Matei 6,1-4

Păcatul – ceea ce ne face să falimentăm – e incapacitatea noastră de a înțelege modul în care Dumnezeu ne privește. Centrul Ps. 138 este alcătuit din faptul că omul se sustrage privirii lui Dumnezeu: „Tu mă cunoști, iar eu fug peste tot”, până când omul descoperă un lucru mare: „Ești Tu cel care ai creat măruntaiele mele… M-ai țesut în sânul maicii mele”, adică Tu, Dumnezeule, îmi ești Maică mai mult decât maica mea. Astfel, psalmistul descoperă că este important (o minune) în ochii lui Dumnezeu.

Ceea ce ar trebui să înțelegem în această seară este faptul că fiecare dintre noi e „o minune” în ochii lui Dumnezeu.

Omul are nevoie să conteze, să fie important, căci un om este așa cum este văzut. Azi știm acest adevăr și mai mult: dacă un om nu e văzut, dacă nu apare, nu există… (mă refer la TV). Și Dumnezeu are o „televiziune” particulară, care e iubirea Sa. Noi existăm pentru că suntem priviți de El, suntem în inima Sa.

Și când descopăr privirea lui Dumnezeu – care e demnitatea mea de om, adică modul în care Dumnezeu mă privește și mă iubește – atunci sunt perfect liber de orice privire, a oricărei persoane și sunt liber și față de cum mă privesc pe mine însumi.

Omul caută în mod necesar „gloria”. În limba ebraică, „gloria” înseamnă greutatea, consistența (esența), iar consistența pe care un om o are, este importanța pe care alții i-o dau.

Dacă un om nu e văzut, nu e iubit, nu e considerat, nu valorează, nu există… pentru că omul e persoană, e relație…

De aceea oamenii „cerșesc” în toate felurile – începând de la marii politicieni, la marii oameni – puțină glorie, să fie văzuți, căci dacă nu, ei nu contează. Poate că fac și sondaje pentru a se preface că ei contează. Căci e suficient să se spună că se vorbește despre ei… Toate sunt forme care folosesc pentru a-i înșela pe alții – când un om e destul de isteț, face sondajele din acest motiv – dar dincolo de istețime stă o ingenuitate profundă, faptul că omul are nevoie să conteze, să se afirme, căci se simte mic, teribil de mic, de neînsemnat și de stupid. Omul se simte nevrednic de iubire și demn de disprețuit. Atunci caută aprecierea. Aceasta e exprimată în baza recunoașterii (răsplății) primite de la aproapele.

Și întreaga noastră viață e sacrificată acestei „glorii deșarte”. Deșartă înseamnă goală (este un târg al „deșertăciunilor”, al golului, al nimicului). Apoi e sacrificată „imaginii” personale, pe care trebuie să ne-o producem. E cultul imaginii – „idolatria” în limba greacă – pentru ca altul să-mi dea o bună imagine despre mine.

În realitate, dacă omul stă înaintea Domnului, deja e chip al lui Dumnezeu și această imagine îi e suficientă.

Părerea bună pe care o are Domnul despre mine, care Și-a dat viața pentru mine, pe când încă eram păcătos și când eram departe de El, înseamnă că pentru Creator am o valoare inestimabilă… ceea ce deja îmi e suficient…

Acest fapt mă întemeiază – ca persoană liberă, capabilă de a-mi vrea binele – de a nu cerși acceptarea de la alții și aptă de a-i accepta pe alții, așa după cum mă simt acceptat eu.

Aceasta e tema generală pe care o vom dezvolta în această cateheză.

Pot adăuga despre gloria pe care omul umblă să o cerșească, faptul că ea îi dă consistență, adică îi dă un sens vieții. Gloria desemnează greutatea, consistența. Totuși, greutatea mea adevărată e stabilită de Dumnezeu, e în raport cu Dumnezeu.

Se citește Mt. 6, 1-4

1 Aveţi grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea răsplată înaintea Tatălui vostru din ceruri. 2 Aşadar, când dai de pomană, nu trâmbiţa înaintea ta, aşa cum fac ipocriţii în sinagogi şi pe străzi ca să fie lăudaţi de oameni. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. 3 Tu, însă, când dai de pomană, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta 4 pentru ca pomana ta să fie în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti.

Am terminat cateheza precedentă ascultând cuvintele lui Isus, care reprezintă centrul întregului discurs de pe munte: „Fiți perfecți, după cum e perfect Tatăl vostru”. Prin urmare, noi trebuie să avem aceeași perfecțiune a lui Dumnezeu, pentru că suntem fiii Săi, chemați să fim ca El.

Perfecțiunea lui Dumnezeu constă în faptul că face să cadă ploaia atât peste cei răi, cât și peste cei buni și face să răsară soarele și peste unii și peste alții. Perfecțiunea lui Dumnezeu e iubirea Sa fără condiții, este mila Sa imensă. De ce? Pentru că Dumnezeu e Tată și Maică și nu poate să nu iubească.

Dacă noi greșim sau suntem păcătoși, nu înseamnă că Dumnezeu ne detestă, ci ne iubește mai mult, pentru că avem mai mare nevoie. Deci aceasta e perfecțiunea lui Dumnezeu.

Amintim cele trei lucruri religioase fundamentale ale iudaismului care sunt elementele fiecărei religii: rugăciunea, milostenia și postul, pentru a vedea cum trebuie împlinite aceste opere religioase, cu perfecțiunea Tatălui.

Care e perfecțiunea Tatălui? Ea stă în inima Fiului. Fiul e cel care se simte iubit de Tatăl și simțindu-se iubit de Tatăl, se iubește pe Sine și pe frați. Din această cauză, aceste opere vor fi realizate nu în baza legii, ci în baza iubirii.

Aceste opere eu, ca om, nu le fac „pentru a valora (a conta)”, „pentru a simți că sunt cineva” – după cum facem în mod obișnuit toate lucrurile bune, căci dacă nu, ceilalți mă critică și dacă nu mă critică ei, mă acuză conștiința mea, deci sunt un nimeni – căci aceste opere nu se fac din „simțul datoriei”. E just ca omul să aibă simțul datoriei, dar acesta nu conduce prea departe.

Simțul datoriei, în cel mai bun caz, afirmă eul meu, adică devine egoism: sunt brav, dacă totul merge bine…

Aceste opere se fac din iubire. Ele nu se fac înaintea oamenilor, pentru a obține glorie sau laude de la alții. Ele nu se fac nici înaintea propriului eu pentru a mă mândri în sine, ci se fac în secret, adică înaintea lui Dumnezeu.

E interesant că faptele bune pot fi făcute cu intenții bune sau cu intenții rele… Pomana poate fi bună sau rea. Rugăciunea poate fi bună sau rea. Postul poate fi bun sau rău. Depinde înaintea cui le fac și de ce eu fac o anume faptă bună.

Binele și răul – în mod obișnuit binele – se află în special în intențiile omului. Este clar că și acțiunea trebuie să fie bună, la fel și mijloacele – cu care se face acțiunea – să fie bune.

Tema milosteniei este fundamentală… Ce înseamnă să facem pomană în ascuns?

Trebuie să ne încadrăm bine comportamentul (acțiunile), gândurile și sentimentele, nu din punct de vedere logistic, ci moral; nu înaintea oamenilor (adică ceilalți din jur și noi înșine), ci înaintea lui Dumnezeu. Să fondăm în Domnul gândurile, sentimentele și acțiunile noastre.

v. 1

1 Aveţi grijă să nu săvârşiţi faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea răsplată înaintea Tatălui vostru din ceruri.

Se vorbește de „fapte bune” apoi de „dreptate”.

În limba ebraică, cuvântul „dreptate” înseamnă „voia Domnului” dar și „milostenie”. Deci a face dreptate înseamnă a face milostenie și viceversa. Deoarece voia lui Dumnezeu – care e Tată – este să împărțim bunurile între frați.

Isus ne învață că atunci când facem milostenie, să ne ferim s-o facem pentru a fi admirați.

Când săvârșim binele, primul lucru pe care-l facem, este să vedem dacă cineva ne vede. Altfel, ce plăcere avem să-l facem? Dacă nici măcar celui căruia i-am făcut binele nu mă vede, ce câștig am? Prin urmare binele pe care-l fac îmi folosește mie: mă face să exist, mă face important înaintea altora, îmi aduce laude… De obicei binele îl facem pentru a obține o îmbunătățire a propriei imagini, dacă nu de la alții, cel puțin de la conștiința noastră.

Deci nu ne interesează binele în sine, ci ne interesează buna noastră imagine. Așadar, e un bine pe care-l facem din egoism și în vederea autoafirmării.

De ce are nevoie omul de această recompensă, răsplată (înapoiere) a binelui pe care-l face? Pentru că el crede că nu are valoare. Atunci consideră că „lucrurile pe care le face, îi dau valoare, îl fac valoros”. Și dacă alții le văd și înțeleg… îl fac să valoreze și mai mult.

Cu alte cuvinte: mă scuz că trăiesc… „Vezi? Fac acest bine. Deci pot să trăiesc…”. Îmi vine în minte un exemplu: unui copil îi plăcea înotul. Părinții l-au înscris la un curs de specialitate, dar după câteva antrenamente nu a mai vrut să meargă. Întrebat care era motivul, el a răspuns că „nimeni nu vine să-l vadă cum înoată…”. Cu alte cuvinte, un om învață să facă ceva cu drag, dacă e văzut și apreciat, dacă e important și pentru altcineva… altfel viața lui e trăită în singurătate, e izolată…

Ce stă în spatele acestui mister? Problema e să nu fim sclavii aprecierilor altora! În spate se află nevoia pe care omul o are de a fi recunoscut, căci dacă nu e recunoscut, înseamnă că omul nu există!

Atunci ce trebuie să facem? Să începem să recunoaștem (să răsplătim). Dar care om poate răsplăti? Numai acela care deja a fost răsplătit…

Apoi ni se spune să ne ferim să facem dreptatea – adică voia lui Dumnezeu – înaintea oamenilor, pentru a fi admirați. De fapt, în mod normal tot ceea ce facem, realizăm pentru a fi văzuți și admirați…

Se vorbește de faptele bune sau de dreptate. În textul nostru vom înțelege „dreptatea” în sens de „milostenie” pentru că apoi se va vorbi în mod expres despre pomană.

Milostenia nu este un lucru pe care-l fac persoanele bune, pentru a-i ajuta pe alții. Milostenia – așa după cum e înțeleasă de evrei – e un termen strict al dreptății.

După Biblie, a face milostenie înseamnă a face dreptate, pentru că toate bunurile pământului sunt destinate tuturor oamenilor – deci, comunității – neavând o destinație privată; căci bunurile sunt darul Tatălui făcut tuturor fiilor. Prin urmare, frații trebuie să împartă bunurile între ei. Altfel nu sunt frați! Dacă nu sunt frați, înseamnă că nu sunt fii și Dumnezeu nu e Tată.

Acest discurs este fundamental în Israel, dar și în creștinism: paternitatea lui Dumnezeu se trăiește în fraternitate. Altfel nu e adevărat că Dumnezeu e Tată.

Iluminismul și marxismul au pus la baza concepției lor fraternitatea, dreptatea și libertatea, care de fapt sunt lucruri biblice… Cu diferența că în iluminism și marxism ele au căpătat aspectul unei ideologii (teorii) goale, căci fraternitatea fără Tată nu există.

Să fim atenți: noi ne putem preface că există fraternitatea pentru că Tatăl e comun tuturor, dar dacă noi nu înfăptuim o fraternitate reală, adică dreptatea, adică milostenia în sensul ebraic, adică împărțirea bunurilor cu alții, atunci religiozitatea noastră este în totalitate deșartă.

Întreaga predicare profetică în Israe e împotriva unei religiozități foarte devotate și pioase – cu multe jertfe aduse la Templu -; acestea însă reprezentau o acoperire a non-voinței de a împărți propriile bunuri cu frații.

Să ne gândim la problema sărăciei din lume… Cum îi privim pe cei din lumea a III-a? Ce legi facem? Cum ne comportăm în procesul liberului schimb de piață la nivel mondial…? Și ne agităm din cauza chinezilor care, dacă ar vrea să trăiască la un nivel occidental, noi ar trebui să murim cu toții… Poate că e onorabil să murim, dacă oricum, de multe secole luăm viața altora, prin stilul nostru de viață…

E serios să spunem că Dumnezeu e Tatăl tuturor. „Deveniți perfecți ca Tatăl” care iubește toții fiii… Deci eu trebuie să iubesc toți frații.

Prin urmare, cuvântul „milostenie”, în realitate exprimă „dreptatea fundamentală”, adică egalitatea între persoane.

În Israel se făcea milostenia (dreptatea) la două nivele. Primul nivel era mic și reprezenta economia subzistenței – pomana însemna a împărți roadele pământului pentru a da tuturor de mâncare – și apoi exista o instituire la nivel macro a dreptății, care se făcea la fiecare 50 de ani prin lege: fiecare se reîntorcea să posede pământurile și toate bunurile pe care le-a pierdut în ultimii 50 de ani. Totul se redistribuia după cum era la început. Și începutul era că „toți suntem fiii lui Dumnezeu. Am intrat în pământul făgăduinței. Acest pământ nu l-am cucerit noi, ci l-am primit și toți avem dreptul să deținem o parte egală cu ceilalți”.

Și dacă vrem să fim ca Dumnezeu, atunci procedăm ca Avram, care lasă partea de pământ mai bună, celuilalt.

În economia de supraviețuire din Israel se împărțeau bunurile care erau… În zilele noastre însă, milostenia înseamnă a da 1 la 1000 (a da altora firmiturile).

În spatele ideii biblice de dreptate avem sensul de solidaritate profundă, care trebuie să găsească instrumentele cu care să se exprime. În Israel se folosea milostenia și anul jubiliar.

Și pentru că în anul jubiliar – în loc să se respecte directivele scrise în Lev. 25, se făceau ceremonii frumoase la Ierusalim – profeții se supărau și-i întrebau „ce ați venit să faceți aici?”. Dumnezeu se supără. Nu mai veniți în Templu dacă nu faceți dreptate: „Voi veniți să vă rugați, să aduceți jertfe dar, în realitate, mâinile voastre varsă sânge, fac nedreptate”. Dumnezeu nu vrea să vă comportați așa!

De fapt, exilul este rodul neîmpărțirii bunurilor pământului. Latifundia (domeniul întins) a cauzat exilul.

Problema subzistenței speciei umane în lume va fi legată de solidaritate, fie la nivel economic, fie la un nivel mai profund: capacitatea de a ne considera frați unii pe alții, având drepturi și datorii egale. Altfel, va exista o dominare, după cum mereu a existat în lume: cei mai puternici îi distrug pe ceilalți. Apoi această dominare – stăpânire peste alții – regresează într-o moarte comună.

Dreptatea – pentru creștini – e profundă și strict legată cu credința: pentru noi, dreptatea nu înseamnă să dăm fiecărui om ceea ce este al său, căci dacă ar fi așa, ar înseamna că omului care are,îi merge bine și căruia nu are nimic, îi merge rău și-i dăm ceea ce e al lui, adică nimic.

Dreptatea creștină este una superioară, e dreptatea lui Dumnezeu care e Tată. Noua dreptate e faptul că suntem frați! Și ea e strict legată de credință. Dacă nu există această dreptate, înseamnă că nu există credință. Și fără credință, această dreptate e greu de practicat, deși lui Dumnezeu toate îi sunt cu putință.

Prima comunitate creștină se consideră ca fiind adevăratul Israel, prin faptul că intră în pământul făgăduinței, unde toți sunt egali. În primele comunități niciunul nu spune că e al său – ceea ce avea – ci se punea totul în comun, fiecare având după nevoile sale.

Textul din F.Ap. descrie începutul Bisericii, ca fiind momentul originar în care Israelul intră în pământul făgăduinței. E interesant că în F.Ap. se vinde pământul. De ce? Pământul este condiția necesară pentru a trăi – după Isus condiția pentru a trăi nu mai e pământul, ci e iubirea frățească, adică Spiritul Sfânt, adică viața. În Israel nu se putea vinde pământul,dar acum,după Isus, comunitatea creștină îl poate vinde.

Iar descendența e fraternitatea extinsă în lumea întreagă. Prin urmare, Biserica s-a înțeles – încă de la început – ca fiind moștenitoarea tradiției lui Israel. Și în viața Bisericii de „după” (în Evul mediu) destinația comună a bunurilor – care sunt darurile Tatălui făcute fiilor și trebuie împărțite cu frații – e fundamentală.

Trebuie să vedem ce înseamnă acest adevăr pentru zilele noastre… Ce înseamnă să structurăm o conviețuire pe aceste valori și nu pe valorile opuse?

A doua parte a versetului întâi subliniază: „când faci dreptate, nu o face înaintea oamenilor pentru a fi admirat. Căci nu vei avea răsplata de la Tatăl care e în cer”.

Noi facem binele înaintea oamenilor pentru că ne folosește să obținem o imagine bună, pentru că vom valora ceva-n plus în ochii altora sau vom fi admirați… În toate operele pioase se văd numele și pozele binefăcătorilor… Dacă lipsesc tablourile binefăcătorilor, ei nu dau nimic… În spatele acestui comportament se află nevoia profundă a omului, de a fi văzut, apreciat și stimat…

Tot ceea ce facem, este pentru a fi văzuți, prețuiți… Aceasta e problema!!! Dacă noi facem milostenie pentru a fi văzuți, stimați, respectați și apreciați de oameni, suntem „sclavii oamenilor și a imaginii despre noi, pe care trebuie să le-o dăm. Și suntem sclavii eului nostru, adică al egoismului”. Și dacă ne ghidăm în viață după părerea oamenilor, nu vom satisface dorința profundă pe care o avem de a fi stimați și prețuiți: o dorință pe care toți o avem. Și e justă și sfântă. E nevoia profundă pe care o are omul de a fi iubit infinit și primit: e nevoia după Dumnezeu.

De aceea milostenia și faptele bune trebuie făcute înaintea lui Dumnezeu! Noi trebuie să facem milostenie nu din „mândrie deșartă”, ci pentru „adevărata glorie, mărire”…

v. 2

2 Aşadar, când dai de pomană, nu trâmbiţa înaintea ta, aşa cum fac ipocriţii în sinagogi şi pe străzi ca să fie lăudaţi de oameni. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata.

Versetul amintește un exemplu concret: „a suna cu trâmbița”. „A suna cu trâmbița” înseamnă că tu comunici tuturor binele pe care-l faci… și acest comportament e specific ipocriților. Matei folosește des cuvântul ipocrit. Nu înseamnă că ipocriții sunt persoane rele…

Ipocritul este protagonistul corului într-o piesă; este „o mască” și are rolul dirijorului. Și fiecare om vrea să fie protagonist și dorește să dirijeze. Și întreaga noastră conviețuire este această ceartă, pentru că fiecare vrea să fie ipocrit, adică să dirijeze, în loc să fie el însuși. Ipocritul e o mască și trebuie să dea o imagine celorlalți despre sine însuși, care să fie acceptabilă. Iar binele pe care-l face, folosește pentru a păstra această mască de „persoană acceptabilă” fie înaintea lui, fie înaintea altora.

Dar făcând așa, este clar că rămân gol în suflet… Căci dacă alții mă apreciază datorită binelui pe care l-am făcut, atunci trebuie să-mi sacrific întreaga viață pentru a face binele – ce plictiseală infinită! – pentru a obține ce? Pentru ca alții să-mi spună „ce om brav!!!”. Dar ce mă interesează vorbele lor? Ce mă interesează să fiu brav sau chiar invidiat…? Ce să fac cu invidia acestora?

În realitate, un om are nevoie să fie iubit gratis și nu în baza a ceea ce face sau realizează! Un om are nevoie să fie iubit în baza a ceea ce este!!! Atunci și el va putea iubi gratis și va face binele pentru că e un bine și atât, fără să se gândească la răsplată…

Dacă un om instaurează o strategie asemănătoare raportului tată-fiu, când îi spune fiului „fii bun, căci altfel nu te iubesc!”… acest fapt înseamnă a ucide fiul.

Pentru că fiul va trebui să plătească scump binele, adică să renunțe la viața sa originară, la ceea ce-i place și vrea… În acest fel, tatăl a creat un sclav!!! Și fiul va fi teribil de nefericit. Și nimic nu-i va plăcea…

Dacă un om se simte iubit, spune „acest lucru mie-mi place; dacă nu-i place altuia, e problema lui”.

Apoi, după sf. Anton cel Mare, condiția necesară pentru ca un om să-i iubească pe toți este să se iubească corect pe sine. Iar un om poate să se iubească, numai dacă există o privire iubitoare, care-l acceptă așa cum este.

Aceasta e experiența pe care toți o avem de la părinți, de la rudenii, de la adevărații prieteni și aceste iubiri sunt semnul iubirii profunde, pe care Dumnezeu ne-a arătat-o pe cruce. Cu alte cuvinte, chiar dacă eu Îl ucid, chiar dacă sunt păcătos, Dumnezeu își dă viața pentru mine, pentru că eu contez infinit de mult pentru El.

Și această iubire mă eliberează de mândria deșartă, de căutarea de a-mi „umple” nevoia mea de a fi recunoscut, urmând o direcție care mă lasă tot mai gol în interior.

vv. 3-4

3 Tu, însă, când dai de pomană, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta 4 pentru ca pomana ta să fie în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti.

Aceste versete subliniază nu doar că nu trebuie să fac milostenie înaintea oamenilor, ci nu trebuie să fac milostenie „nici înaintea mea însumi”: „să nu știe stânga ce face dreapta”.

Când fac binele, mă simt bine, dar când greșesc, nu mă simt bine… Deci dreapta știe imediat ceea ce face stânga și o judecă și viceversa. Și, în acest dinamism, omul își pierde propria identitate. Textul biblic ne spune să nu știe dreapta ce face stânga.

Fiecare om are nevoie să fie oglindit (reflectat)… Ce ne reflectăm noi unii-altora? Două oglinzi care se oglindesc, ce reflectă? Golul sau doar ramele acestora, adică limitele.

În realitate, omul este chip al lui Dumnezeu. Dacă stă înaintea lui Dumnezeu, omul este el însuși, își are realitatea sa, e fiu și aceasta e identitatea fiecărui om. De aceea omul trebuie să facă binele înaintea lui Dumnezeu, adică să se comporte ca fiu. Și fiul este iubit și acceptat infinit, fiind un om care are importanța și gloria sa. Și în baza acestei importanțe – care-i existența sa ca fiind iubit infinit de Dumnezeu – poate lucra liniștit, poate face binele… De ce? Pentru că face binele, dar nici înaintea oamenilor, nici măcar înaintea lui însuși. Omul care stă înaintea lui Dumnezeu nu mai are nevoie de autostimă, căci deja o are.

Deci, fiecare dintre noi – indiferent cât de mic și modest este – are nevoie de glorie, de recunoaștere (de răsplată), căci altfel nu trăiește. Important e să înțeleg care este răsplata care mă face să exist pentru ceea ce sunt, care mă eliberează și este infinită. Evanghelia îmi vestește răsplata absolută a lui Dumnezeu pentru mine.

Tatăl mă vede în secret. „Secretul e inima”. Cum mă vede Tatăl? Mă vede ca fiind fiu. „A vedea” înseamnă a iubi. Deci Tatăl mă iubește infinit. Eu sunt un miracol în ochii lui (cf. Ps. 139, 14). Is. 43 spune: „Tu ești prețios în ochii mei, ești demn de stimă, pentru că Eu te iubesc”. Dumnezeu mă iubește cu o iubire infinită, veșnică, spune Ieremia. Și întreaga Biblie îmi mărturisește această privire iubitoare a lui Dumnezeu asupra mea.

Când a creat omul, Dumnezeu a văzut „că era foarte bun”. Există această apreciere a lui Dumnezeu pentru mine, care nu-i o prețuire oarecare. În procesul de a ne aprecia noi pe noi înșine, e în joc (în discuție) însuși Dumnezeu, pentru că noi suntem fiii Săi: dacă ne disprețuiește pe noi, se disprețuiește pe Sine… căci Fiul e egal cu Tatăl.

În Cântarea Cântărilor, Mirele – care e Dumnezeu – spune: „Mi-ai răpit inima cu o simplă privire de-a ta…”. Adică noi i-am furat inima lui Dumnezeu.

A cunoaște acest adevăr ne face oameni liberi; ne restituie realitatea noastră de fii; ne dă dreptatea (milostenia) Fiului, care se poate adresa altora – în deplină libertate – ca fiind frați, fără nevoia de a le cerși imaginea, aprecierea… fără nevoia de a-și sacrifica viața creării unei imagini înaintea altora… Doar acum poate trăi o viață spirituală liberă.

În zilele noastre, acest discurs are o valoare și mai mare decât în timpul lui Isus, căci în zilele noastre un lucru există numai când e recunoscut. Iar acum, valoarea unei persoane nu este în nici un fel valoarea pe care o persoană o are cu adevărat, ci este dată de popularitatea pe care o are… Persoana poate chiar să nu „existe”, însă dacă se spune că este populară și toată mass media vorbește despre ea… înseamnă că există… și are o valoare importantă, chiar dacă ar fi moartă… Cu alte cuvinte, imaginea contează…

Toți ne „distrugem” căutând să avem o imagine bună, fără să știm cine suntem cu adevărat… Prin urmare, în lume există un mare sens de gol, deoarece imaginea este „mărirea deșartă”, care nu satură pe nimeni.

Ceea ce satură omul, e realitatea relațiilor: un om care te iubește, te acceptă cu adevărat. Un astfel de om te face să exiști.

Nevoia profundă pe care o avem să fim acceptați în mod absolut, e locul unde pătrunde mesajul mântuirii, adică crucea lui Cristos… Crucea îmi spune că Dumnezeu mă acceptă în mod absolut, așa cum sunt.

Discuții

Toate întrebările posibile pe marginea textului biblic deja au fost făcute, după cum au fost deja date și toate răspunsurile…

Dar ceea ce este inedit în istoria omenirii este ceea ce acest Cuvânt mi-a transmis mie în mod personal. Este ceea ce te-a impresionat și te-a ajutat să crești… Acesta este lucrul nou de comunicat și altora; aceasta este lucrarea pe care Cuvântul o face, restul teoriilor le putem afla în cărți… Deci putem să economisim efortul de-a gândi, căci trebuie să ne economisim energiile… și să ne folosim inteligența pentru lucrurile utile…

Există ceva foarte util și e ceea ce ți se întâmplă ție, de care nimeni nu și-a dat seama niciodată – și care e realitatea ta… și aceasta e o adevărată inteligență. Trebuie să înveți să o comunici și altora și să intri în comuniune reală cu alții și cu Tatăl, care ne-a dăruit propria noastră specificitate. Acesta e sensul discuțiilor de la sfârșitul catehezelor… Nu e un discurs despre cine e mai brav în a pune întrebări… sau a da răspunsuri…

Milostenia nu este o obligație morală. Omul poate să țină pentru el tot ce are… Milostenia izvorăște din libertatea interioară a omului… Milostenia este calea realizării realității noastre de „fii” în mod tot mai mare…

Apoi e important să rezervăm timp persoanelor: în acest mod, dincolo de faptul că dăm ceva material, oferim altora ceva din noi înșine… Unui sărac toți îi fac pomană… el are mai mare nevoie de a fi considerat „o persoană”…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop