Matei 4,18-25

Prima acțiune pe care o face Isus după ce a vestit Împărăția și convertirea, ne arată cum se realizează Împărăția lui Dumnezeu: Împărăția înseamnă a-L urma pe Isus Cristos.

Prima și ultima minune pe care le face Isus – toate celelalte minuni fiind în funcție de acestea două – sunt „ca noi să-L urmăm pe El”. Căci urmându-L pe El, noi devenim ceea ce suntem, adică fii, străbatem calea Fiului și realizăm pe deplin adevărul nostru.

Întreaga Evanghelie ne va arăta calea lui Isus, care este la fel ca urzeala pe care se țese acțiunea călătoriei noastre. Noi greșim toate direcțiile, la fel ca discipolii, dar Îl urmăm pe El. În acest proces în care El avansează iar noi Îl urmăm – chiar greșind – și ne naștem în final ca oameni noi, în urma Lui.

Se citește Mt. 4, 18-25

18 Umblând de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi fraţi: pe Simon, numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari, 19 şi le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” 20 Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. 21 Plecând de acolo, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele, şi i-a chemat. 22 Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat. 23 El străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în popor. 24 Şi s-a dus vestea despre el în toată Siria. Erau aduşi la el toţi cei care sufereau de diferite boli şi chinuri: posedaţi, lunatici şi paralizaţi, iar el îi vindeca. 25 Îl urmau mulţimi numeroase din Galileea, din Decapole, din Ierusalim şi Iudeea, şi de dincolo de Iordan.

„A-L urma pe Isus” este centrul credinței creștine și a pericopei. Creștinismul se poate sintetiza într-un singur cuvânt: ” a-L urma pe Isus”. Numai urmându-L pe El credința devine realitate, devine raport personal cu El: nu doar raport de prietenie, ci unul comportamental căci, Îl urmezi, parcurgi aceeași cale, ai același rezultat și devii fiu. Prin urmare, tocmai urmându-L pe Isus, împlinești totul!

„A-L urma pe Isus” nu este o inițiativă de-a noastră… De obicei, un om își alege învățătorul, apoi, pe bună dreptate, îl abandonează și devine el învățător. Și face bine! Vai să urmezi învățătorii pământești… Spune Biblia: „Blestemat omul care urmează un alt om!”. Deci, trebuie urmat numai Domnul!

Nu noi alegem să-L urmăm; ci-L urmăm pentru că „suntem chemați”. Urmarea noastră este un răspuns dat propunerii Sale.

Textul prezintă două scene de vocație. Vocația înseamnă „a fi chemat: chemat pe nume”. Acești primi discipoli, care apoi vor fi apostoli, descoperă vocația lor, adică numele, identitatea lor.

Problema fundamentală a fiecărui om este de a-și descoperi vocația, „cum sunt chemat? Cine sunt eu în realitate?… Dar, nu înaintea oamenilor! Ceilalți pot crede ceea ce vor. Nu mă interesează! Problema e: cine sunt eu pentru Dumnezeu? Căci ființa mea (valoarea mea) este așa cum mă numește Dumnezeu!”. Numele meu, realitatea mea este așa cum mă numește Dumnezeu!

Isus ne spune, ne arată „numele”, realitatea noastră. Și este acel nume (realitate) care eliberează potențialul nostru (al tuturor discipolilor), făcându-ne ca El, în relație cu El, urmându-L.

Centrul textului este vocația, adică: chemarea lui Isus adresată nouă și răspunsul nostru, care constă în a-L urma.

Elementele vocației sunt repetate, pentru că dacă un om nu le vede prima dată, să poată să le vadă a doua oară… Ele sunt: Isus călătorește, vede, cheamă și apostolii răspund… spunând nimic. Răspunsul nu este un cuvânt, căci Isus a făcut o propunere, iar răspunsul constă în a urma practic această propunere. Răspunsul e viața discipolilor: „ei lasă totul, pentru a-L urma”.

Elementele fiecărei vocații creștine (chiar umane) sunt: a-L întâlni pe Domnul care-ți spune numele (numele meu este realitatea mea pe care apoi o realizez, deci numele meu devine misiunea mea, sensul vieții mele, drumul meu viitor. Orice vocație este o misiune!)

Sunt elementele oricărei „vocații umane”, căci în acest loc nu se relatează doar despre chemarea apostolilor – noi putând să ne scuzăm, pentru că nu este vorba despre noi… – ci textul povestește chemarea „discipolului”, a celui care-L urmează pe Isus… Apoi un om se va „specializa” în a-L urma printr-o anume slujire, iar altul, printr-o altă slujire… Este fundamental că tot omul este chemat să-L urmeze pe Isus. Acest adevăr e valabil pentru toți!

Acest text îl înțelegem doar citind pericopa de dinainte și de după aceasta. Textul precedent se încheie subliniind că „poporul care călătorea în întuneric, a văzut o mare lumină” (iar lumina e începutul creației. Iată că marea lumină, noua creație constă în a-L urma pe Isus. Deci pericopa continuă pasajul biblic precedent). În același timp, ea are legătură cu textul care-o urmează: este vorba de discursul de pe munte. Deci, a-L urma pe Isus înseamnă a asculta discursul de pe munte, care e discursul Fiului, care ne face fii.

Această scenă a vocației pusă între vestirea Împărăției „care este aici și care este marea lumină” și „discursul de pe munte, adică autobiografia lui Isus”, ne ajută să înțelegem care este esența credinței creștine: urmarea Lui – adică a trece de la moarte la viață, de la întuneric la lumină – care se împlinește prin ascultarea Cuvântului care ne transformă în El.

Noi avem impresia că „a crede, a adera la Domnul” este ceva static… însă, nu! A crede e ceva forte dinamic: este a-L urma pe Isus! Căci despre Dumnezeu nu știm nimic: „Pe Dumnezeu niciunul dintre noi nu L-a văzut vreodată”, dar Isus ne arată cine e Dumnezeu! Și Isus „se mișcă”. Deci, a adera la Isus înseamnă a-L urma! Nu e ceva static.

Când spunem despre „credința creștină” că – prin definiție – este consimțirea, aderarea intelectului la adevărurile revelate, este un lucru adevărat. Însă textul biblic ne spune ceva mult mai simplu: credința sunt cei doi ochi pentru a vedea, cele două urechi pentru a auzi și o pereche de picioare pentru a umbla. Credința este ceva foarte concret, alcătuită din „picioarele” care-L urmează pe Isus. Iar „piciorul” (urmarea lui Isus) este linia de sosire a „ochiului” și a „urechii”. Căci ochiul privește spre direcția în care piciorul e îndreptat.

v. 18

18 Umblând de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi fraţi: pe Simon, numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari,

„Isus umblă”… Isus călătorește mereu.

Omul „umblă”, căci acolo unde este nu se află acasă. Casa omului este casa Tatălui. Și Isus străbate drumul spre casa Tatălui. Isus se comportă exact în mod opus față de Adam care a călătorit… pentru a se ascunde în întuneric.

Călătoria lui Isus este călătoria luminii, călătoria pascală. E o călătorie mare, care intră în moarte și merge dincolo de moarte, în viață. Deci toată viața lui Isus este reprezentată prin această călătorie: trecerea de la moarte la viață. În Biblie, cuvântul „a călători” face referire la „trecere (la Paști, la Marea Roșie)”, la călătoria prin deșert.

Isus călătorește pentru că ne cheamă să călătorim. A călători nu înseamnă a hoinări, ci a se îndrepta spre ceva precis, venind de la și mergând spre

Isus care călătorește – și noi Îl urmăm tocmai pentru că El călătorește – face referire la norul care l-a însoțit pe Israel în deșert și l-a condus la libertate (prin stâlpul de foc). Deci Isus este norul, e prezența lui Dumnezeu, e stâlpul de foc care iluminează noaptea.

Când Israel a fost urmărit de egipteni, norul s-a așezat între Israel și egipteni: pentru Israel era lumină, pentru egipteni era întuneric. Așa este și cu Isus. Dacă vrem să înțelegem ceva despre Isus, ori Îl urmăm pe calea către libertate și El devine lumină pentru noi… ori, dacă noi nu vrem libertatea, Îl vedem ca fiind întuneric pentru noi, o enigmă ce n-o pricepem.

Isus este „norul” în sensul că acoperă acea prezență, acea lumină a lui Dumnezeu – care ne-ar orbi – dar în același timp, Isus ne arată această lumină.

Un alt element care face referire la Exod este „marea”. Marea ne amintește de apele de la începutul creației… Vocația este trecerea Mării Roșii, de la sclavie la libertate, dar este și trecerea de la „a nu fi” la „a fi” (de la inexistență la existență): tu exiști numai atunci când ești chemat, când ai un nume, când exiști pentru cel de lângă tine!

Vocația este o creație nouă și este trecerea pascală spre libertate; este un nou exod și o nouă creație; este, în final, nașterea omului nou și intrarea în libertate… Până când nu descopăr vocația mea, eu nu exist, căci nu știu cine sunt. Deci eu nu sunt liber.

Primul lucru pe care Isus îl face este „a vedea”, amintind de Cartea Genezei când se spune că „Dumnezeu a văzut”.

Cum i-a privit Isus pe acești doi? Un om există așa cum este văzut.

Omul caută gloria, mărirea. Și mărirea este felul în care celălalt te vede, căci un om este persoană în măsura în care cel de lângă el îi dă importanță, îl vede, îl evaluează, îl consideră… Dar, cum ne vede, ne evaluează și ne consideră Dumnezeu? Aceasta este adevărata noastră viață! Eu sunt așa cum mă vede Dumnezeu! Ființa mea este așa cum mă privește El! Acesta este numele meu, identitatea mea! Aceasta este ceea ce eu realizez în viață.

Cum ne vede Dumnezeu? (Adam s-a ascuns de Dumnezeu, pentru a nu fi văzut și și-a pierdut realitatea sa de fiu!). Isus a venit să ne arate cum ne vede, ne spune și cum ne privește Dumnezeu, atunci când Îi spune Tatălui (Io. 17,23): „I-ai iubit așa cum Mă iubești pe Mine”.

Tatăl ne vede pe fiecare cu aceeași ochi cu care-L privește pe Fiul-Unul născut. Adică mă privește și mă iubește cu o iubire unică, totală și irepetabilă. Ființa mea este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine, acesta e numele meu. E numele meu ascuns și este un nume specific pentru mine și pentru fiecare om. Numai privind cum El mă vede, eu descopăr numele meu.

Întreaga Biblie vrea să-mi reveleze, să-mi arate felul în care Dumnezeu mă privește. În Cântarea Cântărilor Mirele (Dumnezeu) îi spune miresei (deci, nouă): „te rog nu mă privi. Privirea ta mă tulbură”. Dumnezeu e atât de îndrăgostit de om, încât își pierde capul pentru om, El este pasiune pentru om. Biblia ne povestește pasiunea (ardoarea, înflăcărarea) lui Dumnezeu pentru om.

A mă privi – așa cum Dumnezeu mă vede – înseamnă să ating demnitatea mea unică, adevărata mea glorie și mărire. Gloria mea o înțeleg pe cruce: Dumnezeu își dă viața pentru mine, deci eu am o mare valoare. Pe cruce, Domnul îmi dă deplină libertate, căci nu depind de cum mă privește vreun alt om și nici de cum mă privesc eu. În sfârșit știu cine sunt.

În general noi ne vedem… oh! Avem o privire (o părere) falsă despre noi.

Dacă omul și-ar cunoaște demnitatea… Raiul nu e nimic altceva decât a cunoaște ceea ce suntem și cine suntem. Noi suntem iubirea infinită pe care Dumnezeu o are pentru noi. În noi Îl vedem pe El cu frumusețea și iubirea Sa pentru noi. Aceasta e identitatea noastră!

Dacă primii apostoli – și toți ceilalți până la noi, dar și noi – îl urmăm pe Domnul, nu-L urmăm pentru că suntem fanatici sau proști, ci-L urmăm pentru că am intuit câte ceva din adevărurile enumerate mai sus, pentru că în acestea constă adevărul nostru.

Dacă tu privești în ochiul celuilalt, te vezi pe tine. Căci eu sunt tocmai ceea ce sunt în ochiul altuia, dar, din fericire… sunt ceea ce sunt în ochiul lui Dumnezeu!… A descoperi acest adevăr înseamnă a afla vocația noastră, numele nostru.

Noi „vedem” ori creativ ori distructiv, adică privirea noastră ori ne ajută să trăim, ori să murim. Însă Dumnezeu ne vede foarte bine: „Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât pe Fiul Său l-a dat”. Dumnezeu este mai preocupat de noi, încât Îl dă pe Fiul Său, viața Sa, viitorul Său pentru noi… Se jertfește pentru noi… Așa ne vede Dumnezeu.

Ce vede Isus? Vede doi frați. Se vorbește despre „frați” de mai multe ori: „Andrei și fratele său”, „doi frați”, „Ioan și fratele său”… Cuvântul „frate” e important! Căci felul în care sunt privit de Isus, îmi arată adevărul meu. Isus este Fiul iubit! În ochiul Său eu văd realitatea mea de fiu. Și această realitate de fiu o trăiesc în raport cu fratele. Dacă eu sunt fiu, sunt frate cu aproapele, altfel nu sunt fiu… În fraternitate se realizează filiațiunea. Chemarea noastră de a fi fii se împlinește tocmai în fraternitate. Este ceea ce Isus a făcut la Botez. El este Fiul, pentru că se face fratele nostru, al tuturor.

Deci această vocație a fraților înseamnă că suntem creați frați de vocație. Suntem chemați la fraternitate, tocmai pentru că suntem fii. Faptul de a fi fiu este identitatea mea (a fiecărui om), este numele meu, și apoi numele meu se realizează printr-o misiune, iar misiunea Fiului (și a fiecăruia dintre noi) este de a fi frate: este realitatea Lui față de alții… Și Biserica e această fraternitate: „numărul doi” indică începutul mulțimii infinite a fraților.

Munca lor este de a arunca mrejele. Ei au o mreajă – în formă de halău – pe care o aruncă mereu… Arareori prind ceva. Deci este un pescuit al săracilor. Ei fac această muncă, pentru că este ocupația lor.

Deci, noi suntem chemați în viața cotidiană în timpul muncii de zi cu zi. Însă munca lor este semnul adevăratei lor munci: vor fi pescari de oameni. Viața lor cotidiană indică și stilul lui Dumnezeu care se face om, faptul că El intră în realitatea umană, chiar și în cea obișnuită, banală de zi cu zi.

Noi ne-am gândi că Dumnezeu se face prezent într-un climat religios și nu într-un climat obișnuit de zi cu zi, la locul de muncă. Însă pe Dumnezeu Îl aflăm în cotidian, în banalitatea muncii. Căci dacă nu este la locul de muncă, nu e Dumnezeul Evangheliei, nu e Dumnezeul pe care ni L-a arătat Isus.

Munca lor devine vocația lor: „veți fi pescari!”. Vocația mea nu este ceva diferit de munca mea. Munca mea deja este o vocație: depinde de felul în care-mi desfășor munca. Ei de ce pescuiesc? Pentru a trăi. Scopul pescuitului este viața omului. Dar această viață pământească o pierdem. Discipolii vor înțelege că există ceva mai important decât a pescui pentru a menține viața pământească, pe care omul o pierde. Există vocația de a-l pescui pe om la Viață, adică faptul de a conserva și a da viața este adevărata pescuire.

Munca ne folosește pentru a trăi, dar apoi murim. Deci munca nu ne ajută să trăim veșnic. În fiecare muncă de-a noastră există ceva care are legătură cu „viața veșnică”: e a fi pescuiți din moarte… E modul în care noi ne facem munca. Este modul fiului și al fratelui.

v. 19

19 şi le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!”

După „privire (a vedea)” acum avem „Cuvântul (propunerea)”.

În timpul creației mai întâi a fost „Cuvântul” și apoi Domnul „a văzut”, căci la început nu exista omul. Acum omul există, deci Isus mai întâi vede și apoi vorbește… Omul există, dar este pierdut, pentru că nu-și cunoaște identitatea, pe care o află numai în privire. Când și-a aflat propria identitate în privirea lui Isus, omul urmează Cuvântul care-i spune numele său.

Care este numele omului și numele meu? „Vino după Mine!”. Numele meu e relația mea cu Isus! Este o relație egală pentru toți și totodată, diferită pentru fiecare. Fiecare om Îl va urma pe calea sa, dar sensul oricărui drum este a-L urma pe El, Fiul. Urmându-L pe El, Fiul, devin eu însumi, adică fiu, după modul meu, în funcție de particularitatea mea.

Acesta e numele fundamental al fiecărui credincios. Urmându-L pe El descopăr tot mai mult numele meu, adevărul meu. Și nu este un adevăr abstract, căci iubirea pentru El mă ajută să cresc în adevărul meu. Căci adevărul meu este iubirea pe care El o are pentru mine, o iubire pe care o descopăr treptat, pe măsură ce-L urmez.

În cuvintele „urmează-Mă pe Mine” este sintetizată întreaga propunere pe care Dumnezeu o poate face omului: „Urmează-Mă pe Mine” și e clar că devii ca Mine. Noi urmăm un om pentru a sta cu el, pentru a fi cu el, pentru a fi egal cu el…

Această invitație este invitația cea mai mare, pentru a atinge maxima libertate posibilă pe care poate să o atingă omul: de a-L urma pe Dumnezeu, pentru a deveni ca Dumnezeu.

„Vai de mine… Mi-a spus să-L urmez și apoi El sfârșește pe cruce…” Nu! Nu așa se pune problema!… Crucea deja există și este aceea unde suntem. Dar se sfârșește în înviere. Iar drumul lui Isus e calea libertății fiilor, drumul lumii noi, al iertării, al împăcării, al libertății… până la libertatea față de moarte. Dumnezeu ne face această mare propunere…

Invitația este și o rugăminte („te rog să mă urmezi”). Nu pentru că vrea să aibă adepți, ci pentru că Isus știe că El este viața, libertatea și iubirea, și pentru că El ne iubește, dorește ca noi să fim în adevăr, iubire și viață… deci ne spune „te rog să Mă urmezi”.

Dacă Mă vei urma, vei deveni „pescar de oameni”. A pescui un om înseamnă a-l scoate afară din apă, din moarte. Pentru un evreu, lacul și marea indică prăpastia, răul, pierzania. Deci a pescui omul înseamnă a-l salva din abis, din rău, din moarte, din lipsa de sens.

Dacă peștele trăiește în apă, omul în apă moare. Deci discipolii sunt invitați să scoată oamenii din moarte. Vocația înseamnă a ieși afară din moarte. Dar nu este numai ieșirea ta. Tu deja ai fost pescuit, urmându-L pe El. Ci „vei deveni ca Mine”, adică un om care-i pescuiește pe alții… „Urmându-Mă pe Mine vei deveni fiu ca Mine și tot ca Mine vei deveni frate„, un om care reușește să-i pescuiască pe alții din moarte… Astfel devenim egali cu El. Deci Isus ne propune să fim cu El și ca El.

v. 20

20 Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat.

Răspunsul discipolilor – dat invitației lui Isus – este ciudat.

Un om care muncea într-un pământ care nu era al său, aflând o mare comoară, ce face? Se întoarce acasă și-i spune soției: „cât suntem de ghinioniști. Trebuie să vindem totul pentru că acolo este o comoară și trebuie să cumpărăm acel pământ”. Reacția este la fel cu a creștinului: „cât sunt de ghinionist căci trebuie să merg la Liturghie, să respect poruncile…”. Nu?… Acel om ce face? „Plin de bucurie, vinde totul și spune: ceea ce mă interesează… este comoara”.

Nu înseamnă că discipolii lasă totul pentru că sunt mari asceți, pentru că și-au făcut bine socotelile pentru a intra în viața veșnică… ei lasă totul pentru că au descoperit un lucru care valorează infinit mai mult și restul nu-i mai interesează… Dar nu lasă spunând: „așa suntem liberi înaintea bogățiilor”. Nu! Ei lasă totul pentru că au aflat comoara. E un fel de afacere… Simt că le convine să-L urmeze pe Isus. Ceea ce discipolii fac este marea afacere, e viața.

În textul paralel din Ev. lui Ioan, primul discipol e numit Andrei. El merge la fratele său și-i spune: „L-am aflat pe Mesia – adică totul – vino și vezi!”.

Motivul care ne determină să fim credincioși este „bucuria pentru că am aflat comoara”. Motivul nu este nici datoria, nici obligația, ci este bucuria.

Care este comoara? Este modul în care Dumnezeu mă privește; este invitația pe care mi-o adresează ca să fiu ca El; este faptul că, în sfârșit, eu am descoperit ce sens are viața mea (sunt o persoană iubită infinit de Dumnezeu și chemată să răspund în mod liber acestei iubiri pentru a fi ca El și a trăi ca El). Această descoperire ne ajută să trăim.

În general, noi credem că discipolul trebuie să „lase” și că e un lucru greu… Adevărul e că nu e nimic de lăsat, ci discipolul are numai de câștigat!

În Fil. 3 Pavel povestește vocația sa că: întreaga sa bogăție pe care o avea în cunoașterea doctrinei, în respectarea legii, în faptul că era fără cusur, o persoană foarte bravă… cel mai bun dintre toți. El spune că toată bravura, bogăția și faima sa le-a considerat gunoi față de măreția cunoașterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Cu alte cuvinte, lucrurile cele mai importante – religia sa și înțelepciunea sa, pe care Pavel le-a cultivat întreaga sa viață – sunt un nimic, doar mă deranjează și de aceea mă eliberez de ele în fața comorii pe care am descoperit-o. De ce? Pentru că am fost cucerit de Cristos Isus. Și credința este a fi cuceriți de Cristos Isus. Pavel adaugă: „De aceea și eu alerg, pentru a-L cuceri”. Și viața noastră este în totalitate un răspuns dinamic dat faptului că Isus ne-a cucerit!

Nu este vorba de o concurență între valori: aleg valoarea supremă – pe Dumnezeu – și renunț la tot restul. Nu! Valorile rămân. Dar imediat se creează o comparație. Când soarele răsare, stelele încă există pe cer, dar totuși nu se văd, atât este de puternic soarele.

„Și imediat L-au urmat”… acum începe drumul discipolilor. Întreaga Evanghelie ne va arăta această călătorie. E frumos să vedem cum vor călători. Căci în ce fel L-au urmat? „Neînțelegând” și atunci când cred că au înțeles, de fapt ei înțeleg tocmai opusul… La urmă toți fug, unul dintre cei mai competenți Îl trădează, cel mai brav, se leapădă de El și ceilalți se ascund. Deci e interesant modul în care-L urmează… Și ei au făcut exact ca noi…

Totuși, în ciuda acestor lucruri, este adevărat că ei L-au urmat. Și, din a-L urma face parte și infidelitatea, trădarea, lepădarea… pentru că noi suntem făcuți așa. Și El ne cheamă să-L urmăm așa cum suntem.

Și-și dau seama că acest „a-L urma” – care a avut un început și a avut infinite contradicții – la urmă este sensul vieții lor. Așa ni se întâmplă și nouă: viața noastră e plină de infinite contradicții, dar ne dăm seama că sensul vieții noastre este de a-L urma pe El. Și istoria realizează acest sens. Au avut multe dubii, incertitudini. Mai mult, au avut multe certitudini și toate erau greșite (când merg să-L caute, să-L cheme acasă, când Îi spun că a venit momentul potrivit să devină rege, toți Îl caută…). Toate marile certitudini pe care le aveau, toate au fost dezmințite („noi speram…” vor spune după Înviere… Adică au rămas complet dezamăgiți de toate certitudinile lor. Și totuși a existat o altă certitudine: certitudinea lui Dumnezeu).

E interesant faptul că și vocația noastră – identitatea și numele nostru – străbate multe căi ciudate, pe care noi niciodată nu le-am prevăzut, chiar și lucruri negative (dubii, incertitudini, infidelități). Și totuși este adevărat că sensul vieții noastre este de a-L urma pe Isus. Și e minunat că există piedicile, căci înseamnă că viața noastră cea adevărată, cea reală este mântuită. Deci nu e mântuită doar viața noastră frumoasă…

Faptul că L-au urmat „imediat” nu este doar un aspect cronologic, ci indică profunditatea. Adică ei au spus „da”-ul lor, apoi „da”-ul lor l-au reînnoit trecând prin toate etapele vieții, care nu sunt tocmai pozitive („n-au înțeles; au înțeles exact opusul… Au trădat, au abandonat, s-au lepădat”). Totuși… L-au urmat „imediat”.

vv. 21-22

21 Plecând de acolo, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele, şi i-a chemat. 22 Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat.

Scena e aproape identică dar e și repetată… acest fapt înseamnă că această scenă se repetă continuu… Ea este povestită o dată, de două ori, de trei ori… și în acest șir se află și istoria mea… Cu alte cuvinte, după exemplul acestui text, fiecare om își povestește istoria. De ce? Pentru că în același mod este chemat fiecare. Deci cele două scene sunt identice și repetate, dar au unele variații, căci fiecare scenă e particulară, unică, nu e xerocopiată ci e personalizată.

Dacă primii aveau un simplu halău, aceștia au o barcă mai performantă, au mreje mai bune… îl au și pe tata… Deci fiecare om este chemat – și în situația sa – Îl urmează.

Nu se precizează ce au spus apostolii, pentru că a-L urma nu înseamnă a spune lucruri și nu înseamnă nici a avea programe clare (pentru politicieni e util să aibă un anume program, ca să le dăm votul)… aici este un lucru mai profund, este Mesia care dorește să ne facă fiii lui Dumnezeu.

A existat o intuiție divină despre „care este sensul vieții”, adică „numele meu”. Această intuiție este la nivel de sămânță, căci adevărul despre „numele lor” îl vor pricepe de-a lungul întregului drum în urma lui Isus; vor înțelege la sfârșitul Evangheliei; vor înțelege la sfârșitul vieții lor. Și la urmă, fiecăruia îi va fi dat numele propriu pe o piatră albă.

Această scenă, pusă la începutul Evangheliei, de fapt se realizează pe deplin la sfârșitul întregii existențe și a istoriei. Căci întreaga istorie constă în a-L urma pe Fiul până când toți vom fi fii și Dumnezeu va fi totul în toți. Însă există un început istoric precis: este decizia și ascultarea acestui Cuvânt și vederea acestei priviri.

La nivel de sentimente… în viața spirituală trebuie să fim mișcați de o voință plină de suferință și de întristare sau trebuie să fim mișcați de bucurie și mângâiere?

Întrebarea e retorică… Dacă noi facem un lucru, este pentru că suntem împinși din interior – sensurile de vină ne fac foarte bravi (suntem foarte buni când ne simțim vinovați. E un lucru greșit, dar e așa) – deci, cu care sentimente-L urmăm pe Isus?

Vă arat care sunt sentimentele pe care trebuie să le urmăm… Dumnezeu se arată în inima noastră prin bucurie. Și fiecare decizie trebuie luată numai în baza mișcărilor de bucurie interioară, mișcări verificate îndelung în timp. Sensul datoriei denotă că e un lucru bun să încetăm să facem răul; dar niciodată să nu facem binele în baza datoriei, căci dacă faci binele din datorie, ceri să fie plătit. Binele se face numai din motive de bucurie.

Trebuie să fim atenți la sentimentele interioare… Bucuria care există mai înainte de acțiune, în timpul acțiunii și după… este semnul prezenței lui Dumnezeu și e semnul unui drum pozitiv.

Dușmanul face tot posibilul pentru a ne lua bucuria. De fapt, întotdeauna facem răul din întristare, datorită depresiei, al haosului… Deci când există sentimente de întristare, de vină, niciodată să nu luăm decizii în baza acestor sentimente. Singurele decizii pe care le putem lua sunt acelea prin care ne opunem sentimentelor negative, adică a face opusul a ceea ce ele ne inspiră. Apoi, mereu să cultivăm bucuria inimii. Și acest lucru se poate face, căci dincolo de cea ce mi se poate întâmpla – și viața-mi rezervă multe surprize – cu siguranță există un lucru care mi s-a întâmplat și mi se va întâmpla: că Domnul Și-a dat viața pentru mine, mă iubește și-mi dă viața veșnică. Și este ceva!

Deci, toate sentimentele de neîncredere și depresie pe care le avem în viață, în noi înșine, să le corectăm constant la lumina modului în care Dumnezeu ne privește.

Această metodă e o adevărată vindecare spirituală, necesară pentru a lua decizii libere și evanghelice. Dacă nu, mereu vom acționa în baza sentimentelor interioare pe care le avem – poate nespovedite – de vină, de întristare, de datorie, de victimism, de sadism, de masochism… și niciodată nu vom acționa în baza sentimentelor de bucurie și de descoperire a libertății… și Dumnezeu ne cheamă la bucurie și la libertate.

Este clar că-n noi cele două sentimente – de tristețe și de bucurie – pot conviețui amestecate. Dar e bine să știm să le deosebim. De ce sunt trist? Pentru că fac ceva negativ… Atunci să mă opresc… Așa voi fi mai bucuros. Sau dacă fac ceva bun, de ce sunt trist? Poate că fac acel lucru din sensul datoriei, dar întristarea mea îmi arată că nu trebuie să fac acel lucru. Deci să nu-l fac!… Nu mă scuz că trebuie să fac acel lucru și apoi cred că-mi dă bucurie dacă-l fac, dar îmi pare rău că profitul meu suferă… Bine! Eliberează-te atunci de profitul tău, care te ține sclav. Adică eliberează-te de egoismul tău!

Mereu trebuie să știm interpreta ceea ce ni se întâmplă și să-i dăm câștig de cauză sentimentului bucuriei.

vv. 23-25

23 El străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în popor. 24 Şi s-a dus vestea despre el în toată Siria. Erau aduşi la el toţi cei care sufereau de diferite boli şi chinuri: posedaţi, lunatici şi paralizaţi, iar el îi vindeca. 25 Îl urmau mulţimi numeroase din Galileea, din Decapole, din Ierusalim şi Iudeea, şi de dincolo de Iordan.

Aceste versete prezintă în sinteză activitatea lui Isus și-o vom reafla la cap. 9,35: deci versetele sunt o sinteză a cap. 4-9. Și la cap. 10 vom avea discursul despre misiune. După vocația apostolilor, urmează misiunea lor.

Ni se prezintă activitatea lui Isus care străbate Galileea, învață, vestește Împărăția, vindecă bolile și îndrăciții și întreaga lume merge la El pentru „a asculta Cuvântul și a fi vindecată”. De la cap. 5 la cap. 10 ni se va prezenta toată această activitate a lui Isus care vindecă: în cap. 5-7 avem discursul de pe munte, care este terapia Sa fundamentală, adică este Cuvântul care ne vindecă de spiritul răului, ne dă spiritul Fiului. Și imediat urmează 10 minuni care împlinesc discursul de pe munte. Isus nu doar ne spune teoretic că noi trebuie să facem așa, ci „ne dă” să fim așa.

Isus face terapie – se îngrijește de cei care suferă – prin Cuvântul Său, un Cuvânt care dă viață, echilibru, sănătate, armonie.

După ce Isus a spus „vă voi face pescari de oameni”, ce face? În aceste versete ne arată cum pescuiește El oamenii și care e vocația discipolilor… Deci activitatea lui Isus (și a discipolului) este această acțiune a pescuitului de oameni: se îngrijește de toți și-i vindecă.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop