Matei 9,14-17

Pericopa relatează nunta Domnului cu omenirea.

Cateheza precedentă s-a încheiat în casa lui Matei păcătosul care, odată chemat, a dat un ospăț pentru Domnul, la care au participat atât vameșii, cât și păcătoșii.

Isus le răspunde fariseilor – care murmurau – că a venit pentru păcătoși. Însemnătatea textului constă în faptul că noi, ca păcătoși, suntem chemați la ospăț.

În această cateheză vom sublinia că nu doar fariseii protestează, ci și discipolii lui Ioan, oamenii bravi, care postesc și-L așteaptă pe Mesia. Răspunsul lui Isus arată esența mesajului evanghelic.

Se citește Mt. 9, 14-17

14 Atunci s-au apropiat de el discipolii lui Ioan şi i-au spus: „De ce noi şi fariseii postim mult, iar discipolii tăi nu postesc?” 15 Isus le-a spus: „Pot oare nuntaşii să plângă atât timp cât mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti. 16 Nimeni nu pune un petic dintr-o stofă nouă la o haină veche; căci peticul trage din haină şi ruptura devine mai mare. 17 Nici nu se toarnă vin nou în burdufuri vechi; altfel burdufurile se sparg: vinul se varsă, iar burdufurile se strică. Ci vinul nou se pune în burdufuri noi: astfel amândouă se păstrează”.  

Sunt versete bogate în metafore.

Discipolii lui Ioan întreabă: De ce voi nu postiți?

Postul e fundamental în toate religiile. Postul este o renunțare, o privare de ceva, o mărturie că suntem lipsiți de ceva, că ne lipsește esențialul, viața, adică Dumnezeu. Prin urmare, postul vestește așteptarea lui Dumnezeu.

Isus răspunde la întrebarea de ce discipolii Săi nu postesc, folosindu-se de imagini care exprimă în mod simplu esența credinței creștine.

Prima imagine e că noi mâncăm. A mânca înseamnă a trăi. Mâncarea noastră nu e una oarecare, ci o invitație la nuntă. Deci suntem chemați să trăim în plinătate, în plinătatea iubirii.

Odată cu venirea lui Isus a început nunta între om și Dumnezeu, între cer și pământ, iar noi deja trăim în această unire, deci noi trăim plinătatea vieții. Prin urmare, s-a sfârșit toată religiozitatea bazată pe așteptare, pe jertfe, pe întristare. Acum celebrăm intrarea în viața plinătății lui Dumnezeu!

Tema banchetului de nuntă face apel la haina de nuntă.

Unirea omului cu Dumnezeu cere o haină nouă. Haina indică omul în aparența sa exterioară, în viața sa concretă. Deci haina nouă face nouă viața omului. Acest nou mod de a trăi creează ceruri noi și pământ nou.

Tema nunții face apel la vin. Nu există nuntă fără vin. Vinul e simbolul Spiritului. Acum există un Spirit nou, care rupe toate burdufurile vechi – adică toate structurile vechi – și se extinde în lumea întreagă.

În final, toate burdufurile sunt sparte, deci este nevoie de burdufuri noi, adică de omul nou. Numai omul nou poate înțelege și primi acest dar.

Sunt metafore simple, luate din viața noastră de zi cu zi: a mânca, a iubi, a se îmbrăca, vinul, burdufurile, și cu aceste imagini se descrie viața nouă pe care o aduce în lume Cristos.

O regulă a discernământului spiritual.

E cea mai uitată regulă de către creștini. Nitzsche spune: Nu e adevărat că Cristos a înviat. Dacă ar fi adevărat, creștinii ar avea o altă față.

O trăsătură fundamentală a discernământului spiritual e bucuria.

Termenul propria, în limbajul antic desemnează ceva care vine din esență. După cum e propriu focului să ardă și e propriu apei să ude, la fel este propriu Domnului să dea bucurie. Prezența bucuriei garantează prezența Sa.

Noi, creștinii am uitat aceasta, pentru că avem mereu tot felul de activități și de îndatoriri, însă a experimenta bucuria înseamnă a-L experimenta pe Dumnezeu.

Nu mă refer la o bucurie ușor de obținut sau la una care se poate cumpăra, ci la bucuria care știe să reziste înaintea dificultăților.

Dar plăcerea dușmanului este să ne fure bucuria în fel și chip, căci e nevoie de puțin pentru a ne lua bucuria. E suficientă o opoziție, e suficient să vedem o nedreptate, e suficient să ne privim în interior. Găsim mii de motive pentru a fi triști.

Răul, păcatul și limitele mele există.

Totuși, Dumnezeu îmi dă bucurie. De ce?

Pentru că răul din mine va fi acoperit de iertare, mizeria mea va fi acoperită de milă, iar limitele mele vor fi loc de comuniune.

Puterea acestei bucurii face ca viață umană, cu limite și păcate, să devină divină. Însă dacă eu voi privi mereu la slăbiciunile mele, mă voi întrista, mă voi descuraja, mă voi simți tot mai rău, și-atunci nu mai pot spune că duc o viață creștină. În cel mai fericit caz, pot vedea viața creștină numai ca pe un angajament moralist, dar care nu are nicio legătură cu Evanghelia.

Prin urmare, puterea Evangheliei e această satisfacție, această bucurie care-i semnul indubitabil al prezenței lui Dumnezeu.

Prezența Domnului e descrisă în pericopă cu ajutorul cuvintelor a mânca, nuntă, haina nouă, vinul nou, burdufuri noi.

Pentru cuvântul bucurie amintim o expresie din Liturghie, luată din Neemia: Bucuria Domnului e puterea noastră, e ceea ce ne ține în picioare și ne ajută să umblăm.

Cea mai mare asceză spirituală constă în a ne alunga gândurile triste și a trăi cu gândurile bune.

Nu înseamnă că alungându-ne gândurile care ne întristează și ne îngreunează, în mod magic vom alunga și dificultățile. Greutățile și problemele rămân, însă noi le putem duce într-un mod sau în altul.

v. 14 

14 Atunci s-au apropiat de el discipolii lui Ioan şi i-au spus: „De ce noi şi fariseii postim mult, iar discipolii tăi nu postesc?”

În verset întâlnim trei categorii de persoane incompatibile: discipolii lui Ioan, fariseii și discipolii lui Isus.

Discipolii lui Ioan și fariseii postesc. Discipolii lui Isus sunt mâncăcioși și băutori.

De ce postesc discipolii lui Ioan și fariseii?

Fariseii sunt persoane evlavioase și cinstite, legate de Cuvântul lui Dumnezeu, de ceea ce a spus Domnul, de lege, însă de legea veche. Prin urmare, pentru farisei viața înseamnă trecutul! Înseamnă respectarea legii vechi. Și ce fac ei în prezent? Ei nu trăiesc prezentul, ci respectă acea lege din trecut. Pentru ei viața înseamnă trecutul.

Discipolii lui Ioan reprezintă cealaltă formă a religiozității, îndreptată în totalitate spre viitor. După ei, viața adevărată va fi cea viitoare. Acum noi trebuie să așteptăm. Deci, ce fac în prezent? Postesc!

A posti înseamnă a muri, a nu trăi, căci a mânca e viața.

Discipolii lui Isus mănâncă. Pentru ei Dumnezeu nu este Cel ce era și nici Cel care va fi, ci este Cel care este, aici și acum.

Primele cuvinte ale lui Isus în Evanghelie sunt: Împărăția lui Dumnezeu este aici, căci El deja a venit!

Problema principală a vieții creștine este a percepe prezența lui Dumnezeu aici și acum și nu a ne gândi la timpurile bune de odinioară sau a aștepta vremuri mai bune în viitor. Dumnezeu este aici și acum, este în această situație a mea și-L pot întâlni și trăi în orice situație favorabilă. Toate darurile Sale îmi vorbesc despre prezența Sa, deci le trăiesc ca euharistie, ca mulțumire, fie nefavorabile. Dacă fac eu răul, atunci îl trăiesc ca loc în care primesc iertarea, deci ca euharistie, ca mulțumire pentru această mare iubire, iar dacă celălalt face răul, răul îl trăiesc ca loc al implicării, al milei și al iertării mele față de alții, deci ca o euharistie activă.

Prin urmare, viața creștină e o viață în prezent, trăită în prezența lui Dumnezeu, bucurându-ne pe deplin de darul și de iertarea Sa, pe care le primesc și le dau.

Deci noi nu trebuie să idealizăm trecutul, când toate erau mai bune, sau să așteptăm un viitor când va fi mai bine, pentru că eu mănânc și trăiesc aici și acum.

Avem un risc dublu în a trăi experiența religioasă: riscul de a fi ancorați în trecut. E o formă de vânzare religioasă în care tradiția ne blochează să înaintăm. Riscul opus refugierii în trecut constă în faptul că omul privește în viitor pentru a-L vedea pe Domnul și nu-L vede că este aici, în prezent.

Darul și angajamentul credinței este de a privi în prezent, pentru a-L experimenta pe Dumnezeu care este Prezentul. Dumnezeu e Cel ce este, este Veșnicul Prezent.

Experiența credinței valorifică prezentul. Celelalte două forme ne vând, ne trădează; sunt forme de religiozitate și nu de credință.

v. 15

15 Isus le-a spus: „Pot oare nuntaşii să plângă atât timp cât mirele este cu ei? Dar vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti.

Versetul vorbește despre timpul nunții și despre vremea când va fi luat Mirele.

Timpul nunții.

Mirele este cu ei. Mirele e epitetul cel mai frumos atribuit lui Dumnezeu. Experiența fundamentală a omului, care e o experiență de relație de iubire, de comuniune, de intimitate, este aplicată lui Dumnezeu. Dumnezeu e cealaltă parte a omului, iar omul e cealaltă parte a lui Dumnezeu!

Acest verset indică și subliniază calitatea vieții creștine: nu doar mâncăm, adică trăim, ci trăim în plinătatea vieții, a vieții care este iubire, a iubirii care e Dumnezeu!

Tema nupțială traversează întreaga Biblie. Încă de la început se spune că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, și se vorbește despre bărbat și femeie. Osea prezintă tema logodnei. Cântarea cântărilor interpretează întreaga istorie ca fiind raportul om-Dumnezeu, iar Apocalipsa se încheie cu nunta Mielului.

De obicei omul nu se gândește, dar prima poruncă în Evanghelie este aceasta: Să-L iubești pe Domnul Dumnezeu cu toată inima ta.

Noi existăm pentru a-L iubi pe Dumnezeu, fiindcă El ne iubește infinit. Dacă nu înțelegem acest adevăr, nu știm de ce suntem pe lume! Doar simțim nevoia să fim iubiți, dar noi nu știm iubi și nici nu știm că suntem iubiți infinit de Domnul.

Deși cunoaștem imaginea nunții Domnului cu omul, noi credem că realitatea e alta, aceea pe care o simțim în interiorul nostru: cum că Dumnezeu ar fi un stăpân. Ne-a dat viața și ne cere viața, ne interzice, ne impune porunci…

Dumnezeu e Mirele, adică este plăcere, bucurie și nu datorie, așa cum credem noi. Iubirea infinită pe care o are pentru mine, îmi arată valoarea mea. Iar viața mea, existența mea constă în a răspunde acestei iubiri.

Omul e mereu nemulțumit pentru că e incapabil de a simți iubirea infinită, dar și de a iubi infinit.

E bine să definim omul pornind de la acest adevăr. Cine este omul? E partenerul, tovarășul lui Dumnezeu! Putem spune că derivă din maimuță, dar atunci va trebui să se comporte ca o maimuță. Dacă însă omul este cealaltă parte a lui Dumnezeu, atunci trebuie să se comporte ca Dumnezeu. Fiecare putem alege un anumit tip. Biblia ne propune omul ca fiind partenerul, cealaltă parte a lui Dumnezeu.

Întreaga Scriptură nu este altceva decât istoria iubirii lui Dumnezeu pentru om, Domnul așteptând ca omul să răspundă acestei pasiuni cu la fel de multă iubire. Atunci omul devine el însuși, adică egal cu Dumnezeu care e Iubire. Acesta este întregul sens, întreaga însemnătate a Bibliei.

1In. 4,16 spune: Și noi am cunoscut și am crezut iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Credinciosul nu este acela care crede în teoreme ciudate de tipul unu este egal cu trei și nu înțelege cum e posibil. Credinciosul este acela care spune: Am crezut și am experimentat iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine, iar eu trăiesc răspunzând acestei iubiri oferindu-I iubire. Iubirea ne face egali! Omul devine ca Dumnezeu prin iubire. Așa se împlinește pe sine ca om.

A nu înțelege aceste lucruri înseamnă a permite ca întristarea amară și nemulțumirea extremă să intre în noi.

Vedeți ce înseamnă să înțelegem viața noastră ca o unire cu Dumnezeu, ca prezență a Lui în noi, aducând bucurie și plăcerea de a ne simți iubiți, dar și a dărui iubire?

Isus ceartă celelalte două forme de religiozitate. Din nefericire, mulți creștini sunt încă parțial farisei și parțial discipoli ai lui Ioan.

Omul credincios Îl întâlnește pe Domnul, pentru că Domnul este și Cel întemnițat, și Cel gol, și Cel înfometat. El m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine, jertfindu-se pe cruce.

Prin urmare, nu doar imaginile frumoase despre Cristos mă umplu de bucurie, ci și celelalte. Și tocmai iubind categoriile de oameni marginalizați, eu Îl iubesc pe El.

Omul este regina, chemată să se căsătorească cu Dumnezeu, să devină ca Dumnezeu prin această unire. Și această căsătorie este unirea, în prezent, care-i dă omului plenitudine și bucurie. Iubirea e porunca fundamentală și e sinteza întregii Legi.

Isaia spune că va fi un ospăț de nuntă, în care Domnul oștirilor va pregăti pentru toate popoarele ospățul pe muntele Golgota și va rupe acolo vălul care acoperea fața tuturor popoarelor: Și Domnul Savaot va pregăti în muntele acesta pentru toate popoarele un ospăț de cărnuri grase, un ospăț cu vinuri bune, cărnuri grase cu măduvă, vinuri bune, limpezite! Și în muntele acesta El va da la o parte vălul care învăluie toate popoarele și perdeaua care acoperă toate neamurile. El va înlătura moartea pe vecie! Și Domnul Dumnezeu va șterge lacrimile de pe toate fețele și rușinea poporului Său o va îndepărta de pe pământ, căci Domnul a grăit!

Vor veni zile în care le va fi luat Mirele și atunci vor posti.

Și pentru noi există un post, pentru că Isus pleacă. Se face referire la Vinerea Sfântă, la durerea apostolilor pentru absența Sa. Deci există o anume absență a Mirelui, pe care trebuie să o ducem fiecare dintre noi pe umeri; pentru fiecare există o Vinere Sfântă. Atunci vom posti, adică vom aștepta cu răbdare.

Și există o altă formă de post, adică Isus deja s-a înălțat le cer, iar eu nu L-am văzut. Deci avem și noi o anume așteptare. Cu alte cuvinte, Isus e prezent, dar e și absent. Cântarea cântărilor prezintă acest mister: Mirele este prezent, dar și lipsește. Această prezență, dar și absență a lui Dumnezeu face parte din drumul vieții noastre spirituale. Și o acceptăm. O altă formă de prezență a Sa, paradoxal, e absența, adică El e prezent ca răstignit, ca Acela care ia pe umerii Săi răul nostru și al altora. Deci acceptăm și acest post, această absență ca fiind o formă profundă de prezență.

v. 16

16 Nimeni nu pune un petic dintr-o stofă nouă la o haină veche; căci peticul trage din haină şi ruptura devine mai mare.

Metafora nunții face trimitere la haina de nuntă. În Ps. 104 se spune că cerul e haina lui Dumnezeu, e ivirea gloriei Sale. Ps. 102 ne spune că această haină va fi uzată și se va schimba.

Odată cu venirea lui Isus avem haina nouă, adică pământul și cerul nou. Și nu trebuie să cârpim haina veche cu petecul nou, căci nu reușim. Haina nouă e noutatea totală! Însă noi mereu vrem să peticim egoismul nostru cu iubirea, propunerea Evangheliei cu tendințele noastre legaliste. Dar haina nouă – Evanghelia – e absolut nouă!

Dacă pe o haină nouă cârpim o bucată de material vechi, se rupe, iar ruptura devine mai mare.

Deci, o viață creștină trăită pe jumătate, e atât de nepotrivită încât până la urmă ne lasă goi. Și este vorba de suferința credinciosului, care nu acceptă întreaga noutate a Evangheliei.

Creștinul e tentat să amestece vechiul cu noul. Această tendință e și mai rea.

Petic, în limba greacă, este exprimat prin cuvântul pleroma, care înseamnă plinătate. Deci peticul nou e o plinătate, e lumea deja plină în totalitate. Deci este inutil ca tu să tai bucăți din lumea nouă, pentru a cârpi lumea veche. Așadar, ești invitat să trăiești noutatea Evangheliei!

Dumnezeu este Cel care face lucrurile total noi! El reînnoiește! Deci noi trebuie să evităm latura moralistă și să evităm compromisurile, încercând să negociem. Faptul că Dumnezeu este Cel care face lucrurile total noi, îl vom înțelege prin a doua metaforă. Prin urmare, eu sunt invitat să mă reînnoiesc total.

Să ne amintim de pilda tuturor invitaților la nuntă, la ospăț. Au fost invitați oameni buni și oameni răi, însă unul dintre ei nu are haina de nuntă și este scos afară. Condiția pentru a intra la ospăț nu este de a fi buni sau răi, ci de a avea haina nouă; Haina nouă este descoperirea iubirii pe care Dumnezeu o are pentru mine – mila și harul – și eu trăiesc, mă hrănesc cu această iubire, făcând abstracție de cine sunt eu. Eu încep să trăiesc prin iubirea și mila Domnului: aceasta este schimbarea mea radicală! Această milă și iubire mă schimbă mai mult decât orice lege sau decret care în cel mai bun caz mă condamnă.

Metafora vinului simbolizează sângele, adică viața.

v. 17

17 Nici nu se toarnă vin nou în burdufuri vechi; altfel burdufurile se sparg: vinul se varsă, iar burdufurile se strică. Ci vinul nou se pune în burdufuri noi: astfel amândouă se păstrează”.  

Vinul e imaginea Spiritului care dă viață, bucurie și iubire, iar burduful care-l conține – la fel ca vasul – este simbolul trupului. Este viața noastră concretă, aceea care conține acest Spirit.

Având acest vin nou – acest Spirit nou – și trupul nostru e nou! Trăim o viață nouă și reînnoită în mod concret.

Umanitatea noastră se reînnoiește zi după zi. Deci viața noastră exterioară se schimbă, pentru că avem acest Spirit nou. Devenim ca acele oase seci din Ezechiel, peste care vine Spiritul și le dă viață (Ez. 37).

Ceea ce Isus celebrează în casa lui Matei este această mâncare, adică această viață nouă, oferită păcătoșilor. Și nu este o viață oarecare, ci este o viață nupțială. Și această viață de căsătorie, de iubire între Dumnezeu și om, face ca lumea, cerul și pământul să fie noi. Această viață e dată de Spiritul nou care rupe burdufurile vechi, adică vechile structuri, adică umanitatea noastră veche. Și ne dă o umanitate nouă.

Să contemplăm această pericopă, adică să gustăm hrana, viața, nunta, iubirea, haina nouă, adică lumea nouă, Spiritul nou, burduful nou, adică viața noastră concretă total reînnoită.

Acesta e darul pe care Isus îl face în casa lui Matei, păcătosul.

Deci viața noastră nu mai este un post, o lipsire de ceva, ci este o bogăție, o plinătate divină de tot binele.

Dacă vinul nou e Spiritul, adică viața însăși, mintea și inima lui Dumnezeu, atunci burduful nou e trupul nostru care devine – după cum spune Sfântul Apostol Pavel la 1Cor. 6,19 – Templul lui Dumnezeu.

Is. 25 și Is. 55; Is. 61,10-62-5; Os. 2, 16-25…

Post… Is. 58;

Haina Ef. 4, 20-5,19 unde se descrie viața nouă.

Vinul In. 2; Ez. 36-37

Semnul indubitabil al prezenței lui Dumnezeu e bucuria! Și meseria dușmanului este să ne fure bucuria în orice fel!

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Florica Pop