Matei 5,17-30

Vom sublinia modul în care Isus se raportează legii.

După ce am văzut că aceia care trăiesc spiritul nou al fericirilor sunt sarea pământului și lumina lumii, acum vom vedea cum această sare, adică această înțelepciune și această lumină se trăiește în raport cu alții. Și, înainte de toate, legea privește raportul cu alții și apoi cu Altul.

Există șase antiteze prin care Isus propune legea nouă. „Eu nu am venit să desființez, ci să împlinesc legea”. Creștinismul se prezintă ca împlinire a legii iudaice. Vom vedea ce se înțelege prin „împlinire”.

Se citește Mt. 5,17-30

17 Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii. Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc. 18 Căci, adevăr vă spun, mai înainte de a trece cerul şi pământul, nici o iotă şi nici o linioară nu va dispărea din Lege, până ce nu se vor împlini toate. 19 Aşadar, dacă cineva va încălca una dintre aceste porunci mai mici şi-i va învăţa astfel pe oameni, va fi numit cel mai mic în împărăţia cerurilor. Dar dacă cineva le va împlini şi va învăţa astfel, acesta va fi numit mare în împărăţia cerurilor. 20 Căci vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. 21 Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu ucizi! Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. 22 Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va fi condamnat la judecată. Dacă cineva îi spune fratelui său prostule! va fi condamnat de Sinedriu. Dacă cineva îi spune nebunule! va fi condamnat la focul Gheenei. 23 Aşadar, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, 24 lasă darul tău acolo, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău, şi apoi vino să-ţi oferi darul. 25 Împacă-te cu duşmanul tău repede, cât timp mai eşti cu el pe drum, ca nu cumva duşmanul să te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul gardianului şi să fii aruncat în închisoare. 26 Adevăr îţi spun, nu vei ieşi de acolo până când nu vei fi plătit ultimul ban. 27 Aţi auzit că s-a spus: Să nu comiţi adulter. 28 Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui. 29 Dacă ochiul tău drept te duce la păcat, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale, decât să-ţi fie aruncat în Gheenă tot trupul. 30 Şi dacă mâna dreaptă te duce la păcat, taie-o şi arunc-o de la tine, pentru că este mai bine pentru tine ca să piară unul dintre membrele tale, decât tot trupul tău să ajungă în Gheenă.

Versetele 17-21 sunt o introducere. Apoi există trei antiteze: „nu ucide, dar Eu vă spun…; nu face adulter…, dar Eu vă spun…; cartea de despărțire…, dar Eu vă spun”.

Primele afirmații ale lui Isus ne creează o problemă, deoarece în sf. Pavel aflăm afirmații asemănătoare, care au un alt sens (Pavel zice că Isus ne-a eliberat de lege): „Isus ne-a eliberat de lege; sâmbăta este pentru om, legea este pentru om…”. Și toate sunt adevărate.

Matei îl prezintă pe Isus ca fiind Cel care împlinește întreaga lege. În alte locuri este prezentat ca mâncău și băutor, prieten al păcătoșilor și prostituatelor. Și moare pe cruce ca blestemător, ca încălcătorul cel mai mare al legii. Ambele lucruri sunt adevărate.

Unde există contradicții nu trebuie să opunem un text altuia, ci să vedem din ce punct de vedere, acel text afirmă ceva.

În acest loc, Matei se adresează creștinilor care vin din iudaism și evanghelistul dorește să le arate cum în Isus se împlinește legea lui Moise și profețiile. Isus este împlinirea promisiunii făcute lui Israel. Este și o temă interesantă pentru noi, deoarece pe Isus îl înțelegem numai ca fiind împlinirea promisiunii făcute lui Israel.

Pavel ne spune că Isus ne eliberează de sclavia legii, în sensul că legea este bună, este calea care conduce la viață, apără viața, dar legea nu dă viață. Dacă este corectă, legea are rolul de a pedepsi pe cei care greșesc. Ne spune unde este greșeala. Și pentru că toți greșim, legea nu face nimic altceva decât să arate greșelile noastre. Legea nu mântuiește pe nimeni, ci ne condamnă pe toți. Toți suntem sub condamnarea legii și sub sclavia ei.

Isus a venit să ne elibereze – prin moartea Sa pe cruce – din această condamnare și sclavie. Acesta este primul sens al eliberării din sclavia legii. Nu pentru ca să se încalce legea, ci pentru că am încălcat-o iar El ne-a iertat.

Un alt aspect al legii Gal. 3,1: Legea este lăsată din cauza încălcărilor. Înseamnă că omul este păcătos, caută să încalce legea. Datorită ignoranței despre Dumnezeu și a sclaviei voinței, exercită rău calitățile sale și în loc să ajungă la scopul său, la țintă, falimentează. Acesta este păcatul. Ignoranța există, sclavia voinței există!

La ce folosește legea? Folosește pentru a ajuta să se înțeleagă unde se poate păcătui, după Pavel. Dacă cineva nu ar ști că există acele porunci, nu ar ști nici să inventeze încălcările. Dorința încălcării există în om, legea îi folosește să știe ce să încalce. Acesta este un alt rol al legii după Pavel când spune, „legea folosește pentru încălcări”. O spune în mod polemic, nu pentru că legea ar folosi în acest scop. Ea folosește pentru altceva. Însă pentru că noi suntem încălcători, a o cunoaște deranjează păcatul care este în noi. Prin urmare, legea ne arată păcatul nostru. Și acesta este un rol pozitiv al legii. Răul există. Este eliminat prin lege. Acestea sunt discursurile despre lege în Pavel.

Matei are cu totul o altă optică (viziune, abordare), legea fiind Cuvânt al lui Dumnezeu, care indică voia Sa în favoarea vieții. Nimeni nu a împlinit-o. Isus este cel dintâi care o împlinește. Deci, Isus este împlinirea legii. Deci, tot ceea ce El face și spune este acel parcurs pe care Dumnezeu îl permite fiecărui om în Isus. Este darul pe care ni-l face pentru a putea trăi ca oameni noi, oameni care – în sfârșit – știu să respecte legea. Și prin lege se înțelege ceva precis, nu mulțimea tuturor amănuntelor (mărunțișurilor), ci legea înțeleasă ca iubire de Dumnezeu și iubire de aproapele. Și cine iubește împlinește întreaga lege. Este adevărat și că Isus este Cel care împlinește întreaga lege, chiar dacă este adevărat că este Cel care ne eliberează de lege.

Modul în care Isus împlinește legea se exprimă în antitezele pe care le vom sublinia.

v. 17

17 Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii. Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc.

Isus, Mesia va fi Cel care va împlini legea. Este primul om care trăiește practic Cuvântul lui Dumnezeu. El este Cuvântul lui Dumnezeu, făcut trup. Isus se prezintă ca împlinirea perfectă a legii. Acest lucru este foarte important pentru evrei, deoarece legea este Cuvântul lui Dumnezeu, este voia lui Dumnezeu pe care niciodată omul n-a împlinit-o. În sfârșit, Mesia este Cel care o împlinește. Și-i dă omului – după cum vom sublinia – o inimă nouă ca s-o poată împlini.

Într-o altă optică se exprimă Pavel, adresându-se păgânilor. Dar trebuie să cunoaștem optica prin care cineva se adresează, pentru a-i înțelege spusele. Aceste afirmații – în antichitate – au creat multe probleme, ca de exemplu marcioniților, lui Luther și altora. Oricum, în Scriptură este scris atât de evident, încât adevărul nu se poate nega. Și ce este evident, nu-i bine să-l negăm, este mai bine să-l înțelegem.

vv. 18-20

18 Căci, adevăr vă spun, mai înainte de a trece cerul şi pământul, nici o iotă şi nici o linioară nu va dispărea din Lege, până ce nu se vor împlini toate. 19 Aşadar, dacă cineva va încălca una dintre aceste porunci mai mici şi-i va învăţa astfel pe oameni, va fi numit cel mai mic în împărăţia cerurilor. Dar dacă cineva le va împlini şi va învăţa astfel, acesta va fi numit mare în împărăţia cerurilor. 20 Căci vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.

În v. 18 se spune că valoarea legii este veșnică și ea trebuie să se împlinească. Și în Isus se împlinește întreaga lege.

Versetul 19 subliniază că măreția omului depinde de respectarea sau nerespectarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cine va respecta și va învăța și pe alții să respecte legea, va fi mare, cine nu o va respecta și nu-i va învăța pe alții, va fi cel mai mic în Împărăția cerurilor.

Voia Domnului este realizarea măsurii omului, ca drept.

La v. 20 afirmația pare să contrazică tot ceea ce Isus a spus mai înainte. Afirmația introduce antitezele care urmează.

Cărturarii și fariseii sunt cei care cunosc bine legea, o respectă perfect. Însă dacă dreptatea voastră nu o depășește pe a lor, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Despre care dreptate vorbește Cristos?

Dacă persoanele cele mai drepte, mai perfecte nu au o justiție suficientă pentru a intra în Împărăție, despre care dreptate vorbește?

Antitezele ne vor lămuri.

Există legi (norme) care indică modul în care părinții trebuie să aibă grijă de prunci. În mod normal, niciun tată și nicio mamă nu a citit Codul penal, pentru a ști ce trebuie sau nu trebuie să facă față de prunci. Iubirea îi conduce pe părinți să se comporte bine. Dacă vreun părinte nu are iubire și nu-și folosește rațiunea, va greși și va avea de-a face cu legea, suportând rigorile ei.

Înseamnă că cineva ar putea să cunoască bine toate legile, să le respecte și în același timp să nu iubească. Astfel, fără iubire nu intră în Împărăția cerurilor, adică nu are inimă de mamă și de tată.

Prin „dreptate” se înțelege altceva în Isus, se înțelege „inima nouă”, și nu respectarea legilor, ci capacitatea de a iubi care ne ajută să trăim corect. Deci, nu este legalism.

De fapt, optica lui Isus (unghiul din care privește lucrurile) în predica de pe munte este cea a inimii noi, a inimii de fiu. Cine este fiu este clar că trăiește relații frățești cu alții, dar nu în baza legii, ci în baza iubirii. În baza (puterea) iubirii, respectă legea.

De fapt, cine iubește nu ucide, nu fură, nu minte, cel puțin până când iubește. Astfel, iubirea este împlinirea întregii legi. Legea arată unde se greșește, unde omul moare, dar nu dă viață. Iubirea dă viață. Și cine iubește are viață și deci împlinește legea. Nu acționează împotriva vieții. Aceasta este optica prin care Matei abordează această temă.

Matei trăia într-o comunitate care zicea „Doamne, Doamne” dar nu împlinea voia Domnului, fiind contrară punerii acesteia în practică.

Matei le spunea semenilor săi: „Dacă Dumnezeu este Dumnezeul tău și tu ești fiul Tatălui în Isus, atunci trăiește ca un fiu, ca un frate”. Este vorba nu de lege în sens legalist, ci de legea care este legea interioară a iubirii. Legea este darul Spiritului Sfânt.

„Dreptatea discipolului trebuie să fie mai mare decât a cărturarilor și fariseilor”, nu este vorba în sens de cantitate (să ai mai mult zel în respectarea poruncilor, să respecți mai multe porunci), ci de calitate, adică o altă dreptate, aceea care izvorăște dintr-o inimă nouă, dintr-un principiu dinamic, vital nou.

vv. 21-22

21 Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu ucizi! Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. 22 Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va fi condamnat la judecată. Dacă cineva îi spune fratelui său prostule! va fi condamnat de Sinedriu. Dacă cineva îi spune nebunule! va fi condamnat la focul Gheenei.

Versetele prezintă prima antiteză… Porunca „nu ucide” este clară! Se interzice răul.

Isus adaugă un lucru „Dar eu vă spun”. Se împotrivește. Este clar că El nu zice să ucidem sau să pornim războiul sfânt. Isus nu neagă porunca, ci adaugă ceva radical și profund. „Eu vă spun că… nu este suficient numai să nu ucideți. Este nevoie de altceva”.

De ce ucide un om? Isus caută rădăcinile răului. Rădăcina răului este mânia. Mânia este la baza omorului. Mânia (furia) este o mișcare „împotrivă” pe care eu o simt contra altuia, care presupun că este împotriva mea. Astfel, mânia este un adevărat omor. Este împotriva altuia. Nu numai mânia. Și faptul de a spune „prost”. „Prost” este disprețuirea. Pentru a ucide, este întotdeauna nevoie să disprețuiești. Și în politică, adversarii trebuie să fie mereu proști, răi și de rea credință. Dacă nu, nu sunt adversari care trebuie eliminați. Și pentru a porni războiul, dușmanul trebuie să fie perceput ca fiind de rea credință, rău, să fie neom, pentru că dacă este om, nu poți ucide un alt frate de-al tău. Disprețuirea stă la baza oricărei distrugeri, eliminări. Pentru că mai întâi îl nimicești ca persoană, îi pui o mască, ucizi în el demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Odată ce îl disprețuiești, toate celelalte acțiuni rele urmează în consecință. Și prin simplu fapt că spui „prost”, ești demn să fii condamnat.

A spune „nebun”! Cuvânt care în sens religios înseamnă „rău”. Adversarul este întotdeauna personificarea răului.

Porunca „nu ucide”, nu înseamnă numai că eu nu omor și sunt curat. Problema este: care sunt sentimentele tale față de altul? Celălalt nu este dușmanul, nu este iadul! Nu este cel pe care imediat îl consideri dușmanul, adversarul, antagonistul!

Problema constă în a ne vindeca inima noastră, pentru a-l considera pe celălalt, frate.

Isus nu se mulțumește numai cu respectarea poruncii de a nu ucide fizic. Într-adevăr, un mort nu mai poate ucide, dar nu în acest fel este viu. Isus se adresează inimii, adică faptului de a birui toate acele sentimente negative de mânie, de dispreț al altuia care se află la baza întregii negativități care este în noi și care se exprimă în relația cu aproapele.

Isus nu perfecționează legea, în sensul că o face mai severă, mai dură (dificil de respectat). Dacă înainte era deja dificil, ar însemna că acum devine imposibilă de respectat. Se pare că Isus o face imposibilă de respectat. Imposibilă omului, dar posibilă lui Dumnezeu, Care-ți dă o inimă nouă. .

Dacă tu ești fiul iubit de Tatăl și celălalt este fratele tău, sentimentul nu trebuie să fie de mânie, ci de iubire; nu de disprețuire, ci de stimă; nu de condamnare (este rău, să fie blestemat!), ci mereu de iertare!

Aceasta este noua lege, care nu este o lege. Nu poate fi pedepsită o persoană care are un sentiment. Dar eu îmi cunosc sentimentele și știu că unele trebuie dezaprobate, la fel ca omorul. Știu că eu în interiorul meu pot să ucid pe cineva, nemaistimându-l, ignorându-l, ștergându-l din inima mea. Negându-l ca frate al meu. Negându-i fraternitatea unei persoane înseamnă a o ucide, pentru că suntem toți fiii lui Dumnezeu, adică frați.

vv. 23-24

23 Aşadar, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, 24 lasă darul tău acolo, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău, şi apoi vino să-ţi oferi darul.

Textul ne spune că o fraternitate ruptă… este o ucidere.

Dacă mergi la altar, și dacă nu tu, ci „fratele tău are ceva cu tine”, adică nu te consideră frate… tu nu ești frate, dacă nu mergi spre el. Atunci până când celălalt nu-ți redevine frate, nu poți merge la Tatăl. Deci, mai întâi trebuie să mergi spre fratele tău.

Aici se află împlinirea legii. Este diferită de o mulțime de norme care trebuie respectate. Este o inimă care simte față de celălalt aceleași sentimente pe care le are Dumnezeu, care și-a dat viața, s-a dat pe Sine morții pentru păcătoși, pentru frați. Și aceste sentimente îmi permit să am acces la Tatăl, adică Spiritul Sfânt. Este iubirea față de Tatăl și față de toți frații.

Dacă am fi fiscali (riguroși), atunci niciodată nu ar mai trebui să celebrăm Euharistia, pentru că întotdeauna cineva va avea ceva împotriva noastră. Ca soluție: să încercăm să avem o inimă împăcată, aducând pace și împăcare, ca nimeni să nu aibă motive grave față de noi.

Apropiindu-ne de altar prin ascultarea Cuvântului, a frângerii pâinii și a împărtășirii, anticipăm celebrarea fraternității depline.

Trebuie să vedem spiritul textului: dacă eu cer iertare, nu este sigur că fratele se va împăca cu mine, dar eu, înainte de a merge la Biserică trebuie să merg să dialoghez cu el. Dacă eu nu încerc să mă împac cu fratele, într-adevăr nu trebuie să merg la Tatăl. Trebuie să încerc să mă împac, trebuie să am această disponibilitate și doar apoi pot merge la Tatăl. Dacă nu am această disponibilitate, îl neg pe Tatăl în acel moment.

Nu înseamnă că dacă cineva are ceva împotriva mea, eu nu mai pot merge în Biserică și nu mă pot împărtăși. Întotdeauna va fi cineva care va avea ceva cu mine. Eu trebuie să-I cer Tatălui spiritul împăcării. Dacă celălalt nu acceptă, este problema libertății sale, nu toți depind de mine.

vv. 25-26

25 Împacă-te cu duşmanul tău repede, cât timp mai eşti cu el pe drum, ca nu cumva duşmanul să te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul gardianului şi să fii aruncat în închisoare. 26 Adevăr îţi spun, nu vei ieşi de acolo până când nu vei fi plătit ultimul ban.

„În timp ce ești pe cale”. Și până trăim pe pământ, toți suntem pe cale pentru a merge să ne prezentăm înaintea Judecătorului. Viața noastră este o călătorie și la urmă ne prezentăm înaintea Judecătorului. În parcursul nostru pământesc mereu există cineva care ni se opune, ne contrazice. Este adversarul. Mereu există cineva care nu este de acord cu noi, la fel cum nici noi nu suntem de acord cu alții.

Care este sensul călătoriei mele? Este acela de a mă pune de acord cu adversarul meu. Sensul vieții constă în a mă împăca cu alții, deoarece adversarul este întotdeauna celălalt. Sensul vieții constă în faptul ca celălalt, din adversar să devină frate.

Dacă te pui de acord cu celălalt (adversarul, antagonistul) și celălalt devine frate, atunci fratele nu te dă pe mâna Judecătorului, ci te dă pe mâna Tatălui. Până când el este adversarul tău, tu riști să fii dus înaintea Judecătorului! Dacă celălalt devine frate, atunci ești dus împreună cu el înaintea Tatălui, care nu este un Judecător.

Nu se spune dacă tu „ai greșit” sau „ai avut dreptate”. Nu acesta este aspectul fundamental. Dacă nu te înțelegi cu fratele și nu încerci să te împaci, întotdeauna greșești, ești vinovat! Pentru că sensul vieții constă în a se împăca și a trăi în pace cu fratele. Dacă nu ai făcut toate acestea, greșești. Îl privești pe celălalt ca fiind adversarul și nu fratele tău. Aceasta este marea greșeală: când consideri că celălalt nu este fratele tău, tu nu ești fiu și Dumnezeu nu e Tatăl!

Este vorba de o nouă dreptate pe care toți o intuim în relațiile mai apropiate (strânse), în relațiile cu un frate pe care-l iubim, în raportul cu pruncii… Aceasta este noua dreptate. O dreptate ghidată de iubire, care caută – cu orice preț și cu toți – iertarea și împăcarea.

Acesta este principiul de bază al relației cu celălalt. Dacă nu, ori îl ucizi pe celălalt și în acest fel nu mai păcătuiești, sau faci un păcat după păcat și-l ucizi încetul cu încetul . Sau, acum – până mai ești pe cale – încerci în fiecare zi să fii de acord tot mai mult. Împacă-te!

În această antiteză, Isus dă poruncii „nu ucide” un sens mai profund, adică „iubește-l pe celălalt”, deoarece viața înseamnă a iubi. A ucide este manifestarea morții. Isus nu ne zice numai să nu ucidem, ci să împlinim toate acele aspecte care dau viață. Deoarece răul există (omorul există și legea-l denunță) ce trebuie să faci? Să vindeci răul din rădăcină: să te vindeci de mânie, de dispreț, de condamnare. Să te împaci cu fratele și îți este dăruită întreaga viață, pentru a împlini toate acestea.

Versetul 26 nu ne amenință, ci ne avertizează. Dacă tu nu reușești să vezi în celălalt un frate, ci continui să vezi un adversar, vei fi târât înaintea Judecătorului, vei intra pe o cale fără ieșire și „nu vei ieși de acolo”. Însă, dacă tu îl consideri pe celălalt un frate, se deschid căi infinite de împăcare și trăiești paternitatea Domnului.

Și dacă vreți să știți cât trebuie să plătim sau ce înseamnă că trebuie să plătim „până la ultimul ban”… mergeți înainte la cap. 18 și veți afla. Este vorba de 10000 talanți care înseamnă 370.000 chintale de aur, cinci kilometri de camioane pline de aur. Este datoria pe care trebuie s-o dăm lui Dumnezeu. Și trebuie să o plătim în întregime, dacă nu iertăm datoria de 100 de dinari ai fratelui.

Cu alte cuvinte, dacă îți bazezi întreaga viață pe logica „dau și primesc”, nu vei avea scăpare, deoarece și viața este o datorie, nu mi-am dat-o eu. Sau privești totul din perspectiva darului și a iertării și atunci trăiești, sau privești totul din logica datoriei: atunci tu ucizi și ești ucis. Tu te ucizi!

vv. 27-30

27 Aţi auzit că s-a spus: Să nu comiţi adulter. 28 Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui. 29 Dacă ochiul tău drept te duce la păcat, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale, decât să-ţi fie aruncat în Gheenă tot trupul. 30 Şi dacă mâna dreaptă te duce la păcat, taie-o şi arunc-o de la tine, pentru că este mai bine pentru tine ca să piară unul dintre membrele tale, decât tot trupul tău să ajungă în Gheenă.

A doua antiteză este „să nu faci adulter„. Dacă în prima antiteză se vorbea de relația cu celălalt, aici se vorbește despre raportul de cuplu. Prima relație cu celălalt. Adulterul arată că această primă relație de cuplu falimentează, pentru că în relația de cuplu nu se înfăptuiește raportul pe care fiecare dintre noi îl are cu Dumnezeu, de fidelitate, de comuniune, de dar, de iertare, de reciprocitate. În raportul de cuplu se împlinește faptul că noi suntem „după chipul lui Dumnezeu”, adică fiecare se dăruiește celuilalt. Și fiecare diferență devine acceptare și nu rivalitate, se transformă în dar, fecunditate. Cei doi devin după chipul lui Dumnezeu.

De obicei, sexualitatea este privită în mod animalic, adică de posedare, de stăpânire a unuia asupra altuia, în loc să se bazeze pe logica dăruirii libere responsabile și conștiente; caută să stăpânească. Aici intră în scenă adulterul. Prin definiție, adulterul este falimentul omului – chip al lui Dumnezeu – care nu știe să iubească cu o iubire fidelă. Lucruri care ni se întâmplă…

Isus merge la rădăcina adulterului. Adulterul există datorită inimii, a ochiului. Problema e a inimii, a dorinței. Care sunt dorințele inimii tale? Într-adevăr vrei să realizezi – în relația cu celălalt – relația de dar existentă în Treime? Inima curată Îl vede în toate lucrurile pe Dumnezeu și în toate împlinește planul și voia Sa, dar în mod principal le împlinește în raportul de cuplu.

Isus nu impune o lege și mai dură, ci merge la rădăcina răului, adică incapacitatea raportului fidel de cuplu. O incapacitate care se află în inima noastră. Isus cere și în acest câmp o hotărâre: să ne stăpânim dorințele, să ne ferim ochii de priviri desfrânate.

El spune că este mai bine să ne scoatem ochiul și să ne tăiem mâna, decât să intrăm în gheenă cu doi ochi și cu două mâini”. Și e adevărat!

Ceea ce avem trebuie să ne folosească să ne realizăm viața… nu pentru a ne face rău. De obicei, noi înfăptuim răul cu darurile pe care le avem. Veniți să folosim aceste daruri pentru a face binele! Să le folosim bine.

În cultura noastră, bărbatul și femeia sunt priviți ca realizare a raportului om-Dumnezeu? Nici vorbă! Dincolo de toate culturile, validitatea unei culturi se definește de către raportul bărbat-femeie. De raportul bazat pe egalitate și pe dar/dăruire și nu pe rivalitate.

Prototipul oricărei rivalități este tocmai rivalitatea bărbat-femeie. Și încă nu am depășit acest nivel. Și este primul revers al păcatului, adică omul care nu se mai acceptă ca fiind limitat, pentru că a fi bărbat și femeie indică limita: ori unul ori celălalt… și este nevoie de celălalt pentru a fi chip al lui Dumnezeu. Prin urmare este tocmai neacceptarea sinelui și a lui Dumnezeu. Și este prima tulburare, îmbolnăvire care privește sexualitatea și relația.

Vizavi de relație: un lucru este posesia (stăpânirea) și un alt lucru este aparținerea reciprocă. Depinde de inimă, dacă este o inimă de stăpân, atunci persoana se crede stăpână; dacă este vorba de o inimă ghidată de iubirea lui Dumnezeu, Care este relație și aparținere reciprocă, această relație va fi reflectată în raportul bărbat-femeie.

Se vorbește despre a nu ucide și a nu face adulter. Înseamnă că aceste lucruri se fac. Isus extinde: cine se mânie, cine spune prost și nebun… Înseamnă că omul se mânie și-l jignește pe fratele său… Dacă merg la altar și fratele are ceva împotriva mea… Înseamnă că eu merg la altar și fratele meu are ceva cu mine. Înseamnă că celălalt este adversar. Înseamnă că tot răul există.

Isus nu zice că răul nu există și că toate vor merge bine. Isus ne spune că răul există. Ce a venit să facă Isus în lume? Să sublinieze și mai mult existența răului? Ne era suficientă legea. Nu ucideam și măcar eram corecți în chip formal.

Nu face adulter. Nu-l voi face, dar cel puțin lasă-mă să doresc, să privesc… Isus este mai exigent? Impune legi mai dure? Trebui să fim atenți să nu judecăm astfel.

Răul există și pornește din inimă: fie violența, uciderea, fie raporturile rele de cuplu. Isus vine să ne dea o inimă nouă. Inima de fiu. Ne dă Spiritul care ne permite să trăim și să împlinim nu numai porunca formală de a nu ucide, ci porunca iubirii, a stimei, a împăcării cu celălalt. Nu numai porunca de a nu face adulter, ci puterea ca taina căsătoriei să realizeze într-adevăr aparținerea reciprocă, fidelitatea, darul total, iertarea totală pe care Dumnezeu însuși o are față de noi. Acesta este darul pe care Isus a venit să ni-l ofere.

Nu trebuie să-l înțelegem ca o nouă lege. Dacă l-am înțelege ca lege, ar fi fost mai bine să ne lase ca înainte, când aveam o lege mai puțin exigentă și era mai bine… În schimb, Isus a venit să ne facă darul unei vieți noi. Amin.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop