Matei 9,1-8

Cea dintâi reacție înaintea Cuvântului este: Da, este frumos, dar ce legătură are cu mine? Fapt ciudat este că ni se pare străin de noi. Înaintea reacției de nu ne privește, pe care toți o experimentăm în fața Cuvântului, încercăm fie un sentiment de bucurie pentru că este ceva nou, fie unul de neîncredere (nu este pentru mine) sau unul de angajare (acum depun tot efortul pentru a împlini acest Cuvânt). Această angajare pentru unii devine iluzie că au ajuns să împlinească Cuvântul, dar ulterior, deschizându-și ochii, rămân dezamăgiți pentru că nu au împlinit Cuvântul și nu au ajuns la nivelul cerut de el.

Această distanțare de angajamentul luat, care se verifică de fiecare dată când citim Evanghelia, trebuie trăită nu ca dezamăgire, ci ca un dar pe care Dumnezeu vrea să ni-l facă. Nu este o neîmplinire, ci este un dar, care nu este o iluzie de moment, ci este ceva foarte răbdător care crește. Această distanțare de angajament, pe care Dumnezeu mi-o oferă de-a lungul parcursului existenței mele este sensul întregii mele vieți. Deci este un parcurs și nu o dezamăgire pentru că nu am împlinit Cuvântul. De-a lungul parcursului este clar că încă nu ai ajuns, dar tu călătorești în această direcție.

Să fim atenți atunci când citim Cuvântul: această distanță care există între ceea ce sunt eu și Cuvânt, să nu o interpretez nici cu neîncredere (nu reușesc să practic Cuvântul, ca și cum acum ar trebui să-L împlinesc total), nici cu pretenția de a-L împlini sau cu iluzia că L-am împlinit sau cu dezamăgirea și amărăciunea pentru că nu am reușit să practic acel Cuvânt. Important este să trăim raportul cu Domnul și în această distanțare ca pe o așteptare, adică cu răbdare și cu încredere, nu ca ocerință. Să ținem seama că este un parcurs.

Se citește Mt. 9,1-8

1 Urcându-se în barcă, a trecut dincolo şi a ajuns în cetatea sa. 2 Şi iată că au adus la el un paralizat care zăcea pe o targă. Iar Isus, văzând credinţa lor, a spus paralizatului: „Încrede-te, fiule! Păcatele îţi sunt iertate”. 3 Atunci unii dintre cărturari spuneau între ei: „Acesta spune blasfemii!” 4 Isus, cunoscând gândurile lor, a zis: „De ce gândiţi rău în inimile voastre? 5 Ce este mai uşor să spun: «Păcatele îţi sunt iertate», sau să spun: «Ridică-te şi umblă»? 6 Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ”, i-a spus paralizatului: „Ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!” 7 Atunci, ridicându-se, s-a dus acasă. 8 Văzând aceasta, mulţimile au fost cuprinse de teamă şi îl preamăreau pe Dumnezeu, care dă oamenilor o astfel de putere.  

Suntem în inima povestirii minunilor în Evanghelia după Matei. Și după cum am văzut, minunile sunt semne. Este important să știm interpreta semnele și să nu confundăm minunea cu sensul ei. Nouă ne plac minunile, alergăm după ele.

Domnul refuză să facă minuni celor care le doresc, căci Domnul le face pentru a transmite ceva prin minuni. Am văzut prima minune cu leproșii. Isus ar fi putut vindeca toți leproșii, dar a vindecat numai unul pentru a indica faptul că sensul Evangheliei este de a ne vindeca de lepră, adică de acea moarte vizibilă care infectează viața noastră. În a doua minune, cu fiul centurionului, Isus explică motivul, originea minunilor: Este credința ta. Deci minunea este semnul credinței. Nu interesează minunea. Adevărata minune este credința, încrederea în Dumnezeu. În vindecarea soacrei lui Petru, minunea nu constă în a o vindeca de friguri (ar fi suficientă aspirina pentru a face această minune), ci în faptul că slujește.

După cum observați, diferitele minuni ne spun cum prin Cuvântul Său, Dumnezeu îl face nou pe om, îl re-creează, îl face un om care este liber de frica morții, un om care se încrede în Domnul și care știe să slujească. Apoi am explicat minunea a furtunii, Domnul care doarme și se trezește, adică Domnul mort și înviat. Este El care face minunile. Adevărata minune este moartea și învierea Sa, deoarece tocmai prin moartea și Învierea Sa, prin apropierea Sa față de mine, eu pot avea credință în El în orice situație. Așadar, la originea fiecărei minuni stă moartea Sa, nu puterea Sa.

Minunea este alcătuită dintr-un ambalaj și dintr-un conținut. Noi suntem foarte legați de ambalaj și neglijăm conținutul, adică ceea ce vrea El să ne transmită. Din această cauză Isus niciodată nu se prezintă prin minuni, nu se dă în spectacol prin minuni.

Dacă noi am putea, imediat am face minuni. El care putea, a făcut puține minuni, după cum reiese din Evanghelii, având un scop precis, căci ceea ce-L interesa pe Isus era cu totul altceva și nu minunea în sine.

Și ultima minune este un exorcism. Faptul că El moare și învie, exorcizează răul care este în mine și care este frica de moarte, deoarece El este cu mine oricum. Originea tuturor relelor mele este această frică. Adică trăiesc limitele mele ca distrugere și moarte, în loc să le trăiesc ca fiind comuniune cu El.

Acestea sunt minunile pe care le-am explicat până acum.

În această seară avem o minune interesantă: este singura în care Isus dezvăluie explicit de ce o face: Pentru ca să știți că Fiul omului are puterea de a ierta păcatele. Așadar, sensul fiecărui miracol este iertarea, adică ieșirea din păcat, pentru că păcatul înseamnă faliment. Ieșirea din toate acele falimente care-mi blochează viața, care mă închid în mine, care mă despart de Dumnezeu, de eul meu și de alții. Minunea constă tocmai în iertare, în depășirea păcatului.

E atât de importantă această minune, încât cine nu înțelege ceva din această minune spune: Acesta blestemă. Isus este acuzat din cauza acestei minuni și va fi ucis. Cu această minune am ajuns în inima credinței creștine.

Minunea care conține darul de a dezlega de rău, această putere pe care o are Isus pe pământ, îl pune pe om în situația de a umbla. Subliniem acest aspect dinamic. Se poate umbla, se poate ieși din paralizie în urma primirii darului iertării.

vv. 1-2

1 Urcându-se în barcă, a trecut dincolo şi a ajuns în cetatea sa. 2 Şi iată că au adus la el un paralizat care zăcea pe o targă. Iar Isus, văzând credinţa lor, a spus paralizatului: „Încrede-te, fiule! Păcatele îţi sunt iertate”.

Acesta e începutul minunii: Isus se întoarce la Cafarnaum – care a devenit orașul Său – iar minunea se referă la un paralitic.

Paraliticul este un om care nu se poate mișca. Întreaga Scriptură ne prezintă drumul, parcursul întreprins de om în vederea împlinirii sensului vieții sale, care este Dumnezeu.

Prima carte fundamentală a Bibliei este Exodul: Ieșirea ne arată că tot poporul este pe cale. Omul este cineva care-și caută casa. Omul este drumeț, e călător. Are centrul său în afara sa. Este animat de dorință. Niciodată nu este fericit unde se află și cum se simte. Omul este ca un os deplasat, se situează în altă parte. Întreaga viață umană este o călătorie înspre ceva. Întreruperea călătoriei este moartea. Cine nu mai umblă, cine nu mai are dorințe, cine nu are un țel, deja e mort.

Paraliticul reprezintă omul care încă ar mai vrea să călătorească, căci este viu. Dar în realitate este imobilizat.

Pentru om a fi imobilizat trupește, este o mare neplăcere, dar a fi imobilizat sufletește este foarte grav, lucru pe care-l experimentăm destul de bine.

A fi la pat, a fi legați, a nu putea ieși din casă, a fi, după cum vom vedea, legați de propriile falimente, de propriul trecut e un dezastru. Întreaga mea istorie, în loc să fie o istorie de viață, a devenit o istorie de moarte, un mormânt care mă ține legat acolo, mă paralizează, mă blochează, nu-mi mai permite să am un viitor, un drum, un țel. Este starea dezastruoasă a omului falit pe toate planurile, asemănătoare în exterior cu imaginea paraliticului. Dar s-ar putea ca un paralizat să călătorească mai bine decât mine în interior. Ceea ce este el în exterior, pot să fiu eu în interior dacă am păcate pe suflet.

Interesant este că puterea răului poate produce o fosilizare a spiritului meu, îmi stinge dorințele, entuziasmele, împiedică orice posibilitate de schimbare, fiindcă eu spun: Pentru mine e imposibil să fiu altfel, eu așa sunt făcut și niciodată nu mă voi schimba. Toate aceste paralizii le experimentează toți oamenii în viață, aproape zilnic.

Paralizia are ca sfârșit moartea, căci viața este ceva care curge, care se mișcă. Paralizia întrerupe fluxul vieții.

Fiind paralizat, omul nu poate merge la Isus și să-i spună ceva. Acest om nu va spune nimic. Evanghelia nu prezintă vreun cuvânt spus de acest om. Acest om este dus la Isus. Câțiva semeni își iau responsabilitatea de a-l duce pe acest om la Isus.

De multe ori putem face experiența de a fi duși. Poate că ați ajuns în Biserică duși de o persoană care v-a invitat cu ea. Domnul ne conduce la El prin semeni.

I-au adus un paralitic întins pe pat. Isus, văzând credința lor, i-a spus paraliticului: «Curaj, fiule, îți sunt iertate păcatele».

Isus vede credința lor. Am explicat că există această credință comună care este premisa fiecărei minuni. Minunea nu o face Isus, ci credința noastră. De ce? Pentru că El este mereu dar. Deci, când apare El, minunea există mereu. Credința noastră constă în a primi darul Său. Adevărata minune este însăși credința, care este capacitatea de a-L primi pe El ca dar. Ce-i spune Isus acestui om?

Primul cuvânt pe care i-l adresează este curaj! Imaginați-vă că voi ați fi paraliticul. Închipuiți-vă toate paraliziile voastre interioare, blocajele și neîncrederile voastre, gândul că nu se poate merge înainte, că totul este întunecat, că întotdeauna a fost așa și așa va fi mereu și voi veți rămâne cu inima împietrită. Domnul vă spune: curaj.

Curajul este opusul fricii și frica e opusul credinței. Dacă eu privesc eșecurile mele, trecutul meu, mă cuprinde frica și neîncrederea și rămân cu inima împietrită, dar dacă privesc la Domnul care-mi vorbește, în loc de frică simt curaj, în locul neîncrederii simt încredere. De ce? Pentru că El îmi spune: Curaj!

Fiule. În greacă este cuvântul tecnon care înseamnă te-am generat Eu. Chiar dacă tu nu știi că ești fiul meu, eu știu că-ți sunt Tată. Tu poate că încă nu știi că-ți sunt Tată, totuși eu sunt Tatăl tău.

Aceasta e paternitatea care încurajează. Dumnezeu este puternic, iar tu trebuie să ai curaj! Notăm aici duioșia maternă a lui Dumnezeu: Te-am generat. Apoi spune: Îți sunt îndepărtate păcatele. Biblia traduce iertate, îndepărtate. În greacă avem afiemi care înseamnă a îndepărta. Apoi cuvântul păcat.

Acest termen poate avea mai multe înțelesuri. Sensul cel mai profund îl aflăm în Gen. 3 descris prin păcatul lui Adam. În ce constă păcatul? Constă într-o despărțire. Omul este relație. Păcatul este întreruperea relației. Se rupe relația cu Dumnezeu. Și Dumnezeu e viața, înseamnă că se termină relația cu viața. Se rupe relația cu sine însuși: omul se rușinează de sine, nu se mai acceptă. Se întrerupe relația cu altul: se ceartă cu Eva, Cain se ceartă cu Abel. Se rupe relația cu natura, chiar și cu viața: durerile nașterii, adică omul are dificultate în a procrea. Omul nu vrea să se nască. Se întrerupe relația cu scopul vieții tale. Toți murim, dar de acum înainte trăiești moartea ca pe o traumă, nu ca pe o comuniune. Se întrerupe relația pozitivă a raportului bărbat-femeie: va fi un raport de stăpânire: El va stăpâni peste tine.

După cum observăm, păcatul este falimentul omului în toate relațiile sale. Este despărțire de scopul său. Este falit. Nu mai poate ajunge la scop. Toate raporturile cu sine, cu Dumnezeu, cu alții, cu natura sunt blocate. Păcatul este un blocaj. Sensul originar este de a greși ținta. Greșești o dată, de două ori și până la urmă te blochezi.

Aceste falimente succesive te apasă și devin noua ta realitate. Cine ești tu? Ești falit în domeniul acesta, în celălalt… Aceasta este istoria ta de falimente.

Și Isus spune: Sunt îndepărtate de la tine aceste falimente. Nu le mai ai asupra ta. Falimentele nu sunt eul tău, realitatea ta, substanța ta, identitatea ta.

vv. 3-4

3 Atunci unii dintre cărturari spuneau între ei: „Acesta spune blasfemii!” 4 Isus, cunoscând gândurile lor, a zis: „De ce gândiţi rău în inimile voastre?

E o mare hulă această iertare!… Este un blestem împotriva lui Dumnezeu, căci dacă Dumnezeu e drept, trebuie, ca mai întâi de toate, să pedepsească răul! Nu e așa? Și apoi, este un blestem împotriva legii!… Dumnezeu ar trebui să garanteze respectarea legii! Legea e dreaptă! Dumnezeu ce face? O suprimă? Practic, suprimă orice lege și orice religie care se bazează pe lege!

Aici vorbește de iertare. Ce fel de Dumnezeu este acesta? Unde este morala? Ce se întâmplă cu binele meu dacă Dumnezeu iartă? Cel puțin El să pedepsească! Nu așa gândim noi?

Dumnezeu te pedepsește… Pentru mulți oameni acest lucru este esențial.

Acest blestem este substanța creștinismului. Isus va fi omorât pentru că e acuzat de blestem. Isus a venit să ne reveleze umanitatea lui Dumnezeu. Noi suntem obișnuiți să spunem că fiii au datorii față de părinți. Nu? Astfel cresc având în minte aceste datorii. Și putem fi de acord. În realitate, sunt părinții care au datorii față de fii. Nu e așa? Iubirea nu are drepturi. Are numai datorii!

Dumnezeu care este iubire, are numai datorii față de noi. Deci, legea este valabilă pentru El. Nu trebuie să o încalce. Dar vorbesc despre legea iubirii. Noi deja am încălcat-o. Și ce are El? El are datoria! Și când se vorbește de datorie în NT se înțelege crucea lui Cristos. Adică, Dumnezeu are o datorie: de-a remedia răul pe care noi l-am făcut, pentru că ne iubește. Este singura datorie pe care o cunoaște Dumnezeu, care este iubire. Deci El nu ne judecă pe noi, ci se judecă pe Sine. Ia asupra Sa această judecată. Și asupra noastră judecata se arată ca fiind iertare. Și numai în sfera acestei iertări noi înțelegem cine este Dumnezeu. Dumnezeu nu e legea, nu e conștiința noastră, nu e datorie, ci Dumnezeu e iubire infinită care iubește și dăruiește. Și când greșim, El iartă (per-dono, înseamnă că oferă un dar mai mare). Și atunci descoperim esența lui Dumnezeu ca fiind iubire fără condiții, iubire absolută. Acesta e sensul tuturor minunilor: iertarea. Iertarea pe care Dumnezeu o are pentru mine, fapt pentru care nu sunt nici judecat, nici condamnat. Și-a dat viața pentru păcătoși. Și-a dat viața pentru mine. Aceasta e judecata lui Dumnezeu.

Este ceea ce spune Ier. 31,34: Atunci toți îl vor cunoaște pe Domnul, pentru că Eu voi ierta păcatele lor. Singura cunoaștere concretă despre Dumnezeu este faptul că El iartă.

Când Pavel vrea să ofere proba învierii trupești a lui Cristos zice: Dacă Cristos nu a înviat, voi sunteți încă în păcatele voastre. Experiența fundamentală a lui Cristos înviat este că eu nu mai sunt închis în mormântul răului meu, al păcatelor mele. Este prima experiență. Devine dovada că a înviat, deoarece L-am întâlnit ca fiind cel care mă iartă și mă eliberează într-adevăr de moarte. De acea moarte care o port înăuntrul meu și care este falimentul meu, închiderea mea, păcatele mele, lipsa mea de a mă relaționa cu aproapele meu. Este experiența istorică a propriei eliberări de rău. Descopăr că eu sunt înviat împreună cu Isus care a biruit moartea și răul.

Înțelegeți că iertarea este minunea cea mai mare pentru că înseamnă mult mai mult decât a învia un om mort. Mortul moare din nou, după ce a înviat. Iertarea însă, te face să renaști la o stare nouă, datorită Celui care a iubit infinit. Iertarea te ajută să renaști la starea divină a Fiului, care este iubit infinit de Tatăl. Deci iertarea te include în viața lui Dumnezeu. Este experiența Spiritului Sfânt. Substanța creștinismului este tocmai această iertare.

Când, în Evanghelia după Sfântul Luca, Isus îi trimite pe ucenicii Săi în misiune, le spune să vestească nu numai moartea și învierea, ci și iertarea păcatelor. Iertarea face parte din predicare. Căci consecința morții și a învierii este iertarea păcatelor, faptul că omul nu mai este închis în falimentul său, în relele și în dezbinările sale.

Sfântul Apostol Pavel spune: Dacă Dumnezeu e cu noi, cine va fi împotriva noastră? Dacă judecătorul meu este avocatul apărării mele, (Rm. 8,32) dacă judecătorul meu a murit pentru mine păcătosul, înseamnă că este un judecător foarte părtinitor, și este bine că am un astfel de judecător.

Isus vede gândul inimii fariseilor: De ce cugetați la lucruri rele în inimile voastre?

v. 5

5 Ce este mai uşor să spun: «Păcatele îţi sunt iertate», sau să spun: «Ridică-te şi umblă»?

Ce este mai ușor să spunem? O variantă e imposibilă și cealaltă, la fel. Atunci Isus face minunea exterioară vizibilă, pentru a indica vindecarea interioară, care-L interesează mai mult. Minunea paraliticului care umblă o face cu un anumit scop.

v. 6 

6 Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ”, i-a spus paralizatului: „Ridică-te, ia-ţi targa şi du-te la casa ta!”

Pentru ca să știți. Motivul minunii este pentru ca noi să știm un lucru: Fiul omului e judecătorul suprem al istoriei, este Dumnezeu Însuși care judecă. Are o putere. Este puterea lui Dumnezeu. Și care este puterea lui Dumnezeu? Puterea Lui este capacitatea de a ierta. Nu are alte puteri. Dacă Dumnezeu ar vrea să aibă alte puteri, spre exemplu aceea de a face dreptate, atunci dacă tu ai greșit, El te va ucide și astfel a făcut dreptate. Câți ar supraviețui pe pământ dacă Dumnezeu ar avea această putere? Poate nici măcar Dumnezeu. Pentru că acesta nu ar fi Dumnezeu, ci ar fi Satana, cineva care nu iubește. Puterea lui Dumnezeu este a ierta. Și nu este numai puterea, ci și datoria Sa.

Puterea răului este aceea de a dezbina, de a separa, de a rupe, a ucide. Puterea de a reunifica este specifică Domnului, binelui.

Care este atotputernicia lui Dumnezeu? Este atotputernicia celui care iartă. De aceea noi vedem că istoria merge într-o direcție și spunem că Dumnezeu nu intervine. Dumnezeu intervine mereu iertând și așteaptă ca oamenii păcătoși s-o accepte. Dacă Dumnezeu ar interveni cu alte mijloace de iertare, istoria ar fi deja terminată înainte de a se naște. Adică nu ar exista nimic.

Iertarea are acest aspect interesant: cel care înțelege iertarea devine om nou, începe să priceapă că el este iubit infinit de Dumnezeu așa cum este, răul său nu este ultimul cuvânt, nu este cuvântul definitiv, ci răul său este locul în care face experiența cea mai profundă a acestei iubiri. Va iubi mai mult, pentru că se simte iubit mai mult.

Cine iubește mai mult? Cel căruia i-a fost iertat mai mult! Deci va avea parte de adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu. O cunoaștere mai profundă tocmai în zonele în care omul era blocat, în zonele în care era paralizat și nu putea umbla. Devine un loc de creștere mai mare, de iluminare și ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu în propriul păcat. Nu există cunoaștere a lui Dumnezeu în afara slăbiciunilor omului. Toate celelalte cunoașteri despre Dumnezeu sunt minciuni, deoarece adevărul meu este că sunt om și păcătos.

Isus dă poporului Său cunoașterea mântuirii prin iertarea păcatelor. Această putere este acum pe pământ. Aceasta este puterea lui Dumnezeu care stătea în cer și pe care nimeni n-o cunoștea. Acum această putere e pe pământ prin Isus care a venit și care prin tot ceea ce a făcut și a spus, a arătat această putere a lui Dumnezeu. Această putere ne-a fost dată nouă. Puterea care ajută lumea să trăiască este această putere a iertării, a iubirii care este mai mare decât răul.

În loc de acel ridică-te, care pare a fi un simplu act fizic, se folosește trezește-te, care exprimă învierea.

vv. 7-8

7 Atunci, ridicându-se, s-a dus acasă. 8 Văzând aceasta, mulţimile au fost cuprinse de teamă şi îl preamăreau pe Dumnezeu, care dă oamenilor o astfel de putere.

Isus îl trimite la el acasă. Pare un îndemn inutil. Unde altundeva să meargă? Înseamnă că omul neiertat este afară din casă. Casa ta se află acolo unde poți trăi făcând binele, unde ai relații, unde te realizezi. Numai omul iertat are casă, un loc unde se simte acasă și unde poate locui și trăi. Altundeva nu poate locui și nu poate trăi. Nu are casă. Altundeva e în închisoare. Deci omul este trimis din închisoare în casa sa. În sfârșit, are o casă.

Imediat se va vorbi de o casă. Levi, păcătosul chemat, a mers acasă la el și l-a primit pe Isus.

Cel iertat e trimis acasă. În sfârșit, putem merge unde ne simțim acasă. Și întreaga noastră viață este o reîntoarcere acasă, la Tatăl. Încercați să stați afară când plouă sau ninge și veți înțelege ce înseamnă să te întorci acasă. Iertarea ne conduce din nou acasă.

S-a ridicat, s-a trezit. Acesta este cuvântul învierii. Aceasta este învierea, a merge acasă. Nu mai ești închis în moarte.

Patul este amintit de două ori: la început și la sfârșit. Prima oară patul îl ducea pe paralizat. Acum paralizatul este cel care duce patul. Ce sens are?

Patul este simbolul legii, este locul disputei dacă sunt păcătos, deoarece denunță păcatul meu și-mi spune: Vezi? Ești un ratat. Prin iertare, legea o duc eu. Adică, cine iubește, trăiește plinătatea legii: știe să iubească.

Așadar, paraliticul are în sfârșit o casă și poate să-și ducă patul. Are capacitatea de a trăi. Cine iubește, respectă legea, dar nu din datorie, ci din iubire. Este bucuria de a trăi plinătatea legii care este iubirea pentru că el a experimentat-o.

Și merge acasă. Vedeți cât e de important să călătorim înspre casă. Dacă nu, atunci rămâi blocat și în afara casei. Iertarea este aceea care, în sfârșit, ne permite să mergem spre casă.

Și întreaga mulțime rămâne mirată și spune a dat această putere oamenilor. Mai întâi a spus că a dat puterea Fiului omului, adică lui Isus. Acum se spune că a dat-o oamenilor. Adică această putere, prin Isus, a trecut la oameni. Oamenii înșiși trăiesc prin iertarea care și-o oferă. Prin iertare se face prezentă între oameni casa omului, eliberarea persoanei, posibilitatea călătoriei. Prezența lui Dumnezeu se află în iertarea frățească. Dacă fratele tău are ceva împotriva ta, mai întâi mergi și te împacă, adică împăcarea și iertarea între noi este deja minunea definitivă, prezența lui Cristos înviat.

La cap. 18, unde se descrie comunitatea ca fiind locul prim al experienței înviatului (în Evanghelia după Matei), comunitatea este comunitatea iertării.

Tema casei în zilele noastre este foarte importantă.

Unde locuiești? înseamnă, de fapt, unde ai liniște, unde te simți în largul tău? Adică, unde este casa ta, adăpostul tău? La fel ca omul în casa sa, și animalul se simte apărat de pericole în vizuina sa.

Unde stai? Care este locul tău natural? Încă de la început omul s-a mutat de la Dumnezeu. De aceea Domnul l-a întrebat pe Adam: Unde ești? Pentru că imediat după ce a fost creat, omul s-a dus într-un loc nepotrivit.

Trebuie să înțelegem ce este iertarea și ce este dreptatea. Este foarte drept ca omul care greșește să fie pedepsit. Cel puțin înțelege că a greșit. Funcția legii este datorie. Ar fi urât dacă cine care a greșit ar zice: Am făcut bine că am furat. Nu! A greșit și a făcut un rău!!! Și trebuie pedepsit. Iertarea poate veni după. Aceasta la nivelul legilor umane. Dar este importantă această dinamică.

În viața spirituală, în viața relațională, însă avem ceva tulburător, o răsturnare de situație. Primul lucru necesar este iertarea. În viața spirituală, în relația ta cu ceilalți, primești iertarea numai dacă recunoști răul ca atare. Dacă nu recunoști răul pe care l-ai făcut, ce fel de iertare poate fi? Legea e importantă și pe plan religios, pentru că îmi arată răul. E ca patul, mă ține în el. Propria ta conștiință îți spune ce este drept și ce nu. Dacă adormi conștiința în om, el nu mai este om. Animalul nu are nevoie de conștiință, pentru că el este condus de instinct. În schimb, omul este condus de scopuri, de libertate, de capacitatea de a înțelege și a vrea, de responsabilitatea față de altul. Și toate acestea trebuie cultivate în om.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop