Matei 8,5-13

Se citește Mt. 8, 5-13

5 Intrând în Cafarnaum, a venit la el un centurion rugându-l: 6 „Doamne, servitorul meu zace în casă, paralizat, suferind groaznic”. 7 El i-a spus: „Voi veni eu însumi şi-l voi vindeca”. 8 Dar centurionul i-a răspuns: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, dar spune numai un cuvânt şi servitorul meu va fi vindecat. 9 Căci şi eu sunt un om supus autorităţii; având soldaţi în subordine, spun unuia: «Du-te!», iar el se duce, şi altuia: «Vino!», iar el vine, şi servitorului meu: «Fă aceasta!», iar el face”. 10 Auzind, Isus a rămas uimit şi a spus celor care îl urmau: „Adevăr vă spun că nu am găsit la nimeni în Israel o astfel de credinţă. 11 De aceea vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă în împărăţia cerurilor împreună cu Abraham, Isaac şi Iacob, 12 iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul din afară. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor”. 13 Apoi Isus i-a spus centurionului: „Mergi, să ţi se facă după cum ai crezut!” Şi în ceasul acela servitorul lui a fost vindecat.

Introducere

În discursul de pe munte (cap. 5-7) Isus a expus Cuvântul care ne face fii. Iar prin minuni Isus împlinește Cuvântul spus pe munte. Așadar Cuvântul face ceea ce spune.

Am subliniat – în cateheza precedentă – că minunea săvârșită de acest Cuvânt constă în a ne vindeca de lepră… Cuvântul lui Isus care ne face să recunoaștem că suntem fiii lui Dumnezeu și frați între noi, vindecă viața noastră de moarte, căci viața veșnică este a-L iubi pe Tatăl și frații, fapt pentru care viața noastră nu mai este ipotecată de lepră… Vindecarea de lepră (de moarte) este rezultatul ultim al minunilor, deși această minune e așezată la începutul minunilor relatate de Matei.

Acum vom arăta care este originea minunilor. Este important să știm că minunile izvorăsc din credința noastră. Credința provoacă mântuirea. Necredința înseamnă pierzanie.

Dumnezeu deja a văzut totul, însă două lucruri Îl uimesc în Evanghelii: credința („Isus a rămas uimit de credința sutașului”) și în Mc. 6,6 Isus se minunează de necredință. Singura uimire a lui Dumnezeu este dacă noi credem sau nu. Căci credința, sau lipsa ei, este ceva inedit și pentru El, căci sunt rodul libertății noastre pe care Dumnezeu o ia cu adevărat în serios, deoarece ne face egali cu El. Iar nivelul ultim al libertății noastre se exercită tocmai în câmpul credinței sau al necredinței.

Minunea e un semn material și semnificativ (și nu la întâmplare); în general nu este un semn important și, chiar dacă e important este tranzitoriu (la fel ca fiecare semn: adică, valoarea nu stă în semn; semnul nu este identic cu realitatea!). Dacă afară este scris „restaurant” nu spui „am mâncat pentru că am văzut scris restaurant”, ci este semnul că în acel loc există un restaurant în care poți intra să mănânci.

De aceea, cine se oprește la minunea în sine (la semn) nu a înțeles nimic despre minune, căci ea e doar un semn. E la fel ca un om care merge la București și ajungând la Cluj, vede indicatorul pe care scrie București, iar omul se oprește sub indicatorul stradal și spune: „sunt la București”. Nu! Bucureștiul este într-un alt loc.

În general noi ne oprim la semne (și e incomod să stăm sub indicatorul pentru București). Însă ceea ce contează din semn este însemnătatea lui (a minunii). Iar semnificația semnului este spirituală: este viața nouă pe care Dumnezeu ne-o dă.

Minunile pot fi interpretate în moduri diferite. Prima interpretare – superficială – e că minunea este un miracol, un lucru extraordinar (ceva neobișnuit, nenatural), adică este intrarea (intervenția) lui Dumnezeu în natură, fapt pentru care noi rămânem surprinși, uimiți. În general ne oprim la această însemnătate elementară a minunilor.

La un alt nivel, miracolul este semnul lumii noi. Isus vindecă trupul nostru de moarte și vindecă spiritul nostru de frica de moarte. Deci putem deveni oameni noi, care au picioare care umblă, urechi care ascultă Cuvântul Său, ochi care-L văd, gură care-L vestește și mâini care-L ating. Deci suntem vindecați pentru a intra în comuniune cu El!

La al treilea nivel, minunile nu ne mai interesează ca minuni. Adică nu ne interesează ce s-a întâmplat, ci originea minunilor. Adică minunile sunt semnul grației (harului), al iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu vrea să ne conducă la acest nivel.

Există un alt nivel și mai înalt: Dumnezeu mereu are iubire față de mine. Minunea se întâmplă atunci când există credință. Credința îmi permite să primesc iubirea Domnului pentru mine. Deci, izvorul tuturor minunilor este credința mea, adică încrederea mea filială care mă pune în comuniune cu Tatăl și mă face fiu… Și este nivelul, atins de acest păgân ,pe care-l vom vedea în această seară.

Această minune e interesantă, căci este înfăptuită de Cuvânt, de la distanță, pentru un păgân

Noi nu suntem evrei, deci suntem păgâni. Așadar minunea e pentru noi!… E o minune realizată „de la distanță”, adică noi nu suntem aproape de Isus, nu-L cunoaștem… Este „împlinită de Cuvânt”, adică noi ne apropiem de Isus (Îl frecventăm) prin Cuvânt.

Așadar e minunea credinței care se întâmplă pentru noi, care citim acum Biblia.

v. 5

5 Intrând în Cafarnaum, a venit la el un centurion rugându-l:

Suntem la Capernaum, locul în care Isus și-a desfășurat activitatea la începutul misiunii Sale. Sutașul este un subaltern roman (deci păgân) cu 100 ostași în subordine. Acestui păgân, căruia Isus îi elogiază credința, îi corespunde Avram, tatăl nostru în credință, care și el e păgân.

Un om aparține poporului, nu pentru că are sângele acelui popor, ci pentru că crede. Avram e „tatăl credincioșilor”, nu pentru că a fost fiul unor părinți credincioși, ci pentru că a fost un păgân care a crezut Cuvântului lui Dumnezeu… Avram este anti-Adam. Adam e fiul care nu crede Cuvântului și se îndepărtează. Avram e îndepărtatul, păgânul care crede Cuvântului și devine fiu. Aceasta e dreptatea: a crede în Cuvântul Tatălui. Avram e prototipul nostru, al tuturor.

În prima minune și aici, inițiativa este din partea celui care are nevoie: leprosul se apropie de Isus și aici sutașul vine la Isus. Cum își exprimă credința sutașul?

v. 6

6 „Doamne, servitorul meu zace în casă, paralizat, suferind groaznic”.

Începutul credinței stă în a recunoaște că Isus e Domnul. „Domnul” nu e un simplu titlu de curtoazie. Ci este tocmai Domnul care are putere asupra Cuvântului!

Sutașul se adresează Domnului… și-I prezintă un caz limită, un caz în care el e neputincios.

De unde izvorăște credința? Primul nivel al credinței e conștiința limitei, a neputinței noastre. Adică se sfârșește delirul nostru de atotputernicie… Însă, în loc să ne retragem în dezamăgire, ne adresăm Domnului cu limita și cu nevoia noastră.

Unii spun „Mi se pare indecent să mă rog Domnului, când am nevoie”. „Iartă-mă! Tu (și tot omul) ești nevoie după Dumnezeu, după viață!”. Tocmai omul care-și recunoaște propria limită, nevoie – dacă-și conștientizează limita – Îl descoperă pe Dumnezeu în limita sa, sau… descoperă sfârșitul totului, adică este și trăiește disperat.

În limita mea, în loc să mă prefac că ea nu există (având deliruri de atotputernicie sau fiind disperat, pentru că sunt limitat), o conștientizez și accept ca limita mea să fie locul comuniunii, al întâlnirii cu Dumnezeu, la fel cum am comuniunea cu alte persoane… Aceasta e credința! Așadar, credința se naște întotdeauna datorită limitei.

Nu trebuie să fim pudici (timizi) cu propriile noastre limite și nevoi, ci e important să le cunoaștem! Cine consideră că nu le are, înseamnă că se preface că nu le are sau, că nu se cunoaște, sau îi e frică… ori, e atât de deprimat, încât nici nu le recunoaște ca fiind limite, ci spune: „Eu mă simt bine așa”.

Sutașul își cunoaște limita dar nu se predă înaintea ei. Deci, credința este protestul împotriva limitei. Și aceasta e partea divină din om. Altfel omul ar spune: „E limita mea și atât”. Însă, nu!

„De ce omul nu-și vrea limita?” Pentru că noi nu suntem creați pentru limită, ci pentru ceea ce există dincolo de ea, pentru comuniune. Aceasta e baza credinței.

Dumnezeu umple omul care este gol și așteaptă să fie umplut de El. Omul e nevoia absolută după Dumnezeu… Dacă simți că ai nevoie, dacă-ți simți limita, vino și prezint-o Domnului. Cere-I ajutorul.

v. 7

7 El i-a spus: „Voi veni eu însumi şi-l voi vindeca”.

În unele manuscrise în locul punctului există semnul întrebării: „Îl voi vindeca?”. Deci posibilitățile sunt două: sau Isus e disponibil și-și oferă ajutorul, sau Isus întreabă: „Eu – care sunt evreu și sunt Domnul – trebuie să vin în casa unui păgân?” Deci, răspunsul lui Isus poate fi o consimțire sau un refuz.

Acest fapt e interesant. Căci, în realitate noi experimentăm în rugăciune această ambiguitate din partea lui Dumnezeu, care este și consimțire și refuz. Depinde de credința noastră, dacă Dumnezeu ne ascultă sau ne refuză… Dumnezeu este mereu numai consimțire, dar dacă din partea mea nu există credință, bunăvoința Domnului se transformă într-un refuz.

Deci și semnul întrebării desemnează bine ceea ce noi știm despre Dumnezeu: nouă ni se pare că El este mai mereu un refuz al rugăciunilor noastre. Dar de fapt, nu avem credință. Atunci rugăciunile ne sunt refuzate, dar nu pentru că El ne refuză ajutorul, ci pentru că noi Îl negăm pe Domnul.

v. 8

8 Dar centurionul i-a răspuns: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, dar spune numai un cuvânt şi servitorul meu va fi vindecat.

Avem a doua însușire a credinței: „eu nu sunt vrednic”, adică umilința care nu pretinde. Umilința nu renunță să meargă dincolo de limită, ci este singura forță care merge dincolo de limită… „Eu nu sunt vrednic, dar am încredere în Tine”.

Umilința însemnă să înțeleg că „eu nu pot, dar Celălalt poate”. Deci umilința nu stinge dorința – ci o alimentează – pentru că umilința merge dincolo de dorința pe care pot eu să o realizez. Eu – care sunt orgolios – fac numai lucrurile care-mi reușesc iar pe celelalte nici măcar nu le doresc și vreau să le evit „pentru că nu sunt capabil”.

Însă umilința îmi permite să fac imposibilul: cred. Am încredere în Dumnezeu!

Umilința nu înseamnă să-mi micșorez dorințele, căci umilul are mari dorințe; dorește chiar imposibilul… Este clar că eu nu pot să-l realizez, dar El poate. Dar nu pretind nimic de la Domnul, ci doar doresc.

Dacă prima însușire a credinței stă în a recunoaștere nevoia (limita) și a o prezenta Domnului, a protesta împotriva limitei – a doua însușire – e această umilință care devine încredere, în locul disperării. De fapt, disperarea este mereu caracterizată de orgoliu și niciodată de umilință.

v. 9

9 Căci şi eu sunt un om supus autorităţii; având soldaţi în subordine, spun unuia: «Du-te!», iar el se duce, şi altuia: «Vino!», iar el vine, şi servitorului meu: «Fă aceasta!», iar el face”.

Avem a treia însușire a credinței: credința nelimitată în eficacitatea Cuvântului.

El, ca sutaș, are experiența cuvântului mereu ascultat (comandanții săi îi impun un cuvânt și el îl îndeplinește) și a cuvântului poruncit (el poruncește și alții împlinesc cuvântul său). Dacă Isus este Domnul Domnilor, Cuvântul pe care El îl spune este urmat de toți. Deci sutașul are o încredere nelimitată în puterea Cuvântului Domnului.

Acestea sunt cele trei însușiri ale credinței: conștiința nevoii expusă înaintea lui Dumnezeu, umilința și încrederea în Cuvânt…

Dacă eu nu cred că Dumnezeu își menține făgăduințele, e clar că nu-mi dă, nu-mi ascultă cererile, pentru că eu nu cred și nu doresc. Cuvântul Domnului devine adevărat când eu cred că e adevărat și atunci e adevărat!… Cuvântul e mereu adevărat, dar pentru mine nu e adevărat până când nu vreau. Iar credința înseamnă a crede în Cuvântul și-n făgăduințele Domnului și nu a crede așa-zisei „realități”.

Cel mai mare păcat pe care-l putem face e să spunem „Sunt de acord cu Cuvântul Domnului, dar realitatea e alta…”, ca și cum Cuvântul Domnului ar fi ireal.

Realitatea – cu toate minciunile și cu tot răul ei – este foarte reală. În realitate răul real care există este tocmai rodul omului care nu dă importanță Cuvântului Domnului. Ori Cuvântul Domnului rămâne în veci. Dumnezeu își respectă promisiunile. Când? Când noi suntem dispuși să le primim, adică atunci când credem că e adevărat Cuvântul Său. Aceasta e adevărata minune!

Minunea nu constă în faptul că șchiopul poate să umble. Faptul că eu cred în Cuvântul lui Dumnezeu e adevărata minune, care mă face să devin fiu și mă ajută să umblu (să trăiesc) ca fiu și frate pentru întreaga viață și în viața veșnică. Aceasta e minunea: încrederea în Cuvânt!

Minunea este vindecarea din rădăcină a tuturor relelor. Răul vine din păcatul lui Adam care nu a crezut în Cuvântul lui Dumnezeu. Binele vine de la cine crede în Cuvântul Lui: la fel ca Avram care a crezut promisiunii Domnului care părea imposibilă. Și făgăduința s-a împlinit.

v. 10

10 Auzind, Isus a rămas uimit şi a spus celor care îl urmau: „Adevăr vă spun că nu am găsit la nimeni în Israel o astfel de credinţă.

Înaintea credinței omului, Domnul se miră, credința fiind cea mai frumoasă surpriză, pentru Dumnezeu. Și pentru Domnul credința mea e ceva inedit, pe care El n-o poate realiza… Credința mea este alcătuită de libertatea mea.

Dumnezeu m-a creat liber. Credința este exercitarea pozitivă a libertății și depinde de mine. El face tot posibilul pentru ca eu să-mi exercit pozitiv libertatea prin credință. Dar niciodată nu-mi încalcă libertatea, nici chiar atunci când mă comport împotriva mea sau a Lui, căci libertatea este darul cel mai mare pe care Dumnezeu mi-l face. Când folosesc libertatea mea pentru a-L iubi pe El și a crede Cuvântului Său, El se miră: „Oh! Ce frumos!”. Dumnezeu dorește să-L uimim cu credința noastră.

Dacă citim Mc. 6,6 când cei de la Nazaret nu cred, Isus se miră de necredința lor… Deci există și mirarea plină de neplăcere, datorită necredinței noastre.

Noi putem să-L mirăm pozitiv pe Dumnezeu. Credința noastră aduce ceva nou în lume: așază în ea un fiu al lui Dumnezeu, care sunt eu, atunci când cred.

Și pot fi fiul lui Dumnezeu numai prin libertatea de a spune „da” Cuvântului Tatălui. Și acest lucru Dumnezeu nu-l poate face în locul meu… E un lucru mare, pentru că mă face egal cu El, în Cuvânt… De fapt Isus va spune: „Să fie după cuvântul tău, după credința ta„.

Așadar, sensul ultim al tuturor minunilor este credința în Cuvânt.

Dacă noi avem încredere în Cuvântul pe care l-am ascultat pe munte, se naște o lume nouă.

Isus se adresează celor care-L urmează, adică nouă. Primii care L-au urmat erau evrei și evanghelistul dă ca exemplu al credinței, un păgân. Acest fapt e interesant, deoarece credința cu greu se află printre credincioși. Deoarece credincioșii mereu au pretenții, așteptări… Eu sunt credincios, m-am comportat bine, merg la Liturghie… și atunci Îi prezint pretențiile mele. Dar, în acest fel eu îmi pierd credința. Adică eu am credință „în acțiunile mele” și nu în Dumnezeu… Pătrund în păcatul religiei, care este neîncrederea în Dumnezeu și încrederea greșită în sine, în puterile mele.

În timp ce păgânul – necredinciosul – nu poate avea încredere în sine; poate să o aibă numai în Dumnezeu.

Tocmai zonele noastre de necredință sunt locul credinței… Apoi, paradoxal, zonele noastre de necredință sunt locurile unde noi – bravii creștini – pretindem drepturi și ne simțim bravi… Păgânul poate considera că totul este grație; în timp ce dreptul poate considera că totul este un salariu meritat: se simte creditor față de Dumnezeu, făcându-L pe Domnul să se simtă dator față de el.

„În Israel nu am aflat niciunul cu o credință așa de mare”… Începe o temă polemică cu Israelul, acolo unde Isus nu află credință.

Israelul e chipul Bisericii. Nu apartenența la Biserică sau la Israel ne mântuiește, ci este credința lui Avram, credința acestui sutaș păgân.

Prin urmare, există o separare în interiorul lui Israel – e clară în Ev. lui Matei, căci el se adresează Bisericii alcătuite din iudeo-creștini, care se deosebesc de ceilalți prin credință – dar această separare se repetă și astăzi, în cazul nostru.

Avem credința sutașului sau spunem: „Eu sunt bine, căci sunt catolic și merg la Liturghie…”? Granița nu este între israeliți și păgâni, ci între religioși (drepți) și credincioși: mântuirea e dată de credință. De ce?

Avram, deși avea 100 de ani, a crezut când Dumnezeu i-a promis (Gen. 15,16), că va avea mulți fii, ca stelele cerului. Un om la 100 de ani, fără fii, ar privi stelele și ar răspunde: „Mă iei în derâdere?”. „Însă Avram a crezut și i-a fost socotit ca dreptate”. Ce înseamnă? Dreptatea este voia Domnului. Care e voia lui Dumnezeu, care e Tată? E ca noi să avem încredere în El ca Tată și să fim fii.

Avram crezându-I – acest lucru imposibil – lui Dumnezeu-Tatăl, se consideră fiu. Aceasta e adevărata dreptate. Avram avea o credință împotriva oricărei evidențe, care era doar aparent evidentă, căci apoi se demonstrează că făgăduința Domnului e adevărată… De multe ori evidența înșală, pentru că există evidența credinței care produce imposibilul, la fel ca în cazul lui Avram.

E periculos să folosim aceste versete în cheie polemică anti-iudaică. E un mare păcat!… Matei – ca evreu – poate să le spună, căci și el e evreu. Și Pavel… însă el e dispus să-și dea viața pentru evrei, chiar dacă ar fi separat de Cristos, deci poate chiar să vorbească puțin rău de ei… căci în același timp vorbește despre sine… Dacă noi despărțim pericopa de acest context, atunci riscăm să fim anticreștini și antiumani.

v. 11-12

11 De aceea vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă în împărăţia cerurilor împreună cu Abraham, Isaac şi Iacob, 12 iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul din afară. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor”.

Versetele ne spun că a fi în interiorul sau în afara Împărăției nu constă în a fi „fiii Împărăției” (ai poporului Israel sau ai Bisericii) – părinții mei erau creștini – ci stă în credința mea.

Vor veni din orient și occident – adică toți păgânii – și vor sta la masă cu Avram – care e tatăl tuturor credincioșilor. De ce? Pentru că și ei au credință! Oricine are credință stă cu Avram, Isac și Iacob. Cine nu are credință, chiar dacă e fiul lui Avram, Isac și Iacob, al sf. Petru și al tuturor celorlalți sfinți, stă afară. De ce stă afară, afară din el înșuși? Pentru că ființa noastră este să fim fii. Și noi suntem fii, numai dacă avem încredere în Tatăl. Deci, cine nu are această încredere este afară; afară din sine, afară din propria sa realitate de fiu; afară din Împărăție, din adevăr!

v. 13

13 Apoi Isus i-a spus centurionului: „Mergi, să ţi se facă după cum ai crezut!” Şi în ceasul acela servitorul lui a fost vindecat.

E interesant. Nu este Isus, Cel care face ceva, ci doar spune „tu du-te”… „se va face după credința ta”. În alt loc afirmă „credința ta te-a mântuit”.

După cum Maria i-a spus îngerului: „Să se facă după Cuvântul Său, după voia Sa”, tot astfel Isus spune: „să se facă după cuvântul tău, după voia ta”. De ce? Pentru că acum voia mea este aceeași cu a Tatălui, pentru că am credință.

Ce este credința? Este faptul că voia Tatălui devine voia mea; Cuvântul Său devine cuvântul meu… Eu mă hrănesc și trăiesc din Cuvântul Său și devin fiu. Și acest dialog de fiu cu Cuvântul Tatălui e începutul libertății. Și e marea minune!

Servitorul sutașului „e vindecat de la distanță”, căci și noi suntem vindecați de la distanță de Cuvânt, căci pe Isus nu-L atingem. Însă Îl atingem prin credința în Cuvânt.

Această minune este sensul ultim al tuturor minunilor: credința care ne face oameni noi, ne generează fii, ne vindecă de lepră și de moarte. De ce? Pentru că ne așază în încrederea totală în Tatăl, și astfel suntem dispuși să primim ceea ce Tatăl este, adică viața Sa, iubirea Sa. Și așa devenim ceea ce Tatăl este. Prin har suntem fii.

Când citim și interpretăm minunile să ținem seama că sensul tuturor minunilor este această credință care ne face fii.

Reflexie… de corectat…

Î: Minunea înseamnă schimbarea vieții… Însă există momente de întristare, de dezolare, de singurătate, de frustrare… Mă întreb: „ce lucruri mi s-au întâmplat, căci eu sunt astăzi atât de trist”? Dar poate că nu aceasta este calea, ci ar trebui să fiu atent ca să înțeleg care este calea pentru a depăși aceste sentimente, sau pentru a înțelege corect ce-mi este cerut în acest moment…

R: Se pot da interpretări diferite despre aceeași realitate. Și toate sunt valabile, dar la nivele diferite. Interpretarea care ne interesează este cea spirituală.

Dăm un exemplu: pot avea pneumonie și pot să o interpretez în moduri diferite: biologul va da explicația sa, medicul pe a sa și toate sunt valide și sunt colegate între ele… Dar din punct de vedere spiritual? Se pot da două interpretări în cazul aceleași realități… Acea boală – care există – îți poate folosi: pentru a te dezola, sau pentru a te consola; pentru a o trăi în Dumnezeu, ori pentru a o trăi fără Dumnezeu… Acest lucru este valabil în cazul oricărei realități.

Ceea ce determină și definește adevărul nu este lucrul (realitatea) în sine, căci și moartea – dar și viața – pot să o trăiesc în Dumnezeu sau împotriva Lui. Așadar, ceea ce hotărăște adevărul, niciodată nu este ceea ce se întâmplă, ci este modul în care tu te raportezi la ceea ce se întâmplăAi credință? Atunci iată că iei bine realitatea ca fiu și frate – indiferent ce realitate ar fi, chiar și moartea. Acesta e ultimul nivel de interpretare, care hotărăște calitatea vieții. Celelalte nivele sunt utile pentru diferitele nivele de știință, însă nu hotărăsc sensul, însemnătatea ultimă a vieții, adică nu hotărăsc calitatea vieții. Toate alegerile și științele se termină, pentru că la urmă, oricum mori. Însă modul în care ai știut să interpretezi și să trăiești realitatea, rămâne în veșnicie.

Vizavi de falimentele: pot interpreta și o mișcare de a mea ca fiind rezultatul frustrărilor mele din trecut – și pe bună dreptate – la nivel psihologic… Bine!…

Cum le trăiesc? Modul în care le trăiesc e un fapt spiritual, nu e unul psihologic. Modul în care trăiesc ce am pe suflet e un fapt spiritual și nu psihologic, chiar dacă există o doză de influență. La fel, cum trăiesc psihologic pneumonia mea, e un fapt psihologic… și nu e un fapt de plămâni, chiar dacă plămânii influențează trăirea mea.

Trebuie să știm să ajungem la acest nivel. Și credința e acel nivel, care „face în așa fel, încât tu să iei bine orice realitate”: o abordezi și o trăiești ca fiu… orice realitate, inclusiv răul și moartea… Atunci viața capătă un sens deplin și-n bine și-n rău; în viață și-n moarte, pentru că există ceva care depășește aceste aspecte pământești: ești fiu și ești frate și trăiești această realitate în bine – mulțumind – și în rău, iertând și primind milă și oferind-o, deci trăind și mai radical realitatea ta de a fi fiu!

E important să ajungem la nivelul credinței, căci dacă noi nu ne ridicăm la acest nivel, nu ducem (nu trăim) niciodată o viață serioasă. Adică trăim o viață animalică… în cel mai bun caz, la nivel psihic, dar și animalele au un psihic evoluat… și cu cât mai mult privesc animalele, cu atât mai mult înțeleg oamenii, căci cu adevărat, sunt egali… Oamenii nu merg cu mult mai sus decât animalele, în afara cazului în care un om este spiritual… Și acest om spiritual e egal cu celelalte animale, dar poate trăi această animalitate în mod spiritual. Și aceasta e problema…

Însă noi trăim în mod animalic orice situație de-a noastră: fiecare situație este raportată la faptul dacă eu mă simt bine, sau mă simt rău… Ce mă interesează dacă eu mă simt bine sau rău? Pot să mă simt bine sau să mă simt rău… Să mă simt bine și să fac rău; ori pot să mă simt rău și să am răbdare și comprehensiune… Acest fapt este binele! Pot să mă simt bine și să prosper, dar tăind capul tuturor… Acest fapt înseamnă că mă simt foarte rău…

Deci credința ne conduce la nivelul ultim al realizării omului și al libertății noastre, care ne face ca Dumnezeu și ne permite să trăim bine orice realitate, în iubire și filiație, inclusiv realitățile extreme, care sunt acelea care ne constrâng (ne reprimă, ne frânează) cel mai mult.

De fapt, înaintea morții eu sunt sigur că orice om devine fiu, și cel mai mare ateu… el se termină odată cu moartea. Și nu rămâne decât Tatăl… care-l primește.

Dar ar fi bine dacă – mai înainte de a muri – s-ar termina alergiile noastre, lucrurile care nu merg bine, pentru a trăi în liniște existența noastră.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop