Matei 6,5-8

Tema pericopei o constituie rugăciunea…

Regulile discernământului ne ajută să înţelegem ce se întâmplă în interiorul nostru, ne învaţă cum să judecăm şi deci, cum să acţionăm… Începând cu cateheza următoare vom oferi regulile discernământului…

Noţiuni generale despre rugăciune

Textul biblic din această cateheză nu face un tratat despre rugăciune ci vorbeşte despre două deviaţii prezente în rugăciune. Pentru a devia la stânga şi la dreapta, se presupune că există o cale pe care omul o cunoaşte şi o străbate. E bine să ştim care este calea rugăciunii, pentru că de multe ori nu ne rugăm şi nu ştim ce este rugăciunea…

Rugăciunea este acel act fundamental care-l creează pe om ca om, în esenţa sa de „chip al lui Dumnezeu”. Deci rugăciunea nu e un lucru pentru sufletele pioase şi devotate…

Bătrânii spuneau: „Cine se roagă, se mântuieşte, cine nu se roagă, se osândeşte”. Sensul afirmaţiei este: cine se roagă atinge scopul vieţii – care este să fie ca Dumnezeu, deoarece stă înaintea lui Dumnezeu – cine nu se roagă îşi pierde sensul vieţii.

Când vorbim despre rugăciune, vorbim despre cunoaşterea sensului vieţii, adică despre cunoaşterea lui Dumnezeu.

Rugăciunea nu e ceva devoţional, iraţional, ci este actul cel mai raţional pe care omul îl poate face: adică să cunoască limita sa, limita raţiunii sale; a recunoaşte limita sa care e altul şi a-l recunoaşte pe acest altul, aşa cum este, adică a-L cunoaşte ca fiind Acela care „există pentru mine” pentru a intra în comuniune cu El. Deci a mă ruga înseamnă a fi eu însumi, adică un om limitat, deschis infinitului.

A îngenunchea – pentru a se ruga lui Dumnezeu – e un act tipic uman şi înseamnă a recunoaşte propria autotranscendenţă, a-l recunoaşte pe celălalt diferit de mine, de care am nevoie pentru a fi eu însumi. Deci rugăciunea e actul cel mai uman care există în lume, dar poate fi şi actul cel mai neuman… E uşor să contrafaci ceea ce este genuin, ceea ce nu e genuin, nu-l poţi contraface, ci îl faci cum vrei. De fapt, e dificil să contrafaci coca-cola, căci formula chimică e una singură…

Rugăciunea este lucrul cel mai genuin (pur) al omului, care-l face să fie om, dar totodată e lucrul în care contrafacerile sunt mai uşoare, adică neumanităţile, alienările, prostiile şi devierile… Acesta e tabloul general despre rugăciune.

„Rugăciunea nu e totul, dar totul începe cu rugăciunea”… Un anume „totul” începe cu rugăciunea, mă refer la momentul începător de luciditate şi de intensă cunoaştere a lui Dumnezeu şi a cunoaşterii de sine.

Se citeşte Mt. 6, 5-8

5 Iar când vă rugaţi, nu faceţi ca ipocriţii pentru că lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile pieţelor ca să fie văzuţi de oameni. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. 6 Tu, însă, când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti. 7 Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor. 8 Aşadar, să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi.

Rugăciunea îl creează pe om ca om. Rugăciunea este mai întâi de toate dialog cu Tatăl. Aspectul tipic al rugăciunii creştine e dialogul, alteritatea, adică faptul că te afli înaintea Altuia.

Eu pot face exerciţii zen şi să mă concentrez pe interiorul meu… poate fi util în a mă ruga, dar aceste exerciţii nu sunt rugăciune! Pot spune 1, 2, 3 timp de 24 de ore pe zi, apoi intru în transă şi am vedenii sau pot lua droguri şi efectul este acelaşi… Pot fi utile – dar, nu drogurile – pentru a cunoaşte propriile vibraţii. Dar acestea nu sunt rugăciuni… Aceste practici sunt ca şi cum ai face gimnastică sau ai schia… toate sunt lucruri utile, dar nu sunt rugăciune.

Gimnastica e utilă – ca practică – pentru a fi stăpân pe propriul trup, ajutând stăpânirii spiritului… dar nu e rugăciune.

Rugăciune este a fi, a sta înaintea Altuia!

Vom nota că de obicei noi nu ne rugăm, ci stăm înaintea eului nostru, a preocupărilor noastre, a distracţiilor şi neatenţiilor noastre. Eul nostru este obstacolul principal în calea rugăciunii. Eul este piedica principală în calea dialogului, căci toţi spunem mereu „dar eu”, fără să-L ascultăm vreodată pe celălalt.

Rugăciunea este depăşirea eului. Şi eul se realizează în măsura în care este depăşit şi apoi învaţă să intre în relaţie cu Altul… şi doar atunci devine eu.

Rugăciunea e dialogul cu acel „TU” care mă face să exist.

Rugăciunea depinde înaintea cui te pui: dacă te pui înaintea „ferestrei” – care indică transparenţa şi legătura cu o realitate obiectivă – sau te aşezi înaintea oglinzii, confundând-o cu o fereastră. Şi aşa eşti doar înaintea ta însuţi. Nu eşti în legătură cu ceva obiectiv, ci dialoghezi doar cu tine însuţi, în sens închis…

Rugăciunea e substanţială în Biblie, pentru că în rugăciune tu cunoşti, tu experimentezi tot ceea ce e scris în Biblie. Scriptura nu e nimic altceva decât un mesaj codificat, pentru a fi transmis altora… E acea experienţă, acea cunoaştere profundă a lui Dumnezeu pe care au experimentat-o aceşti autori care ne-au vorbit.

Dacă citim Biblia – fără a intra în spiritul lor de rugăciune – înseamnă că nu o citim şi nu o interpretăm corect, ci doar facem o analiză gramaticală – de sintaxă – a textului. Însă nu vom înţelege nimic despre lucrurile scrise în Biblie.

Ar fi ca şi cum o persoană ar primi o scrisoare de la logodnic, în care-i scris: „eu te iubesc”, iar ea ar începe să facă analiza gramaticală şi logică a scrisorii. E un lucru corect, dar nu va înţelege sensul scrisorii. Nu înseamnă că eu sunt subiect sau complement, căci conţinutul scrisorii exprimă cu totul altceva. În scrisoare este inima persoanei care a scris, care e prezentă în cuvintele scrisorii şi se comunică, transmite pe sine în acele rânduri.

De fapt, cuvântul este mediere de comuniune: îl transmite pe cel care comunică. Acest adevăr e valabil pentru întreaga Biblie şi în mod special pentru rugăciune.

Rezultatul fundamental al rugăciunii e faptul că omul dobândeşte experienţă, cunoaşte că este cealaltă parte a lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este cealaltă parte a sa. Adică omul este partenerul lui Dumnezeu.

Acest fapt e atât de important, încât unele lucruri pe care noi le considerăm fundamentale în cultura noastră occidentală – cum ar fi persoana, libertatea, dreptatea (nu a celui puternic şi dominator, ci dreptatea ca fraternitate) – sunt lucruri care izvorăsc din această cunoaştere a lui Dumnezeu. Aceste lucruri sunt transferate în cultura laică, însă rămân o pură ideologie fără această experienţă şi cunoaştere a lui Dumnezeu care le fondează. Mă refer la demnitatea absolută a omului ca fiind partenerul Absolutului. În afara acestui adevăr putem vorbi de absoluta nedemnitate a omului, pentru că omul e partenerul nimicului.

Deci e interesant rolul pe care-l are rugăciunea. Acum înţelegem de ce sf. Pavel spune „Trebuie să ne rugăm mereu… în orice loc şi timp, cu insistenţă”. Înţelegem şi de ce toată Biblia e plină de modele de rugăciune, pe care noi nu le observăm, pentru că am pierdut obişnuinţa de a ne ruga. Noi doar vorbim despre rugăciune… şi nu ne rugăm. Acest fapt înseamnă că nu avem credinţă.

Spre exemplu: în rugăciunea lui Pavel se vede mereu atitudinea sa de recunoştinţă; face euharistie, adică el îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate. Scrisorile sale din închisoare mereu încep prin a mulţumi. Mulţumirea e o formă de rugăciune importantă, care lipseşte din rugăciunea noastră. Noi de multe ori nu recunoaştem totul ca fiind darul primit de la Dumnezeu, dovedind astfel că avem credinţă puţină. Deci noi nu-i spunem Domnului „mulţumesc!”.

Textul prezintă cele două deviaţii (nereguli) ale rugăciunii: cea dintâi este a te ruga pentru a fi văzut de oameni (cf. vv. 5-6); a doua e aceea pentru a fi văzut de Dumnezeu… Deci rugăciunea are de-a face cu ochii…

v. 5

5 Iar când vă rugaţi, nu faceţi ca ipocriţii pentru că lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile pieţelor ca să fie văzuţi de oameni. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata.

Isus ne spune să nu ne rugăm ca ipocriţii. Ipocritul e protagonistul… Deci, în rugăciune noi nu suntem protagonişti. Rugăciunea nu este căutarea propriului eu (mândria deşartă), ci căutarea lui Dumnezeu. După cum iubirea nu este iubirea propriului eu – căci această iubire se numeşte egoism – ci este iubirea celuilalt.

Prima piedică (primul impediment) în rugăciune este eul nostru care se caută mereu: caută confirmări (aprobări), caută gratificări şi caută să se oglindească în toate, ceea ce înseamnă că noi căutăm în totalitate doar eul nostru în ochii oamenilor şi nu-L căutăm pe Dumnezeu. Acesta se numeşte orgoliu, adică mândria deşartă, pe care am explicat-o în cateheza precedentă.

În acest caz, rugăciunea ne umple de gol, în loc să ne umple de Dumnezeu. În Lc. 18, 11 se spune: „Fariseul, era în picioare, înaintea sa”… Ce fel de rugăciune e? Nu e puternică! Deci există riscul să nu ne rugăm, dacă stăm „în picioare înaintea noastră” şi nu înaintea lui Dumnezeu!

De aceea rugăciunea e posibilă numai având atitudinea opusă ipocriziei, adică umilinţa. Umilinţa – umus, om – este adevărul nostru. În afara adevărului nostru nu ne aflăm nici pe noi înşine, nici pe alţii şi nici pe Dumnezeu.

De aceea rugăciunea trece prin falimente continue până când omul înţelege că el de fapt nu se roagă, că în rugăciune el nu trebuie să facă nimic şi că rugăciunea e cu totul altceva decât rugăciunile sale! Rugăciunea înseamnă „ca omul să vadă ceea ce face Dumnezeu şi să fie mulţumit de ceea ce El face”. Doar acum omul poate începe să se bucure de viaţă ca fiind un dar al Domnului: acum omul poate să mulţumească Domnului, să-i accepte darurile, să dăruiască şi el altora, să ierte… Şi toate acestea să fie o consecinţă a faptului că toate sunt darul Domnului pentru toţi fiii Săi.

Prin urmare, rugăciunea nu e un lucru pe care-l fac eu! Pe Celălalt nu-l fac eu, ci El există. Pe Celălalt doar pot să-L primesc.

Rugăciunea trece printr-o mare mortificare (pocăinţă) care neagă toate formele noastre de ipocrizie, mască şi prezumţiile (pretenţiile noastre că suntem bravi) şi dorinţa noastră de a vrea să facem (lucruri mari)… Şi când dispar toate acestea, omul se întreabă: „cine sunt?”. Apoi va începe să înţeleagă.

Domnul se dă pe Sine celui umil iar celui mândru i se opune, dar nu pentru că vrea să se opună vreunui om, ci omul mândru e plin de sine şi cine e plin de sine nu se poate umple.

Dumnezeu e jos, e în profunditate! Deci tu ascultă rugăciunea celui care e humus, e umil. Noi, după părerea Domnului, stăm mai sus decât Dumnezeu, adică suntem în afara Lui şi a noastră…

Ei se rugau „în sinagogă” unde toţi puteau să-i vadă. Căci dacă alţii nu te văd rugându-te, ce plăcere ai? Şi se rugau „la colţurile drumurilor”… La noi nu există acest obicei, dar în islam, în Israel şi în India se practică această rugăciune şi în zilele noastre. De ce? Pentru „a fi văzuţi de oameni”. Pentru a fi văzuţi să sunt persoane brave, în comuniune cu Dumnezeu şi deci ceilalţi trebuie să-i venereze. Toţi se bucură când alţii îi cred că au aureola de sfinţenie.

Dacă Isus spune că nu trebuie să ne rugăm aşa, înseamnă că noi facem exact aşa. În propria sferă religioasă, mulţi se măsoară în funcţie de această formă de rugăciune. Pentru ei este important să fie văzuţi, să apară bine înaintea altora… Deci sunt sclavii ochilor (ai privirii) altora. Ef. 6,6… se arată că noi suntem sclavii modului în care alţii ne privesc; noi căutăm aprecierea altora. Vrem ca alţii să ne vadă bine nu doar când facem fapte bune, ci şi când ne rugăm.

Făcând aşa, tu deja ai primit răsplata ta. Deja ai fost văzut… Ceilalţi cred că eşti brav. Bine! Aceasta e răsplata ta! Tu te umpli de bravura ta, ţi-ai umflat eul tău, şi – la fel ca fariseul – ieşi din Biserică neîndreptăţit… doar puţin mai mândru, şi confirmat în răul tău.

Prin urmare, în acest sens, rugăciunea e primul loc al răului: prin faptul că un om caută să-şi umfle propriul eu înaintea altora… apoi şi înaintea lui Dumnezeu. Omul chiar şi înaintea lui Dumnezeu vrea să apară brav… Când te rogi vrei ca Dumnezeu să te aprecieze…

Dacă te-ai rugat bine din întâmplare, eşti fericit şi spui „iată cât sunt de bun!”… Acest comportament e foarte periculos. De aceea, Dumnezeu niciodată nu ne ascultă rugăciunile, căci după aceea omul s-ar mândri imediat, cu acele daruri cerute şi primite.

Dacă însă nu am reuşit să mă rog… nu-mi pierd răbdarea şi ştiu că Dumnezeu mă iubeşte aşa cum sunt. Aceasta e o mare rugăciune.

În versetul următor Isus ne explică cum să ne rugăm…

„Amin. Deja şi-au primit răsplata”… Isus ne spune că ai primit deja ceea ce tu căutai… Rugăciunea e eficientă: mereu obţii ceea ce cauţi… Însă depinde ce cauţi.

v. 6

6 Tu, însă, când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti.

Versetul are subiectul la singular. Isus te invită să intri în „odaie”. Odaia nu e camera, ci e acel loc mai ascuns din casă – fără ferestre spre exterior – unde sunt depozitate alimentele pentru iarnă. Deci este locul cel mai ascuns, fără ferestre. Acel loc este „fereastra” noastră spre Dumnezeu de la care primim viaţa, numele şi existenţa noastră. Odaia e locul rugăciunii. Matei îl va numi şi „camera de sus”; „profundul sufletului”; „ochiul sufletului”… şi este acel loc în care eu sunt eu însumi, înaintea lui Dumnezeu care mă face să exist. E tocmai locul „ferestrei”, al deschiderii, al priviri mele spre Dumnezeu.

Odaia e locul în care afli „hrană”… în acest loc ascuns tu intră, detaşează-te de lume, fă această călătorie spre întâlnirea cu Dumnezeu.

Cum afli acest loc? Poţi să te ascunzi de toţi şi să nu găseşti acest loc fără ferestre, ceea ce înseamnă că în timpul rugăciunii tu nu te ocupi de lucrurile care stau afară, în lume. Deci, tu intri într-o încăpere întunecată… e întuneric dar totuşi, există o lumină pe care nu eşti obişnuit s-o vezi – de obicei sesizezi lămpile şi pe acelea le cauţi – şi-L afli pe Dumnezeu şi El este în inima ta.

Domnul locuieşte în inima ta! Prin credinţă, Cristos locuieşte în inima ta; El e Omul interior; Omul ascuns al inimii! Şi în inimă eu sunt fiu: în acest loc eu sunt fiu şi Dumnezeu îmi e Tată. Şi în inimă – prin Fiul – eu pot spune „Abba”, care e Cuvântul Veşnic care-l face să existe pe Dumnezeu ca Tată şi Fiu în Iubire… Iar rugăciunea se face în inimă! Loc în care eu devin eu însumi – înaintea lui Dumnezeu – şi descopăr cine sunt eu şi cine e Dumnezeu.

Acesta e locul ascuns al odăii. Şi acest loc presupune că eu mă rog nu înaintea oamenilor, nu în sinagogi – sinagoga este spaţiul material – şi nici înaintea mea, ci înaintea Domnului…

Şi odată intrat în odaie (în inimă) „închide uşa cu cheia”… Domnul stă la uşă şi bate. Domnul e mereu în interiorul inimii noastre. „Bate” pentru ca noi să-I deschidem… Să intrăm cu El şi să cinăm cu El. Şi aceasta e rugăciunea: adică eu intru acolo unde Domnul stă – intru în mine – căci Dumnezeu e mai intim (familiar, interior) cu mine decât sunt eu… Şi acolo (în inimă) cinează, mănâncă, trăieşte cu El.

Şi acolo se află plinătatea vieţii. În acel loc tu eşti în comuniune cu Dumnezeu, cu tine şi cu întreaga lume.

De aceea vă spuneam – la început – că rugăciunea e locul care vă face să existaţi, să trăiţi… fiecare cu adevăratul său nume, cu identitatea specifică de fiu… Da! E vorba de tine… E locul în care tu exişti pentru Dumnezeu şi El pentru tine. Şi întreaga lume îşi capătă sensul ei real de „dar al lui Dumnezeu pentru tine şi pentru fraţi”.

Rugăciunea nu este ceva specific protagoniştilor care doresc să fie văzuţi de alţii, ci înseamnă a intra în odaie şi – după ce ai închis uşa cu cheia – să stai acolo cu Dumnezeu.

Şi sensul vieţii noastre este să stăm mereu în acest loc. Şi cine a reuşit să intre în acest loc, cu adevărat a intrat în întreaga lume, s-a unit cu întreaga lume; adică locuieşte în inima lumii… Şi de obicei noi suntem în afara acestui loc (odăi, inimi).

Şi când o persoană nu este stăpână pe sine, pe gândurile, acţiunile şi reacţiile sale, nu există înaintea nimănui, ci este dezechilibrată… Când vorbeşte, această persoană nu comunică nimic. Doar deranjează. Nu o ascultăm cu plăcere…

Însă în odaie noi suntem alimentaţi în tăcere de Cuvânt şi aşa devenim noi înşine. Şi rezultatul este că suntem ceea ce trebuie să fim.

Şi în odaie „Tatăl tău te vede în ascuns, în secret”… Omul e aşa cum e privit. Faptul că Domnul mă priveşte, mă face să exist: în acest loc eu sunt, eu exist aşa cum sunt privit. Domnul mă priveşte, adică mă iubeşte! Şi în acest loc eu mă alimentez cu iubirea Sa şi trăiesc ca om liber. Şi în acest loc eu spun „Abba” cu suspine inexprimabile… Aceasta e prima experienţă a creştinului… E darul Spiritului. Şi în acel loc viaţa mea e transformată în viaţa Fiului.

Şi în acel loc eu am odaia plină cu darurile Spiritului: iubirea pe care o primesc, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, libertatea…

În acel loc devin după chipul lui Dumnezeu, adică eu devin ceea ce sunt. Şi acest fapt îmi schimbă radical viaţa, adică între „a spune” şi „a face” stă în mijloc „rugăciunea”.

Altfel rugăciunea mea – viaţa mea – ar fi o simplă ideologie… Eu nu cred în ideologii, căci cu cât sunt mai interesante, cu atât mai mult înşală omul. Dacă e rea, cel puţin omul îşi dă seama că e rea, deci nu îl înşală. În schimb ideologiile cele mai bune, sunt acelea care-l înşală cel mai mult pe om.

Iacob 2, 19 spune: „tu ai credinţă – ai ideile clare şi corecte despre Dumnezeu – da, şi dracii cred, dar se cutremură”… Există o credinţă şi o cunoaştere diabolică, adică înseamnă că un om poate şti totul, dar nu experimentează realitatea pe care o ştie. Acest fapt se numeşte „pedeapsa pagubei”, adică pierzania…

De obicei noi ne mulţumim doar să ştim, să cunoaştem. Însă rugăciunea nu stă în a şti, ci în „a gusta”: e înţelepciunea, este a intra în comuniune realizând o transfuzie, o transmitere a acestei vieţi divine… De fapt, rodul infailibil al rugăciunii este darul Spiritului. Spiritul este „viaţa lui Dumnezeu”.

În acel loc Tatăl „mă răsplăteşte”… şi-mi dă ceea ce mi se cuvine. Ce mi se cuvine? Mi se cuvine să fiu „fiu”. Mi se cuvinte ca El să fie Tatăl meu. Aceasta e răsplata mea. Mi se cuvine darul Spiritului, care e iubirea dintre Tatăl şi Fiul.

Aceste două versete (cf. vv. 5-6)sunt împotriva rugăciunii ipocrite în care eul caută confirmările sale, în rugăciunea făcută în ascuns.

Roagă-te Tatălui „în ascuns”… Acest „în ascuns” nu indică o experienţă intimistă subiectivă… ci o experienţă care merge dincolo de vibraţiile subiective… şi intră în profunzime: e comunicarea cu Dumnezeu, în profundul inimii, acolo unde El este „în tine” mai mult decât tu eşti în tine.

v. 7

7 Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor.

Bolborosirea, adică multiplicarea cuvintelor… Cunoaştem această formă de rugăciune… Există tehnici – mantra – care ajută omul să bolborosească uşor… Pot fi tehnici utile – la fel ca rugăciunea lui Isus din Pelerinul rus – poate fi o nebunie, sau să reciţi mecanic rugăciunile… Rugăciunea e cu totul altceva!

Trebuie să fim foarte atenţi cu diferitele tehnici de rugăciune…

Ceea ce nu are vreo tehnică şi ceea ce e cu siguranţă rugăciune este iubirea.

Persoana se exprimă aşa după cum iubirea o îndeamnă… Spre exemplu, cu „tăcerea” care este rugăciunea cea mai bună… dar şi cu rugăciuni. Însă trebuie să fim atenţi cu tehnicile de rugăciune…

De multe ori modul în care se recită Laudele sau cum se dau răspunsurile la Liturghie arată o indecenţă, o lipsă de demnitate… căci sunt cuvinte spuse fără sens. Poate că tonul vocii arată devotament, dar oamenii nu se gândesc la ceea ce spun.

Este clar că în timpul unor astfel de rugăciuni Dumnezeu se plictiseşte… Acestea nu sunt rugăciuni! Ci este un a-L obosi pe Dumnezeu prin multe cuvinte repetate, astfel încât plictisindu-se, să spună „Ajunge! Îţi dau ce ceri, numai tu să pleci şi să nu Mă mai deranjezi”.

Dar pentru că Dumnezeul nostru e răbdător, nu ne împlineşte cererile, chiar dacă noi le repetăm la infinit.

De multe ori rugăciunea noastră este „Doamne, dă-mi asta, dă-mi asta, dă-mi asta…”… o repetare obsesivă a cererilor noastre ca şi cum Domnul ar fi unul rău şi ar avea o răbdare limitată, iar la un moment dat ar spune: „Deşi sunt rău – pierzându-Mi răbdarea – numai să nu mă mai deranjezi… îţi dau ceea ce ceri, dar să pleci”…

Această mentalitate e prezentă şi într-o parabolă a lui Isus în Lc. 18, dar are un alt sens… Dumnezeu nu-ţi împlineşte imediat cererile în mod intenţionat, pentru ca tu să stai înaintea Lui şi să insişti. De ce? Pentru că îi place să te vadă…

Din acest punct de vedere capătă sens şi insistenţa noastră în rugăciune. Iar importantă nu este insistenţa mea, ci e important faptul că insist să stau înaintea Lui… Şi aceasta e rugăciunea, şi nu ceea ce eu spun. Rugăciunea este faptul că stau înaintea Lui.

În spatele acestei idei greşite despre rugăciune se ascunde voinţa de a-L face pe Dumnezeu să urmeze „voia mea”, în baza cuvintelor mele repetate. Acest fapt se numeşte magie… Mulţi îşi pierd credinţa pentru că spun: „Am cerut. M-am rugat mult şi El nu m-a ascultat”.

Este clar că nu te-a ascultat… Căci rugăciunea ta… este acea rugăciune în care „vreau ca Dumnezeu să mă asculte, să-mi împlinească cererile şi să-mi dea şi asta şi cealaltă…”. Deci pe mine nu mă interesează Dumnezeu, ci mă interesează ceea ce El îmi dă (mă interesează darurile Sale)… Şi această rugăciune este forma cea mai rea a dispreţuirii lui Dumnezeu. Eu îl consider pe Dumnezeu inferior tuturor lucrurilor Sale. Fac din Dumnezeu mediatorul idolilor mei… a intereselor mele…

Dacă ne gândim bine, de obicei ne rugăm aşa: „Vreau bunăstarea mea, vreau să mă simt bine spiritual, vreau perfecţiunea mea, sănătatea mea, sfinţenia mea, succesul meu, vreau nepoţi… totul”.

„Dar oare vreau ceea ce vrea Dumnezeu?”. Aceasta e rugăciunea! Ce vrea Dumnezeu de la mine? Dumnezeu mă iubeşte! Oare eu cred iubirii Sale, mă abandonez iubirii Sale? Mă hrănesc cu iubirea Sa? Aceasta e rugăciunea inimii, care nu înmulţeşte cuvintele… nu bolboroseşte…!

Cuvintele – formulele de rugăciune – pot fi utile, dar să ştii ceea ce zici. Altfel e inutil să tot repeţi o sumedenie de cuvinte. E dăunător. Pierzi vremea… Nu e dăunător să repeţi cuvinte în cazul în care, în timp ce te plimbi, cuvântul îţi dă un ritm şi atunci pe acest ritm tu te gândeşti la altceva… Dar în acest caz tu nu trebuie să crezi că rugăciunea este mulţimea cuvintelor pe care tu le spui. Ci este vorba doar de o tehnică de rugăciune. Rugăciunea este altceva: dacă inima ta este atentă la Domnul sau nu…

Spre exemplu: poţi recita Rozariul – şi este un lucru mecanic… Poţi să-l reciţi în mod mecanic, dar fără să te rogi. Însă poţi să spui Rozariul pentru că repetând aceleaşi cuvinte cu monotonie, nu atât te opreşti să înţelegi şi să meditezi sensul fiecărui cuvânt, ci eşti concentrat la Dumnezeu şi monotonia te ajută să te concentrezi mai bine la Domnul. În acest sens Rozariul e o rugăciune. Acesta e sensul rugăciunii repetitive. Adică tu nu te distrezi şi monotonia îţi permite să te concentrezi, dar important e să fii concentrat la Domnul, altfel Rozariul este o simplă repetiţie obsesivă.

Însă atunci când te rogi Psalmii sau Cuvântul lui Dumnezeu, este bine să nu te rogi în formă repetitivă, căci fiecare cuvânt are o însemnătate.

Când îi vorbesc eu lui Dumnezeu… ar fi mai bine să tac… Iar dacă vorbesc, o fac numai pentru a fi puţin atent eu, căci Dumnezeu este deja atent.

Când ascult Cuvântul Său, e bine să fiu foarte atent la fiecare cuvânt.

În rugăciune să nu procedăm ca păgânii care vor să-L facă pe Dumnezeu să cedeze voinţei lor, dorind ca Dumnezeu să-i asculte.

Rugăciunea noastră este „noi să-L ascultăm pe Dumnezeu!”. Nu ca Dumnezeu să mă asculte, ci eu să-L ascult pe Dumnezeu! Nu ca Dumnezeu să devină ca mine, ci eu să devin ca El!

Riscul rugăciunii păgâne… chiar dacă este adresată Dumnezeului creştin… este acela de a încerca să ţi-L supui pe Dumnezeu, în loc ca tu să asculţi de El.

„Cred că învaţă să se roage, cine ştie să reziste în tăcere înaintea lui Dumnezeu… Cred că învaţă să se roage, cel care rezistă tăcerii lui Dumnezeu”… Comunicarea lui Dumnezeu nu se face prin cuvintele noastre spuse Lui; ci este alcătuită din Cuvintele Sale adresate nouă. El ni s-a comunicat – ne spune cine este El şi cine suntem noi – prin acel unic Cuvânt, care e Isus Cristos.

v. 8

8 Aşadar, să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi.

Păgânul vrea să-L înduplece (să-L îmblânzească) pe Dumnezeu şi să şi-L supună, pentru că nu ştie că Dumnezeu e Tată, că Dumnezeu îl iubeşte.

Noi ştim că Dumnezeu e Tată, deci nu avem nevoie să-L îmblânzim, căci altfel „cine ştie ce-mi va da, ce-mi va face?”.

Şi e important să ştim că Dumnezeu e Tată: deci că mă cunoaşte şi mă iubeşte. Şi e important să ştiu că Tatăl meu e Dumnezeu: nu doar că mă iubeşte şi mă cunoaşte, ci e Dumnezeu care poate totul: orice şi oricând.

Din această convingere se naşte încrederea şi credinţa în Dumnezeu.

Şi rugăciunea este tocmai atitudinea filială faţă de Tatăl. Şi cine are această credinţă în Tatăl, deja a obţinut totul.

Dar e bine să-i cerem acest dar. Dar ce să-i cer? Să-I cer ceea ce El vrea să-mi dea. În cateheza viitoare vom vedea că El vrea să-mi dea toate acele daruri care-mi folosesc pentru a trăi ca fiu şi frate.

Însă dacă eu nu cer aceste daruri, El nu mi le poate da, căci înseamnă că eu nu le vreau. Deci e indispensabil să-I cer, dar să-i cer ceea ce El vrea să-mi dea… Să-i cer pentru că sunt dispus să primesc darul. Şi dacă nu cer, înseamnă că nu vreau darul Său.

Deci în rugăciune eu îi cer după dorinţele Sale… Aceasta va fi rugăciunea lui Isus, Fiul.

Şi I le cer nu pentru că, dacă nu I le cer, Domnul nu mi le dă. El mereu îmi dă darurile Sale. Dar dacă eu nu le cer, arăt că eu sunt cel care nu vreau darurile Sale, pentru că nu ştiu ce sunt. Şi nimeni nu vrea ceea ce nu cunoaşte.

Deci rugăciunea înseamnă a cunoaşte voia lui Dumnezeu, darurile pe care El mi le dă; rugăciunea înseamnă ca eu să doresc aceste daruri, nu să le pretind; şi rugăciunea înseamnă că le primesc.

Aceasta e o meditaţie punctuală (exactă, precisă) despre rugăciune, adică nu ne spune ce este rugăciunea, deoarece autorul presupune că deja lumea se roagă.

În catehezele noastre vom căuta să abordăm tema rugăciunii dintr-un punct de vedere elementar, insistând pe atitudinile profunde ale rugăciunii. E adevărat că „Rugăciunea se învaţă, rugându-ne…”.

Texte biblice ajutătoare despre rugăciune

Ex. 17, 8-15… Moise cu mâinile ridicate… până când mâinile îi stau ridicate, el biruieşte. Deci rugăciunea e puterea pentru a birui; e puterea vieţii.

Gen. 18, 1-18… rugăciunea lui Avram: însuşirile acestei rugăciuni sunt insistenţa, familiaritatea, prietenia cu Domnul… aproape că se târguieşte.

1Regi 19, 10-19… Rugăciunea înseamnă să te pui înaintea lui Dumnezeu şi să-I spui „priveşte”.

Rugăciunea e şi o luptă în care omul îşi descoperă numele său adevărat… Gen. 32,23, Iacob care devine Israel, tocmai luptând cu Dumnezeu.

În rugăciune omul descoperă şi numele lui Dumnezeu… Mc. 14, 32 ş-u… Isus în grădină… care în timpul luptei, spune „Abba” .

Despre ceea ce obţinem în rugăciune… Lc. 11, 7-13… În rugăciune se obţine în mod infailibil nu ceea ce eu vreau, ci ceea ce îmi este necesar, adică Spiritul Sfânt, adică viaţa lui Dumnezeu.

Acest Spirit are un rod precis Gal. 5, 22 care e rodul vieţii noi, trăite în iubire, bucurie şi pace. Este viaţa lui Dumnezeu, pe care eu – ca om – o trăiesc pe acest pământ; deja trăiesc aici viaţa veşnică.

Cartea Psalmilor ne învaţă să ne rugăm şi să trăim, adică să ne transformăm viaţa în rugăciune…

Discuţii…

Î: De când m-am apropiat de Dumnezeu şi L-am regăsit, m-am regăsit pe mine.

R: În rugăciune e hotărâtor să descoperi Cealaltă Parte, deci rugăciunea e relaţie.

Î: Îmi place să mă rog, ţinând ochii fixaţi pe cruce… Când privim crucea ne întrebăm „Cum? Nu ne vorbeşte?… Iată sângele… El tace… Liniştea Lui e expresia cea mai plină a iubirii Sale”… Noi totuşi ne întrebăm: „de ce mie nu-mi spune un cuvânt?”… Ce cuvinte să aibă mai bune decât sângele vărsat???

R: De fapt, Cuvântul fundamental al lui Dumnezeu e trupul lui Cristos. În trupul Fiului, Tatăl ne spune totul. Şi tocmai contemplarea trupului lui Cristos este revelaţia lui Dumnezeu. Şi Pavel spune „Eu nu am considerat să ştiu nimic altceva în mijlocul vostru, decât pe Isus, şi pe Acesta răstignit”. În Isus răstignit avem întregul Cuvânt al lui Dumnezeu… Crucifixul e sinteza întregii Revelaţii a lui Dumnezeu. Pe cruce Domnul vorbeşte în mod evident… de fapt liniştea – tăcerea lui Dumnezeu – este mai mult o surzenie de-a noastră.

Î: Majoritatea se roagă la fel ca ipocriţii sau ca păgânii… mulţi când se roagă adoră o parte din ei… sunt prea aplecaţi asupra lor şi nu află o cale de ieşire, nu-L ascultă pe Dumnezeu…

R: De obicei toţi ne rugăm la fel ca ipocritul, ca păgânul sau adorând o parte din noi… Şi aceste rugăciuni le facem în fiecare zi… şi o mare parte din rugăciune o fac „afară din odaie”… şi e făcută ori înaintea altora, ori înaintea mea şi nu înaintea lui Dumnezeu. Prin harul lui Dumnezeu intrăm puţin câte puţin în odaie… intrăm prin credinţă… atunci când eu încep să cuget „ştiu că Dumnezeu mă iubeşte, că este în inima mea, că şi-a dat viaţa pentru mine şi  mi-a dat Spiritul Său”. Această credinţă în iubirea Sa alimentează în mine răspunsul meu de iubire faţă de iubirea lui Dumnezeu. Şi iubirea mea mă ajută să intru în odaie… Credinţa în iubirea Sa este condiţia necesară pentru a intra, adică mă ajută să înţeleg că în odaie El este prezent… Şi în măsura în care iubirea mea creşte ca răspuns la iubirea Lui, eu intru în odaie… Şi este drumul întregii vieţi.

Însă e important să-mi dau seama de ipocrizia şi păgânătatea rugăciunii mele de zi cu zi, pentru ca să nu mă opresc la acest nivel greşit.

De fapt, în rugăciune noi căutăm eul nostru. Când rugăciunea ne-a mers bine, ne-a fost ascultată, noi suntem fericiţi… Sunt forme de autocomplăcere (de autosatisfacţie)… şi în fiecare lucru facem aşa… dar nu şi când iubim… Când iubim, nu căutăm autosatisfacţia, ci dacă acel lucru îi place celuilalt… Atunci suntem adulţi… Lucru care se întâmplă rareori, dar se poate întâmpla: adică suntem în relaţie cu altul, îi respectăm alteritatea şi îl primim aşa cum este. Şi ne bucurăm că celălalt e aşa cum este.

Rugăciunea e o şcoală de viaţă, pentru că îl conduce pe om să ştie să trăiască relaţia respectând alteritatea (diversitatea) celuilalt, în deplina înflorire a propriului eu, care se depăşeşte mergând spre celălalt; ştie să iasă din sine şi să meargă spre celălalt.

A ne da seama de ipocrizia şi păgânătatea noastră, ne conduce să fim umili, deci ne dă buna dispoziţie pentru a intra în odaie.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop