină nimeni nu ne iartă, eventual se prefac… Alţii ne pot elimina acele sensuri de vină mai greşite, clarificându-ne situaţia, apoi ne spun: „bine”.

Însă faptul de a ne simţi nepotriviţi faţă de ceea ce ar trebui să fim aparţine naturii noastre umane. Şi nu afli vreo soluţie până când nu înţelegi că „problema nu este ceea ce eu trebuie să fiu, ci problema e cine este altul pentru mine, ce înseamnă iubirea şi apoi iertarea sa pentru mine…”.

Biserica este în substanţă eveniment de iertare. Suntem iertaţi şi iertători. Prin iertarea noastră se transmite esenţa lui Dumnezeu care este iertare. Iertarea e singura victorie posibilă asupra răului. Vom relua aceste teme… Iertarea reprezintă întreaga temă a predicării profeţilor şi constă în a înţelege raportul nostru cu Dumnezeu, chiar şi-n falimentul nostru, care totuşi rămâne (este) un raport cu Dumnezeu. Nu e un raport între mine şi super eul meu. Iar raportul meu cu Dumnezeu este unul de iertare.

Spovedania pentru ca să fie bună trebuie să fie un dialog şi nu un monolog care se consumă în intimitatea mea, ca un fel de nemulţumire şi dezamăgire de mine însumi… Spovedania e un dialog, deci este o deschidere către Cineva, un dialog presărat cu durere dar şi cu iubire şi bucurie. Aceasta este pocăinţa şi adevărata spovedanie a păcatelor.

Pavel îi întreabă pe cei din Corint: cum ştiţi voi că Cristos a înviat? Proba că a înviat Cristos e că noi nu mai avem păcatele noastre… Pentru noi acest adevăr e ciudat, căci Cristos înviat pare că ar însemna cine ştie ce… Iar faptul că eu nu mai am păcatele mele… nici măcar nu ştiu ce înseamnă. Însă pentru Pavel reprezintă proba fundamentală că Isus a înviat. Dacă nu, atunci voi încă aţi fi în păcatele voastre.

Învierea este experienţa iertării lui Dumnezeu şi a Spiritului nou al Înviatului care te iartă şi trăieşte în tine. Aceasta e experienţa Înviatului. Din nefericire, noi ignorăm aceste lucruri, dar sunt substanţa Creştinismului.

Vestirea că Isus a murit şi a înviat, precum şi vestirea iertării şi a botezului pentru iertarea păcatelor, aparţine predicării. Iar omul este mântuit pentru că este iertat de păcatele sale. Şi nu mai trăieşte în baza sensurilor sale de vină – adică în baza închiderilor sale – ci trăieşte prin iubirea pe care Dumnezeu o are pentru el ca om. Iată ce înseamnă iertarea…

vv. 7-9

7 Văzând că la botezul lui veneau mulţi dintre farisei şi saducei, le spunea: „Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine? 8 Faceţi deci rod vrednic de pocăinţă. 9 Să nu credeţi că puteţi spune: «Îl avem de tată pe Abraham» pentru că vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice lui Abraham fii din pietrele acestea.

Aceste versete sunt împotriva religiozităţii care spune: noi îl avem pe Avram ca tată, noi avem toate tradiţiile noastre, noi suntem bravi! Este vorba de omul care nu înţelege nevoia sa de convertire, nu înţelege ce înseamnă iertarea păcatelor, ci stăruie în propria sa auto-justificare… Eu nu trebuie să-mi cer iertare pentru nimic.

Cazurile sunt două: ori tu nu exişti, ori dacă exişti, atunci eşti un păcătos la fel ca toţi; ori trăieşti într-o inconştienţă absolută, sau eşti un om care te ascunzi în spatele unei autojustificări religioase… „Îl am pe Avram ca tată, deci mântuirea mea e garantată de unele puncte sigure care nu mă pun în discuţie, în dubiu pe mine, viaţa şi credinţa mea, iar mântuirea e un fel de talisman: eu am această tradiţie, această filozofie, deci sunt mântuit”.

Însă problema este convertirea mea personală, şi viaţa mea care să fie un răspuns dat darului lui Dumnezeu pentru mine. Textul spune: „Dumnezeu poate face fii ai lui Avram chiar şi din pietre”. De fapt, Domnul va face şi din inima noastră de piatră, o inimă de fiu.

vv. 10-12

10 Securea este deja pusă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc. 11 Eu vă botez cu apă, spre convertire, însă cel care vine după mine este mai puternic decât mine; eu nu sunt vrednic să-i duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. 12 El are în mână lopata de vânturat şi va curăţa aria: grâul îl va aduna în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge”.

Primul lucru este că securea e pusă la rădăcina pomului iar cu vânturătoarea va curăţa grâul său, dar pleava şi pomul fără rod vor fi aruncaţi în foc… Prin aceste cuvinte se vesteşte judecata lui Dumnezeu. Tot ce nu produce rod de viaţă este moarte. Judecata lui Dumnezeu înseamnă a evidenţia ceea ce este mort.

Noi spunem că e inutil pentru că şi noi ştim acest lucru, dar ne prefacem că trăim…

Judecata însă denunţă ceea ce este mort, dar trimite focul care nu doar arde, ci te botează, căci focul e şi Spiritul Sfânt. Adică nu doar te va face să constaţi moartea ta, ci te va boteza în Spiritul Sfânt.

Spiritul înseamnă viaţă, sfânt Îl reprezintă pe Dumnezeu; deci tu vei fi scufundat în viaţa lui Dumnezeu, care este un foc arzător, adică focul iubirii lui Dumnezeu. Şi acest foc – această iubire – îi va judeca pe toţi. Toată viaţa noastră e judecată în baza iubirii.

Ceea ce nu este iubire este egoism şi este ars. Ceea ce este iubire este viaţă şi e viaţă de fiu. Deci focul Spiritului va judeca lumea. Însă va fi o judecată care nu va extermina sau nimici – distrugerea răului e un bine – nu va distruge pe cei răi, căci astfel toţi am fi nimiciţi. Dar a distruge răul este un bine şi este la fel ca a-l vindeca pe un om de boala, de răul său. Imediat se simte bine. Deci judecata lui Dumnezeu nu este împotriva persoanelor, ci se aplică împotriva răului, va arde răul… Va arde răul dar între timp va scufunda persoanele în Spiritul Sfânt, în focul lui Dumnezeu, în viaţa Sa.

Prin urmare, Botezătorul, în sinteză, este omul care stă şi-l aşteaptă pe Dumnezeu, în deşert, dispus să se convertească, să trăiască prin Cuvânt, să accepte acel foc care este însuşi iubirea lui Dumnezeu care devine judecată care arde tot negativul şi ne ajută să trăim viaţa nouă de fii. Aceasta este sinteza pericopei ascultate…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop