Matei 5,43-48

Dumnezeu e iubire pentru că e milă, adică El iartă mereu. În această cateheză Isus ne spune că trebuie să devenim ca Tatăl care iartă.

Se citește Mt. 5, 43-48

43 Aţi auzit că s-a spus: Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău. 44 Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, 45 ca să fiţi fiii Tatălui vostru cel din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. 46 Căci dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? 47 Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii? 48 Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit.

v. 43 expune porunca iubirii aproapelui. În v. 44 Isus pune o antiteză: nu trebuie să iubim doar aproapele, ci și dușmanii și prigonitorii. V. 45 ne spune de ce trebui să iubim dușmanii: „pentru a deveni fiii lui Dumnezeu”. Vv. 46-47 explică mai bine motivul iubirii dușmanilor: „dacă nu faci așa, ești egal cu vameșii și cu păcătoșii”, adică ești păcătos și nu-L cunoști pe Dumnezeu. V. 48 sintetizează tot ceea ce a fost spus până în acest loc în Evanghelie și deschid calea spre tot ceea ce se va spune după… E ca o călătorie în munți: la un moment dat ajungi pe o culme de unde vezi tot parcursul pe care l-ai făcut, dar ți se deschide o panoramă nouă, a întregului lanț muntos.

Textul vorbește despre iubirea dușmanului.

Isus ne arată cum trebuie împlinită toată legea după o dreptate nouă. Nu e suficientă dreptatea legii, e nevoie de o altă dreptate. Deci nu e suficientă iubirea aproapelui… Zicala potrivit căreia „un câine nu mănâncă un alt câine” ne sugerează că și câinii au iubire față de aproapele; și canibalii trăiesc liniștiți cu canibalii, dar îi mănâncă pe alții… Deci iubirea față de aproapele este o necesitate în vederea conservării speciei și a individului și – mai mult sau mai puțin – toți au această iubire… Deci iubirea aproapelui poate exprima și doar un simplu interes, care nu are nicio legătură cu iubirea. Poate fi expresia necesară egoismului de a-și conserva specia și individul. E o solidaritate împotriva altora…

De obicei, această solidaritate împotriva altora, noi o confundăm cu iubirea. Deci este o iubire care satisface nevoile noastre: cu acest om sunt aliat și împreună cu el ne apărăm de ceilalți. E o solidaritate pentru a-i „mânca” pe alții… sau pentru a nu fi înghițiți de aceștia: depinde dacă suntem puternici sau slabi.

Isus spune „nu!”. Iubirea nu e numai o solidaritate de familie, de rasă, de specie… ci e o solidaritate deschisă tuturor și nu e împotriva cuiva, căci fiecare este „mădular al Trupului Meu”. Atunci porunca va fi „iubește dușmanii” și e centrul creștinismului.

Cine nu iubește dușmanii nu are spiritul lui Dumnezeu – care nu are dușmani, ci are numai fii – nu L-a cunoscut pe Cristos și nici pe Spiritul… deci, nu e creștin.

Creștinismul s-a răspândit nu prin mari acțiuni propagandiste sau prin războaie sfinte, ci s-a răspândit prin iubirea dușmanului, prin aceeași iubire pe care o are Tatăl față de toți fiii. Și un fiu, cu cât e mai păcătos, cu atât mai mult are nevoie de iubirea Tatălui.

Este iubirea pe care Cristos – unicul Fiu – a avut-o față de toți frații Săi care L-au ucis, prigonit, răstignit și El și-a dat viața pentru ei.

Tocmai pe cruce noi cunoaștem cine e Dumnezeu: este o iubire fără condiții… Crucea elimină toate închipuirile diabolice despre Dumnezeu prezente în toate religiile: crucea ne arată că Dumnezeu nu e lege, nu e datorie, nu e judecător, ci Dumnezeu este acela care-și dă viața pentru dușmanii Săi. Pe cruce noi cunoaștem și cine e omul: omul e fiu; e iubit infinit, indiferent cât de mult (un om) ar fi dușmanul lui Dumnezeu.

Pericopa atinge centrul Evangheliei, subliniind că iubind dușmanul, biruim dușmănia. Iar dușmănia e răul maxim, e incapacitatea relației pozitive între persoane.

Cuvintele lui Isus „dar eu vă spun”, nu introduc o antiteză (idei care se opun) pentru că Isus nu opune unei legi vreo lege de-a Sa, ci Isus urcă la un nivel superior legii… deci nu propune o lege nouă, ci principiul dinamic al Evangheliei: adică o inimă nouă.

v. 43

43 Aţi auzit că s-a spus: Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău.

Acest verset cuprinde porunca iubirii aproapelui pe care o aflăm și în Levitic… E sinteza legii cu privire la raportul nostru cu aproapele… Prin definiție, „aproapele” este „vecinul”, e cel din „trupul” tău, din familia ta, din poporul tău. Deci iubirea pentru aproapele indică iubirea pentru „ai tăi”.

Vecinul, în mod obligatoriu, ori îți e prieten, ori dușman; dacă stă lângă tine, nu poți fi indiferent față de el. Deci porunca este: cine-ți stă aproape să-ți fie prieten. Faptul ca vecinul să fie prietenul tău, e un lucru necesar pentru a trăi. Deci porunca e înțeleaptă și necesară pentru promovarea vieții.

E interesant că e „o poruncă”. Prin poruncă se poruncesc lucrurile care nu se fac spontan. Înseamnă că noi – în mod spontan – nu privim vecinul cu iubire și simpatie, ci-l considerăm ca pe acela care ne deranjează, ne limitează, și-i concurentul și dușmanul nostru. Totuși, s-ar părea că iubirea e ceva spontan, adică nu-i impusă de o poruncă. Cum de există o poruncă a iubirii? Vom încerca să înțelegem…

Cu siguranță, fiecare persoană dorește să iubească. Dorința iubirii e prezentă în toți oamenii. De obicei, noi confundăm iubirea tocmai cu nevoia noastră după celălalt, deci cu satisfacția pe care noi o avem de la altul, așadar noi iubim ceea ce altul ne dă – adică ne iubim pe noi (sentimentele noastre) prin celălalt, și apoi îl aruncăm atunci când nu ne mai dă nimic. Este iubirea posesivă, care vrea să-l stăpânească pe celălalt ca pe un bine propriu (apoi când nu mai e un bine pentru tine sau când ți-a dat totul și tu crezi că nu ți-a dat suficient, îl arunci…) În mod instinctiv există această tendință a iubirii posesive.

E greu să educăm persoana să iubească în mod dezinteresat și slujitor: a iubi înseamnă a-l iubi pe celălalt așa cum este, în individualitatea sa, el rămânând mereu un altul, diferit de mine. Și raportul meu cu el devine unul de alteritate (celălalt rămâne mereu el însuși, un altul diferit de mine), un raport pe care-l accept și-l respect, înțelegând că el îmi este complementar, rămânând mereu el însuși.

Prin cuvântul „a iubi” – agapao, în NT – se înțelege iubirea total dezinteresată și altruistă care te determină să-ți dai viața pentru aproapele. De fapt, iubirea trebuie să fie dezinteresată, căci altfel ar urmări profitul… și n-ar mai fi iubire. Iubirea dezinteresată înseamnă că pune pe primul loc binele celuilalt.

A atinge această iubire, se învață. Niciun om nu poate învăța această iubire dacă nu e iubit gratis și fără condiții. Este experiența fundamentală de care toți avem nevoie și pe care, într-o oarecare măsură, am primit-o.

Numai un om iubit gratis, fără să i se pretindă un răspuns, se va maturiza: noi nu trebuie să iubim pe cineva pentru ca el să devină brav sau, pentru ca apoi să ne facă vreo favoare… Căci toate aceste condiționări – în iubire – fac în așa fel, încât cel iubit nu se simte iubit și trebuie să facă acele lucruri, pentru a-și câștiga iubirea. Un astfel de om nu se va accepta niciodată, nu se va iubi niciodată și nu va iubi niciodată. Prin urmare, experiența unei iubiri primite de un om, în mod dezinteresat și fără condiții, va însemna capacitatea sa de a se iubi corect pe sine, și de a-l iubi pe aproapele, ca pe sine însuși. Este vorba de a iubi cu gratuitate, devenind astfel adult (matur).

E experiența iubirii mature pe care toți – cu multe greșeli – o avem de la părinți. Adică părinții își iubesc fiii așa cum sunt (chiar dacă nu e adevărat 100 %, căci mereu i-ar vrea diferiți și, în acest loc părinții greșesc).

Când un om se simte iubit și acceptat așa cum este, poate trăi, poate fi ceea ce este, e liber și poate realiza ceva corect în viață. Dacă nu se simte iubit așa, întreaga sa existență va fi antrenată pentru a-și câștiga iubirea și afectul celuilalt, adică va fi sclav! Niciodată nu va fi capabil de a iubi, căci va căuta să-și câștige iubirea și simpatia altora.

E important în procesul educativ să știm să dăruim o iubire necondiționată… dincolo de faptul că e drept să punem condiții, dar nu dragostei… ci mă refer la condițiile normale, în vederea maturizării.

În mod clar, iubirea dușmanului e fără condiții, e dezinteresată.

În pericopă se spune „vei iubi pe aproapele tău și vei urî dușmanul tău”. Oare stă scris acest lucru în VT? Ca lege – ca poruncă – nu e scrisă. Ci e scris ceva diferit, care deja din VT ne deschide spre iubirea dușmanului. Dar în Biblie aflăm scris că e iubit aproapele și e urât acela care nu e aproapele, ci e dușman.

v. 44

44 Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută,

„Dar Eu vă spun”… Ce spune Isus? Mai întâi de toate El consideră că dușmanii există. Cu alte cuvinte, lumea nu e acea lume ideală, în care lipsește dușmănia și unde totul e „roz”… Nu! În lume există răul, lupta, dușmanul… Dacă un om e sincer cu sine, știe că multe persoane-i sunt dușmane și nu-l suportă sau, el nu le suportă…

Isus spune: „iubiți dușmanii voștri”. Prin iubire se înțelege acea iubire altruistă, slujitoare și dezinteresată, care dorește, vrea și promovează binele și libertatea celuilalt, așa cum este el… fără să aștepte vreo răsplată în schimb. Așa cum face un părinte cu pruncii săi… Tot așa vreau să mă comport eu cu frații! De ce? Pentru că altul e iubit de Tatăl așa cum sunt iubit și eu: celălalt e fratele meu.

Dacă eu nu-l iubesc pe aproapele așa, chiar dacă-mi e dușman, eu nu-L iubesc pe Tatăl care-i este Tată… Tatăl nu are dușmani, are numai fii… Dacă eu L-am cunoscut pe Tatăl și iubirea Sa gratuită, nu pot să nu iubesc fratele dușman. Aceasta e esența creștinismului: e religia Fiului care a venit să aducă pe pământ iubirea Tatălui pentru toți frații! Este clar că această iubire e darul Spiritului Sfânt. Căci un om nu-și poate iubi dușmanul… Cu mare efort, cu greu reușesc să mă iubesc pe mine și prietenul cu o iubire dezinteresată… Dar atunci dușmanul?

Totuși, în dușman se revelează gratuitatea absolută a iubirii și Dumnezeu ne-a descoperit iubirea Sa pentru că „pe când eram încă păcătoși (dușmani), El și-a dat viața pentru noi”… Deci iubirea dușmanului revelează esența lui Dumnezeu ca fiind iubire gratuită, adică Spiritul Său. Spiritul e viața. Viața lui Dumnezeu e iubirea gratuită. Și iubirea gratuită există între Tatăl și Fiul! Tatăl și Fiul au această iubire față de toți oamenii. Dacă eu particip la viața lui Dumnezeu în Cristos, am aceeași iubire față de toți oamenii.

Acest fapt nu înseamnă că răul și binele – pentru mine – sunt două realități egale. Înseamnă că răul e rău, deci eu urăsc răul, urăsc păcatul și de aceea eu iubesc fratele care face păcatul și răul. Căci fratele – care face răul – e prima victimă a răului…

Isus iubește păcătoșii pentru că urăște păcatul. Eu însă-l urăsc pe păcătos pentru că e concurentul meu, pentru că iubesc păcatul… Iubirea păcătosului – a dușmanului – indică libertatea mea față de rău și de păcat precum și cunoașterea mea despre Dumnezeu ca fiind Tatăl nostru și despre altul, ca fiind fratele meu… În iubirea dușmanului, cu adevărat atingem esența creștinismului și a lui Dumnezeu.

Nu trebuie să așteptăm o lume mai bună, pentru a realiza Împărăția lui Dumnezeu, ci în această lume de dușmănie, de mizerie, de separare, trebuie să trăim în mod profund adevărul lui Dumnezeu, care e iubire gratuită.

Răul… Nu înseamnă că Dumnezeu a creat bine lumea și apoi a apărut răul și planul lui Dumnezeu e distrus. Nu! Tocmai în rău apare și mai profund marea revelație a lui Dumnezeu, care e iubire gratuită… „Unde s-a înmulțit păcatul, acolo a sporit harul”.

În mod paradoxal, noi am putea gândi că Dumnezeu e bun dar „dacă eu greșesc, oare va mai fi bun cu mine?”… Însă dacă am greșit – răstignindu-L – și El și-a dat viața pentru mine, eu nu mai pot să mă îndoiesc că mă iubește gratis! Prin urmare, tocmai în răul pe care l-am făcut, eu înțeleg esența lui Dumnezeu, ca fiind iubire gratuită.

Acest fapt e important pentru că înseamnă că nici un rău și nici un păcat nu e un loc definitiv de închidere, ci e locul cunoașterii celei mai profunde iubiri a lui Dumnezeu. E iubirea „mai mare”, de care am nevoie pentru a fi „mai liber”, deoarece sunt „mai sclav”.

În sinteză, prin expresia „iubirea dușmanului” se arată calitatea iubirii lui Dumnezeu.

Instinctiv noi iubim ceea ce este demn de iubit, grațios, ceea ce e frumos… fiind o problemă de bun gust… Iubirea dușmanului desemnează „calitatea iubirii pe care o are Dumnezeu care-i iubește pe toți, făcând abstracție de faptul că sunt sau nu, demni de a fi iubiți”. Dumnezeu nu stă să privească persoana și aflând-o demnă de a fi iubită, o iubește… Ci Dumnezeu iubește în baza iubirii Sale, deci nu exclude pe nimeni.

E nevoie ca omul să aibă o asemenea experiență dar și o poruncă pentru că altfel, nu s-ar simți vrednic să-și iubească dușmanii. Avem această poruncă din partea Domnului care ne invită să iubim așa, și în același timp, avem din partea lui Dumnezeu darul făcut nouă pentru o astfel de iubire.

A iubi pe cine e demn de iubire nu arată nimic. Arată doar un „gust bun”… normalitate și nimic mai mult… Faptul de a iubi pe cel care nu e amabil – deci, nu e demn de iubire (e dușmanul) – îl revelează pe Dumnezeul gratuit și iubirea Sa gratuită.

Pavel spune: „Căci Cristos, încă fiind noi neputincioși, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioși. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăște cineva să moară. Dar Dumnezeu își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Cristos a murit când noi eram încă păcătoși.” (Rm. 5, 6-8).

Ce află Dumnezeu în noi demn de iubit, grațios? Nu află nimic? Sau neaflând nimic demn de iubit, El își dă viața pentru noi pentru că în noi există ceva mult mai demn de iubit, de care habar n-avem: suntem fiii Săi?!

Eu nu sunt demn de iubit pentru că am calități particulare sau pentru că am făcut lucruri excepționale… eu sunt demn de iubit pentru ceva mult mai mult: pentru iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine; aceasta este demnitatea mea de a fi iubit, grațiozitatea mea. Și aceasta e mai imensă decât orice lucru pe care l-aș putea face.

Eu sunt demn de iubit pentru ceea ce sunt și sunt „iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine”; deci nu mai am nevoie să cerșesc iubirea altora. Căci identitatea mea e iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine. Atunci eu mă bucur de cine sunt și trăiesc plinătatea faptului de a fi eu însumi și pot să-i iubesc pe alții și pe Dumnezeu cu o iubire liberă și gratuită. Dacă nu înțeleg acest adevăr, nu pot trăi, ci caut să-mi plătesc, răsplătesc viața așa cum pot.

Când un om experimentează că Dumnezeu îl iubește gratis și că aceasta e identitatea sa, atunci îi iubește pe dușmanii săi la fel cum îi iubește Dumnezeu, pentru că atunci nu mai are dușmani.

Mai mult, textul ne invită să ne rugăm pentru prigonitorii noștri. Să facem cum a făcut Isus, care pe cruce s-a rugat pentru cei care L-au răstignit… sau ca Ștefan (cf. F.Ap. 7) „nu le socoti lor acest păcat”…

v. 45

45 ca să fiţi fiii Tatălui vostru cel din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Acest verset se explică astfel: dacă tu îți iubești dușmanul, nu înseamnă că-i faci o mare favoare. Ci-ți faci ție o mare favoare! Tu devii fiu al lui Dumnezeu, pentru că devii egal cu Tatăl, prin această iubire!

Deci avantajul nu e atât al dușmanului (e și al lui, căci el se va simți frate și fiu), ci avantajul este al tău: tu devii ca Dumnezeu. Dacă tu nu-ți iubești dușmanul, ești falit, căci nu devii ceea ce ești: egal cu Dumnezeu. Nu ești la fel ca Tatăl.

În mod paradoxal, răul nu împiedică binele, ci mă face ca Dumnezeu, capabil de iubire gratuită. Fapt pentru care vom binecuvânta pentru întreaga veșnicie toate lucrurile care pe pământ ne-au deranjat, căci erau acele lucruri care ne permiteau să devenim ca Dumnezeu; să depășim granița limitelor noastre. Cred că niciodată nu v-ați gândit că-L vom binecuvânta pe Domnul pentru dificultățile, răutățile și împotrivirile din viață…

În Rm. 8,28 citim: „Și știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după voia Lui”… „Toate” înseamnă și răul, căci e clar că binele lucrează spre binele nostru… Răul nu împiedică binele, ci face să iasă la iveală binele mai mare, adică mă face egal cu Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu lasă răul în lume, nu o face pentru că e incapabil să-l elimine… Dacă nu ar fi răul, ar fi mai bine; dar pentru că există răul, e și mai bine! În rău se revelează faptul că suntem fiii lui Dumnezeu într-o gratuitate perfectă.

Însă noi mereu gândim o lume mai bună și spunem că atunci vom fi bravi: când acela nu mă stresează, când parohul meu va fi mai bun… când soțul/soția vor fi mai acceptabili… atunci și eu voi fi mai bun. Nu! Nu e așa!

Tocmai în momentul cel mai rău, când i-au luat viața, Cristos și-a dat viața. Deci maximul rău a devenit revelația și darul maximului bine.

Să avem curajul să privim viața și contradicțiile noastre, ținând cont de acest adevăr!

În termeni existențiali, răul are o putere propulsiv-dinamică. Căci dacă totul ar fi bine, eu nu aș ieși din granița iubirii mele, o iubire foarte interesată (să mă simt bine eu), motivată, liniștită… însă răul – situația dificilă, potrivnică – mă constrânge să ies din iubirea interesată și să o depășesc, adică să folosesc acea iubire dezinteresată pe care mi-a dat-o Domnul…

„Tatăl vostru ceresc”, înseamnă că devenim ca El. Și Dumnezeu ce face? „Face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie pentru toți”… Domnul nu taie lumina și apa celor care nu au plătit facturile. „Ești rău, în insolvență… îți tai resursele…”. Domnul face darurile Sale tuturor, așa cum se întâmplă în cazul soarelui și al ploii.

Soarele e începutul vieții și ploaia conservă viața. Tot astfel, Dumnezeu dă viață creației și hrănește existența tuturor oamenilor. La fel și noi dăm viața și-i lăsăm pe toți să trăiască și devenim ca Dumnezeu.

Noi mereu gândim că Dumnezeu e judecător și ne controlează… Adevăratul Dumnezeu e dătător de viață pentru toți, dă iubire infinită tuturor și vrea ca noi să facem și să fim la fel ca El, care e Tată.

A fi creștin înseamnă a înțelege că sunt fiu, că – prin Isus – mi-a fost dăruit Spiritul și astfel toți ceilalți îmi sunt frați.

De aceea creștinismul nu e o religie; nu e o lege; e libertatea celui care se simte iubit și îi iubește pe toți; și e deschis tuturor oamenilor – dincolo de orice cultură și religie – pentru că e calitativ diferit de religie, căci nu e normă, nu e lege, ci e libertatea omului care se simte iubit și deci iubește: e libertatea omului care e fiu – are spiritul Fiului – și trăiește ca frate; și măsoară totul după această lege, care e singura lege: legea libertății, care e mult mai exigentă decât oricare alta. Pentru că tu nu spui: „iubirea îmi convine, pentru că eu îl iubesc și el mă iubește și atunci pot să-l rănesc…”. Nu! Iubirea nu poate face vreun rău!!! Iubirea nu tolerează răul. Dar dacă există răul, îl ia asupra sa… ca Isus. Iubirea nu tolerează să facă ea răul.

Deci, cine iubește, cu adevărat împlinește legea, dar în mod superior, după cum scrie în v. 17: „Isus a venit să împlinească legea”, dar nu s-o împlinească în sensul că „El respectă toate normele”, ci mult mai mult… La v. 20 ni se spune „Dacă dreptatea voastră nu este „mai mare” decât a drepților, nu intrați în Împărăție”. Deci, dreptatea noastră depășește orice limită: este vorba de dreptatea iubirii, o dreptate care depășește cu mult orice lege, în sensul că o respectă radical. Prin urmare, iubirea nu încalcă legea.

Odată ce acceptăm iubirea lui Dumnezeu, în noi răsare o lumină și un izvor de viață veșnică, de viață nouă.

vv. 46-47

46 Căci dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? 47 Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii?

Pentru a iubi pe cine te iubește, a saluta pe cine te salută, a ura pacea și binele celui care te iubește, nu este nevoie de iubire, ci este suficient egoismul și interesul (profitul). Cu alte cuvinte și vameșul poate iubi așa. Vameșul e interesat numai de bani. Și păgânul poate iubi așa, adică omul care nu-l cunoaște pe Dumnezeu și nu se cunoaște pe sine. Pentru că a iubi pe cine te iubește înseamnă interesul, avantajul tău.

Matei se adresează creștinilor iudei, pe care-i compară cu păgânii, cu câinii sau cu vameșii care erau urâți pentru că adunau taxele în numele străinilor păgâni (deci înseamnă că Matei îi descalifică la nivel maxim). Prin urmare, dacă iubiți pe cei care vă iubesc, ce vreți? Sunteți la fel ca toți ceilalți. Însă trebuie să-i iubiți tocmai pe aceia care nu vă iubesc! Se subînțelege: pe aceia pe care nu-i iubiți, adică pe vameși și pe păgâni…

v. 48

48 Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit.

În acest verset înțelegem centrul întregului discurs de pe munte: Isus ne cheamă să fim ceea ce suntem… Sunteți fii? Atunci fiți fii!

Morala creștină e un imperativ (o poruncă, o lege) care derivă dintr-un indicativ: „Ești fiu”, deci „Fii fiu!”, adică „Fii frate!”.

În acest verset se vorbește despre „a fi perfect”. Cuvântul „perfect” înseamnă împlinit, realizat. Numai Dumnezeu singur e împlinit. Și acest cuvânt „perfect” înlocuiește cuvântul „sfânt”: „Fiți sfinți după cum Eu sunt sfânt”, spune Domnul în VT.

Sfințenia e atributul (numele) exclusiv al lui Dumnezeu: numai El e sfânt, adică diferit. Dar „în ce este Dumnezeu diferit de noi?”. Luca explică faptul că Dumnezeu e diferit de noi „pentru că e milă”.

Și în textul nostru se explică de ce: pentru că e Tatăl care iubește deopotrivă toți fiii și dușmanii.

Prin urmare sfințenia – diversitatea – noastră în ce constă? Nu înseamnă că suntem sfinți (diferiți) pentru că noi suntem poporul ales, separați de alții, care-s cei răi și noi suntem cei buni… Nu!

Suntem ca Dumnezeu, dacă noi suntem amestecați cu cei răi – cu toți ceilalți oameni – în măsura în care avem milă. În măsura în care iubim dușmanii, suntem ca Dumnezeu. Pentru că esența lui Dumnezeu este iubirea gratuită și în dușmani se revelează iubirea gratuită.

Deci sfințenia creștină nu înseamnă a fi oameni extrem de bravi, ci este mila. O asemenea sfințenie este un principiu, un început cu totul nou, față de toate celelalte sfințenii care separă, despart, judecă…

Sfințenia lui Dumnezeu: Dumnezeu e atât de diferit de noi, încât nu este separat după cum noi ne separăm de obicei, de alții. Dumnezeu e atât de sfânt (atât de separat) încât este cu toți.

Acest verset încheie întreaga instruire făcută de Isus până în acest loc, și deschide temele evanghelice care urmează și care vor aborda raportul cu Tatăl. Căci problema e a-L cunoaște pe acest Tată și fiecare om fiind din specia Tatălui e chemat să fie ca Tatăl.

Isus a venit tocmai pentru a ni-L revela pe acest Tată.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop