Matei 8,28-34

Centrul primelor 8 capitole este discursul de pe munte, în care Isus exprimă ceea ce El face. Așadar discursul de pe munte nu este o datorie (trebuie să facem așa), ci este un dar. Nu e o lege, ci e Evanghelie: arată ceea ce Domnul face pentru noi și ne dăruiește.

Imediat după discursul de pe munte, în care Isus proclamă fraternitatea și faptul că suntem fii, El săvârșește vindecări care ne fac fii și frați.

Toate aceste aspecte sunt cuprinse între Mt. 4,23 care spune „Isus mergea, învățând, predicând Evanghelia și vindecând tot răul”, și sfârșitul cap. 9, după cele 10 minuni, unde se repetă că „Isus învață și vindecă orice boală”. Cu alte cuvinte, Cuvântul Său vindecă bolile noastre.

În ultima cateheză ne-am oprit la traversarea mării: Isus îi invită pe discipoli să meargă de cealaltă parte. Întreaga noastră viață este o trecere de cealaltă parte, în cer. În mijloc se află „marea” (pericolul) care vrea să ne înghită, adică moartea.

Am văzut cum Isus, care doarme, se trezește și exorcizează marea, abisul. Isus care moare și învie, stă cu noi în barca noastră, ne eliberează de această frică de abis, deoarece deja în abis se află El.

Se citește: Mt. 8,28-34

28 Ajungând pe malul celălalt, în ţinutul gadarenilor, l-au întâmpinat doi posedaţi de diavoli, ieşiţi din morminte, atât de violenţi încât nu putea nimeni să treacă pe drumul acela. 29 Şi iată că au început să strige: „Ce ai cu noi, Fiu al lui Dumnezeu? Ai venit aici înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” 30 Ceva mai departe păştea o turmă mare de porci. 31 Diavolii îl rugau: „Dacă ne alungi, trimite-ne în turma de porci”. 32 El le-a zis: „Mergeţi!” Ieşind [din posedaţi], ei au intrat în porci, şi iată că toată turma s-a aruncat în mare de pe coasta abruptă şi a pierit în apă. 33 Atunci paznicii au fugit şi, ajungând în cetate, au povestit toate şi ce s-a întâmplat cu posedaţii. 34 Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Isus şi, văzându-l, l-au rugat să plece din ţinutul lor.

Am interpretat marea care dorea să înghită barca discipolilor, îi amenința și le crea frică. Acum vom interpreta „răul care se sfârșește în mare”. Răul cade în mare și nu ucenicii.

E un exorcism. Exorcismele sunt o parte esențială din activitatea lui Isus. În ce constă exorcismul? În a fi eliberați de spiritul răului. Spiritul răului începe odată cu minciuna lui Adam – prezentă în noi toți – aceea de a nu-L cunoaște pe Dumnezeu ca fiind iubire infinită pentru noi.

Această minciună ne face să nu ne încredem în El, și neîncrederea în Izvorul vieții noastre ne generează frică, ne face să fugim de Viață, de El. Apoi frica ne face să facem tocmai lucrurile pe care le temem: tot răul îl săvârșim datorită acestei minciuni, neîncrederi, frici.

Întreaga Evanghelie este un exorcism, deoarece ne vestește adevărul că suntem fii și că Dumnezeu ne iubește astfel încât să nu ne fie teamă, să nu fim neîncrezători, ci să dobândim acel adevăr care ne face liberi.

În acest exorcism notăm prezența obsesiilor din îndrăciți, din posedați. Într-o anume măsură, cu toții suntem obsedați. Toți avem obsesiile noastre, adică trăim cu fricile și neîncrederile noastre. Mai mult, tocmai frica de moarte dictează fiecare acțiune a noastră. Primul lucru la care mă gândesc, este cum să mă salvez. Această frică este aceea care ne face să fim egoiști și să facem răul.

Este just să avem această frică: dar un lucru este să ne fie frică și un alt lucru este să fim dominați de frică.

Când ai teamă, tu poți să o controlezi și să o domini, și întreaga noastră viață este un control al fricii care este contrarul credinței. Credința și frica stau împreună dar sunt opuse: ceea ce este dat uneia este sustras alteia. Numai la urmă vom vedea clar și credința va fi totală.

Aici și acum lupta noastră este între credință și neîncredere, între frică și speranță, între angoasă, întristare și bucuria reîntoarcerii acasă. Este lupta trecerii în cealaltă viață.

În această luptă noi avem puterea Cuvântului adevărului care săvârșește în noi exorcismul. Exorcismul este ceva foarte serios, căci la fel ca întunericul, el există. Și unde intră lumina, întunericul dispare. Minciuna există, dar unde intră adevărul dispare minciuna. Noaptea există, frica există, unde intră soarele și încrederea dispar frica, neîncrederea și întunericul. Întreaga noastră viață este o luptă în acest sens.

Evanghelia este acel început de lumină, de viață (Domnul care doarme se re-trezește) care exorcizează fricile noastre și ne ajută să-L întâlnim pe El peste tot.

Exorcismul povestește o experiență pe care și noi o trăim. Impactul cu prezența Domnului, cu Cuvântul Său pe care-L ascultăm, trezește în noi reacții.

Cuvântul lui Dumnezeu nu se ascultă ca fiind o știre oarecare, ci acest Cuvânt atinge inima noastră, ne interoghează, ne consolează, dar ne poate și răvăși. Nu ne lasă indiferenți.

Exorcismul este apariția puterii și a adevărului Cuvântului care este Isus ca răspuns la temerile noastre.

v. 28

28 Ajungând pe malul celălalt, în ţinutul gadarenilor, l-au întâmpinat doi posedaţi de diavoli, ieşiţi din morminte, atât de violenţi încât nu putea nimeni să treacă pe drumul acela.

În Matei avem 2 îndrăciți și doi orbi, iar în Marcu numai câte unul. Cine este acesta al doilea? Aceasta este întrebarea lui Matei. Este cititorul, auditorul.

Matei înmulțește intenționat bolnavii pentru a face aluzie la ceva precis, adică „Eu care citesc, sunt al doilea, care fac aceeași experiență a primului”.

Sunt 2 îndrăciți, posedați vizibil de rău. Și răul îi face să locuiască în cimitire. Prima însușire a răului este aceea că ne face să locuim în mormânt, adică în moarte.

Cuvântul „mormânt” în limba greacă – mnemeion – are aceeași rădăcină a cuvântului memorie, soartă, moarte. Cu alte cuvinte, răul ne face să locuim în „amintirea morții” (cu frica de moarte). Și „amintirea morții” devine principiul vieții noastre. Suntem sclavi și obsedați de moarte.

Care e singura certitudine pe care omul o are? Este amintirea morții. Toți suntem posedați de această amintire. Este inutil să o alungăm din două motive: faptul că știm că suntem muritori ne face oameni, dacă nu, unul se crede nemuritor și devine foarte periculos. În al doilea rând noi protestăm împotriva acestei conștiințe. Dacă eu ignor această conștiință, nu-mi rămâne altceva decât teamă, angoasă, neliniște. De fapt, eu trebuie să aflu răspunsul corect acestei amintiri de moarte. Evanghelia este în mod esențial răspunsul dat amintirii morții prin amintirea vieții, a învierii. Deci este fundamentală această luptă.

Moartea – așa cum noi o trăim – este ultimul rezultat al răului. Dacă nu ar fi existat păcatul, moartea nu ar fi un rău. E adevărat că suntem muritori, dar viața nu se termină, sfârșitul meu nu este sfârșitul, ci e comuniunea cu Începutul meu. La fel cum limita mea este comuniunea cu celălalt, dar nu este sfârșitul meu. Numai dacă eu mă apăr de altul, îl agresez, atunci limita mea – pe care trebuie să o apăr cu orice preț – este sfârșitul meu.

Modul apăsător, înfricat cu care noi trăim moartea se datorează minciunii că nu știm că venim de la Dumnezeu și că ne întoarcem la El. Atunci devine obsesie (nevroză, psihoză) și noi suntem stăpâniți de această amintire a morții.

Este interesant că „îndrăcitul fuge la Isus”. La fel cum fluturele fuge către lumină și se arde. Puterea luminii, a lui Cristos este irezistibilă. Răul nu este puternic… Totuși acest rău era atât de puternic și furios, încât nimeni nu trece prin acel loc, prin care toți trebuie să trecem.

Marcu spune că se lovea cu pietre și-i amenința pe toți cei care treceau. Cu alte cuvinte, răul este auto-lezionist și apoi îi terorizează pe alții. Și adaugă că „era de nestăpânit”. Deși era legat în lanțuri, el le rupea. Este un rău care nu poate fi stăpânit. Isus îl întreabă „cum te numești?” „Legiune”. E un rău bine organizat – o legiune – și multiplu, în sensul că el creează multe dezbinări. Răul este ruptura unității.

Versetul descrie starea prezentă în fiecare dintre noi. Adică, noi trăim cu această amintire. Suntem furioși, cine mai mult, cine mai puțin. Ne facem rău nouă și altora, și nu putem face altceva decât să trăim această amintire, într-un fel sau altul.

Ce se întâmplă în prezența Domnului?

v. 29

29 Şi iată că au început să strige: „Ce ai cu noi, Fiu al lui Dumnezeu? Ai venit aici înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”

Înaintea Domnului, înaintea Cuvântului Său, reacția răului e: „Ce este între mine și tine?” „Nimic”. E o reacție care arată că Isus și răul nu au nimic în comun.

Poate că vi se întâmplă atunci când citiți Evanghelia să spuneți: „Da. E frumoasă această învățătură, dar nu e pentru mine. E pentru altcineva. Mai mult, pe mine mă neliniștește acest text. Să mă lase în pace. Eu sunt făcut așa„. Deci nu doar o reacție de înstrăinare, ci ostilitate.

Răul nu rămâne ascuns, nu poate să rămână ascuns, ci este demascat. Prezența acestei lumini intense demască întunericul.

„Răul meu îl am, îl cunosc și mi-l țin. Acesta ce vrea?”. Adică avem o legătură, o conviețuire cu răul nostru, și aceasta este adevăratul rău. Adică ne identificăm cu răul. „Ai venit să ne chinuiești?”.

Într-un fel e adevărat. Un om suferă când e stăpânit de rău, dar zice că el în ciuda suferinței sale a aflat un anume echilibru. Suferința mea o cunosc, o gestionez, îmi tratez bine boala… adică eu vreau să mi-o țin. În general tratăm bine bolile noastre fizice, dar nu și cele spirituale…

Aici există ceva atât de puternic încât numai vag intuiești că ar putea fi vindecat, iar prin vindecare s-ar crea o identitate nouă: vindecarea s-ar înfăptui printr-un prea mare cutremur…

Exorcismele se săvârșesc întotdeauna într-o mare agitație. Pare sfârșitul lumii dar, de fapt, omului nu i se întâmplă nimic rău, ci imediat se va simți mai bine… Evanghelia vorbește de strigăte, urlete… Dar, la urmă, omul se simte mai bine. Așadar, răul opune rezistență.

Răul intuiește în mod corect binele: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu”. Singurii care cunosc cine e Isus sunt îndrăciții: „Fiul lui Dumnezeu”. Există o credință diabolică, care este credința medie a credinciosului, care știe că Isus este Fiul lui Dumnezeu… Și dracii știu acest lucru, mai bine decât noi … Dar ce înseamnă pentru mine că Isus e Fiul lui Dumnezeu? Îl iubesc, Îl trăiesc? Problema este că există o credință care le știe pe toate, dar nu experimentează nimic.

A ști, fără a experimenta, este ca și cum o persoană care moare de foame doar ar descrie un ospăț minunat și abundent în mâncăruri. Este pedeapsa „chinului”. Știe ceea ce-i lipsește, dar atât. Și este un adevărat chin.

De multe ori când citim evanghelia suntem ispitiți să experimentăm „pedeapsa chinului”. Adică să reacționăm: „Eu sunt diferit. Nu e pentru mine. Ce am eu de-a face cu Evanghelia?”. „Ai venit să ne chinuiești?”… „Înainte de sfârșit?”. Cel puțin lasă-mă în pace să trăiesc cum vreau acești 70 sau 80 de ani care-mi rămân… Oricum știu că pierd… Dar cel puțin lasă-mi acest interval de timp. Acest îndrăcit este foarte uman, la fel ca toți îndrăciții.

Înaintea Cuvântului simțim o reacție de ostilitate, simțim că nu ne privește, că ne este străin. Dacă Cuvântul răsună în urechile noastre, în noi se mișcă ceva. Simțim o anume neliniște, tulburare, grijă… Deoarece și în noi există o anume „umbră”, ne lipsește o totală libertate pe care am vrea să o avem.

Cuvântul lui Dumnezeu prin lumina și libertatea Sa face să se nască în noi o anume neliniște. Dacă ni se întâmplă un asemenea lucru, trebuie să stăm liniștiți, deoarece înțelegem că ne aflăm înaintea Cuvântului lui Dumnezeu.

Acești 2 îndrăciți ies din cimitir „și-I fug în întâmpinare”. Deci avem o atracție. Urmată de o repulsie: „Ai venit să ne chinuiești?”. Este raportul nostru ambiguu cu Cuvântul: de atracție și imediat de apărare. Adică răul din noi, înaintea luminii se apără. Dar pentru că suntem făcuți pentru această lumină, noi ieșim în întâmpinarea luminii. E o luptă inevitabilă… Dorință și teamă… Atracție și teroare…

De o parte se află atracția pentru adevărul și lumina pentru care suntem făcuți, de altă parte se află repulsia răului în noi care se apără. Și acest lucru e prezent mereu. Și e o luptă. Pare mai ușor să renunțăm la luptă și să stăm într-o stare de rău. Dar această atitudine este un rău al întristării. Trebuie să depășim această luptă cu ajutorul regulilor discernământului… Așadar să ne dăm seama, să deosebim, să favorizăm binele și să eliminăm răul din noi.

Noi preferăm mereu starea de dezordine, confuzie. Și într-un climat de confuzie, ce face un om? Nimic. Deoarece se simte mai bine cu o idee greșită decât cu o idee care poate fi bună sau greșită. În acest caz din urmă omul este confuz, suferă. Ne pare mai ușor să fim lăsați în pace cu ideile noastre greșite… Dar, NU! Trebuie ca în mijlocul acestei confuzii să vedem clar. Acesta e începutul vindecării.

vv. 30-31

30 Ceva mai departe păştea o turmă mare de porci. 31 Diavolii îl rugau: „Dacă ne alungi, trimite-ne în turma de porci”.

Demonii se roagă la fel cum apoi se vor ruga locuitorii orașului, cerându-i lui Isus să plece de la ei.

Acest stil amintește de multe rugăciuni de ale noastre. „Ne rugăm Domnului să facă voia «noastră»;… să ne apere în starea de rău, și nu să ne ferească de rău; să ne lase să trăim sau cel puțin să supraviețuim…”. Toate aceste rugăciuni sunt foarte „umane”. De ce Isus îi zice lui Petru: „Înapoia mea satană”? Pentru că el gândește la fel ca oamenii, foarte uman, adică diabolic. Adică gândirea ta este cea a omului care trăiește cu amintirea, cu frica mormântului, a morții. „Satanic” nu în sensul pe care noi îl cunoaștem, ci în sensul de „uman”, „prea uman”.

Pentru Israel porcii reprezintă păgânii, infidelii. În noi se află mereu „o turmă de porci”, o zonă de infidelitate. În noi, în această zonă locuiește dușmanul, mai înainte de a cădea în mare. Tocmai zona noastră de infidelitate trebuie să fie locuită de adevăr, de credință, de încredere. Și tocmai această zonă se răzvrătește. Ar vrea să fie o rezervă.

Noi avem de fapt două vieți: o viață bună când participăm la cateheză, la liturghia duminicală; și o alta care este „turma de porci” care trăiește pe cont propriu. În această a doua viață, te rugăm să ne lași în pace… Avem aceste zone de infidelitate și tocmai în aceste zone trebuie să intre victoria luminii.

Răul se simte condamnat, dar cere un fel de amânare a condamnării definitive.

Isus a biruit răul în mod radical, dar vrea să ne facă să fim solidari în această victorie a Sa în lupta cu răul. Din această cauză și noi trebuie să combatem „rămășițele” răului din jurul nostru. Să combatem acest rău care, deși este deja biruit, încă nu este în totalitate eliminat. La urmă va fi biruit în mod total, va cădea… Este minunat că Domnul ne cheamă să-I fim coechipieri în lupta împotriva răului.

v. 32

32 El le-a zis: „Mergeţi!” Ieşind [din posedaţi], ei au intrat în porci, şi iată că toată turma s-a aruncat în mare de pe coasta abruptă şi a pierit în apă.

Marea care dorea să-i înghită pe discipoli, observăm că acum înghite răul.

Scena porcilor care cad în mare, în abis și se îneacă, este o anticipație a victoriei finale, când porcii noștri, zonele noastre de infidelitate, se vor scufunda, adică și ele vor fi botezate. Răul va muri în totalitate și noi vom trăi în perfectă libertate. Dar acum trăim mereu la jumătatea pantei.

Este interesantă povestirea faptelor care deja s-au întâmplat, adică faptul că deja s-a precipitat în mare și a pierit. Este prevestirea victoriei definitive. Iar cine știe că va câștiga, deja se află la un bun nivel. Căci răul ne domină cu fatalitatea sa spunându-ne „Tu pierzi”. Însă nu este adevărat. Răul e mai slab decât noi: suntem fiii lui Dumnezeu! Și, prin credință, noi avem puterea lui Dumnezeu.

Numai frica ne face rău! Prin urmare, cunoașterea că victoria ne este deja acordată reprezintă puterea noastră împotriva răului. Noi biruim, chiar dacă acum încă ne aflăm la jumătatea pantei.

Perspectiva e triplă:

Un om gândește că totul s-a sfârșit. Va fi tot mai rău. Este perspectiva catastrofală. Sau perspectiva ar putea fi de absolută incertitudine: nu știu cum se va sfârși… Perspectiva însă pe care o oferă Evanghelia – vestea bună – este că răul se termină! Răul deja este terminat. Din această perspectivă poți înfrunta acel rest de rău care încă există… Răul e deja biruit de Domnul care „a dormit și s-a trezit”. Încă mai există răul, ne deranjează, ne face să suferim, dar noi vom birui, nu vom pierde.

vv. 33-34

33 Atunci paznicii au fugit şi, ajungând în cetate, au povestit toate şi ce s-a întâmplat cu posedaţii. 34 Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Isus şi, văzându-l, l-au rugat să plece din ţinutul lor.

Acești „păzitori” sunt „păstori”. Păstorii sunt o figură frumoasă. Dar sunt păstori „de porci”. Și ei merg în misiune să vestească orașului și tot orașul iese în întâmpinarea lui Isus. E interesant.

Păzitorii corespund celui de al doilea posedat care-l roagă pe Isus să plece și să-i lase să stea în pace acolo unde sunt. Adică corespund nouă cititorilor, care am văzut ceea ce Domnul face și spunem: „Te rog să nu faci și cu mine așa, ci du-te de la mine”.

Deci acești păzitori îi cunoaștem. Ei știu ce s-a întâmplat. Vestesc. Tot orașul iese înaintea lui Isus și văzându-L îl roagă… pleacă de la noi. Această rugăciune a noastră ne face să fim al doilea îndrăcit. Dar în șoaptă… Fără multe strigăte. „Pleacă acum. Poate că voi decide altceva săptămâna viitoare”… Această amânare a prezenței Sale și a acțiunii Sale în viața noastră este diabolică. Este acțiunea diabolică în noi, este zona de infidelitate care încă rămâne în noi și unde încă locuiesc demonii, adică porcii. Această zonă este semnul infidelității și se află în fiecare dintre noi și trebuie să fie biruită de Cuvânt.

Oricum, deja este sigură victoria: porcii cad în mare… Așteaptă doar consensul nostru.

Isus în mod discret pleacă, deoarece ne respectă. Prin urmare este un exorcism care mereu rămâne în suspensie. E în joc libertatea noastră de a spune: „vino sau pleacă de la noi”.

Am văzut că există o noutate, adică noi suntem eliberați de rău. Îndrăcitul nu e unul ci doi, deci ceea ce lui i s-a întâmplat li se poate întâmpla și altora… „Da, dar încă nu-i momentul, încă mă interesează acești porci… Aceste zone sunt ale mele… Înțeleg că sunt un rău și că îmi fac rău, dar lasă-mi-le încă pentru puțin timp…”. După cum notați, răul este mereu foarte uman.

Isus este și mai uman. Pleacă, dar ne-a dăruit o nouă posibilitate care ne dă încredere și speranță. Trebuie numai să luptăm împotriva zonelor surde care încă există în noi și rezistă pentru că se tem că ne vor pierde. În realitate pierde răul, dar câștigăm noi. Acest lucru reiese clar din acest episod.

În Mc. se spune că acest om care era gol și se lovea, la urmă era șezut, îmbrăcat și sănătos mintal. Și-i cere lui Isus să stea cu El, dar Isus îl trimite în misiune: „Mergi și vestește ceea ce Domnul a făcut pentru tine„. El este primul evanghelizator. Adică, liber de spiritul răului, în sfârșit sănătos mintal, poate vesti experiența sa de milă primită de la Domnul.

Dracii l-au rugat pe Isus să nu-i alunge din acel loc, acești orășeni îl roagă pe Isus să plece El. Este prima întâlnire-luptă a lui Isus cu răul. Avem un bun rezultat, dar mai rămâne de biruit o rămășiță a răului. Acest lucru e clar pentru că Matei a pus doi îndrăciți și primul deja e liber. Deci victoria asupra răului deja s-a produs și această victorie e promisă tuturor.

„Al doilea” înseamnă că această luptă e deschisă pentru fiecare dintre noi și este mereu la jumătatea drumului. În noi conviețuiesc credința și necredința; încrederea și frica; ceea ce are una nu are alta și sensul credinței noastre este ca încrederea să domine întreaga frică și necredință; ca adevărul să ne elibereze în totalitate de întuneric astfel încât să fim oameni perfect liberi.

Dar acesta este parcursul, lupta întregii vieți… Nu e ceva de moment. De aceea rămâne o luptă deschisă și nu pentru că Isus ar spune că nu mai e capabil să acționeze ca în trecut și atunci „mă retrag, îmi întăresc puterile și reatac”. Nu! Isus se retrage pentru că deja este prezent în mod constant, deja a biruit răul. Dar urmează parcursul întregii noastre vieți care va fi această progresivă iluminare, eliberare de rău.

Cum se poate citi Scriptura: primul lucru este acela de a mânca (ia cartea și mănâncă), adică a asculta ce spune; apoi este rumegarea, adică memoria își amintește Cuvântul și-l duce la inimă. Este o lucrare lungă și importantă pentru că omul trăiește din ceea ce are în memorie, deci a rumega este important căci altfel Cuvântul dispare, pleacă… Apoi avem digerarea care e meditarea, adică digeri, înțelegi. Dacă mintea ta începe să înțeleagă ceea ce este scris în Scriptură, se hrănește. Apoi avem însușirea Cuvântului în mod mai profund făcută de voință. Voința este facultatea de a iubi, de a hotărî să fim liberi și de a cere Domnului să ne însușim și să trăim Cuvântul pentru a iubi și a fi liberi.

În mângâiere vei face discernământul, alegerea și de aici va izvorî acțiunea ta în așa fel încât acest Cuvânt să se facă trup în tine. De fiecare dată când citim Scriptura ne îndreptăm spre a ne asemăna cu Cuvântul.

Să încercăm, să facem primele 2 momente care sunt importante. Celelalte țâșnesc în mod automat. Dacă cineva își amintește, înseamnă că vrea să înțeleagă. Și ceea ce un om înțelege că e un bine începe să-l iubească. Să și-l însușească. Iubirea ne face asemănători. Restul vine de la sine. E acțiunea Domnului. Noi să facem partea noastră.

Isus respectă libertatea omului

E important să înțelegem valoarea libertății noastre. A nega libertatea noastră înseamnă a nega posibilitatea de a fi oameni, de a fi morali, responsabili… Deși unii încearcă să o nege în toate felurile și chiar reușesc să ne-o fure destul de mult. Luându-ne libertatea ne fură și moralitatea. Scopul acțiunii pastorale este de a-l conduce pe om la acel nivel de libertate ca cel puțin să fie în măsură să fie responsabil, adică să știe că face rău și că este responsabil de răul făcut. Este maximul oricărei pastorale: a-l ajuta pe un om să știe că a păcătuit. Să mă înțelegeți bine. Nu trebuie să păcătuim… Dar să înțeleagă: „da, am păcătuit, este rău”. Este nivelul minim de libertate, care în general lipsește.

De aici poate izvorî a doua libertate: atunci eu vreau (aleg) binele. Pericolul este cel al dezordinii, al lipsei de responsabilitate tot mai mari. Noi toți avem în interior ample zone de iresponsabilitate în care răul ne domină… Și nu poate fi decât diferit. E nevoie de un exercițiu lung de încredere și un parcurs de creștere: să încep să exercit libertatea acolo unde pot… Și nu e puțin lucru pentru că o mică mișcare a cârmei, deși e mică, la urmă îndreaptă barca către o direcție în loc de o altă direcție.

Deci acel nivel minim de libertate pe care îl am să-l folosesc mereu și devine ca un cerc care se extinde tot mai mult și astfel cresc spațiile mele de libertate. Pentru că nu suntem „sau liberi sau sclavi”. Suntem puțin liberi, puțin sclavi. Cel puțin să știm să facem deosebire între cele două aspecte.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop