Reluăm Regulile discernământului.

Am subliniat că omul niciodată nu reușește să facă ceea ce vrea, în sensul că atunci când înfăptuiește răul, nu reușește să-l săvârșească în pace, deoarece îl mustră conștiința. Iar când face binele, dușmanul îi creează piedici.

Trebuie să ținem seama mereu de această luptă spirituală. Am oferit anterior regulile fundamentale ale discernământului.

Prima era: Când faci răul… De ce un om săvârșește răul? Îl înfăptuiește pentru că răul pare frumos, bun și plăcut. Deci noi am ales răul pentru că am fost momiți de o plăcere aparentă, dar apoi ne-am dat seama că acel rău nu ne place. Ajunși în această situație, Dumnezeu ne scapă de rău prin intermediul remușcării.

A doua: Însă când facem binele, se întâmplă exact opusul. Dușmanul ne sugerează că acel bine nu este potrivit pentru noi: Nu te vezi cine ești? Acel lucru bun e pentru altcineva. Dușmanul ne descurajează în toate felurile. În schimb, Dumnezeu ne încurajează.

A treia: Când căutăm să progresăm din punct de vedere spiritual – să trăim serios – Dumnezeu ne vorbește prin consolare, prin apropierea Sa față de noi. Deja am explicat ce este consolarea. Dușmanul ne dă dezolarea, dezamăgirea. Și în acest loc ne-am oprit.

Acum oferim Regulile de comportament necesare când suntem într-o stare de apăsare, de mâhnire, chiar de dezolare.

Primul lucru este să nu faci nimic din ceea ce în acel moment ai vrea să faci. Vom explica.

Când ești dezolat. Dacă ai obiceiul de a călători, atunci când ești dezolat, te hotărăști să te oprești. Toate deciziile bune pe care le-ai luat cu o zi înainte se risipesc, deoarece în fața încercării spui : Poate că am greșit. Poate nu e drept, poate că încă nu a venit momentul. Cu alte cuvinte, te invadează tot felul de inceritudini. Dacă aceste incertitudini îți apar pentru că ești dezolat, te informez că toate sunt false. Prin nesiguranța ta, dușmanul te va împiedica să faci binele.

Prin urmare, atunci când ești dezolat, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să nu faci tocmai ceea ce în acel moment ai fi tentat să faci. Dar fă tocmai ceea ce ai stabilit cu o zi înainte, când te aflai în starea de consolare. De ce? Pentru că deciziile bune și corecte se iau atunci când simți mângâierea, când ești luminat de Domnul. Apoi când apar dificultățile, trebuie să păstrezi hotărârile bune pe care le-ai luat și să nu te răzgândești. Altfel, niciodată nu vei realiza nimic.

Prin urmare, prima regulă de comportament este aceasta: când ți-e frică ori simți neîncredere, când ești dezolat ori trist, să nu schimbi hotărârile bune pe care le-ai luat anterior, ci continuă să le înfăptuiești în ciuda stării tale de mâhnire.

Ai stabilit să te rogi iar acum nu mai vrei? Te îndemn să te rogi un minut mai mult. Ai hotărât să faci un lucru bun și drept, dar apoi simți că-ți ies în cale tot felul de piedici? Te îndemn să faci acel lucru cu un angajament și mai mare. La urmă îți vei da seama că ai luat hotărârea corectă și că te vei simți mai bine.

Respectând aceste reguli vom învăța să fim liberi de nestatornicia noastră interioară, ne vom ridica deasupra stărilor noastre de spirit emotive (tristețe, mâhnire, dezolare) și nu vom mai fi sclavii acestor sentimente negative.

Dacă nu reușim să facem acest prim lucru, niciodată nu vom avansa spiritual. Căci e clar că în timp ce încercăm să facem un lucru bun, ne apar în cale dificultățile. Dacă în fața dificultăților ne descurajăm și cedăm, ori ne gândim că am greșit direcția, niciodată nu vom ajunge să înfăptuim ceva bun. La fel ca Israel, care de abia ajuns în deșert, este cuprins de foame și spune: Ne simțeam mai bine în Egipt, unde aveam oalele pline de carne. Dumnezeu ne-a eliberat din sclavie pentru a ne înșela, apoi ne va face să murim în deșert. Întotdeauna există această frică de a merge înainte, de a crește.

Așadar, să facem să tacă această frică și să rămânem statornici în hotărârea bună pe care am luat-o deja. Aceasta e prima regulă de comportament.

Se citește Mt. 9, 35-38

³⁵ Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice neputinţă. ³⁶ Văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor. ³⁷ Atunci le-a spus discipolilor săi: „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. ³⁸ Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui”.

Textul e o introducere la cap. al X-lea.

Textul reia o idee deja tratată în Evanghelia lui Matei 4,23, căci înainte de Predica de pe munte s-au spus aproape aceleași cuvinte. În Matei, cap. 4 aceste cuvinte indicau ceea ce urma să fie descris în capitolele următoare, dar în acest loc ele sunt scrise la sfârșit, reprezintă concluzia.

Imediat urmează o nouă temă.

Despre ce a vorbit până acum Evanghelia? Ne-a spus cine e Isus, cu ajutorul botezului și al ispitirilor, apoi ce zice Isus în Predica de pe munte. La Botez s-a comportat ca fiu, prin faptul că ni s-a făcut frate. În Predica de pe munte a proclamat că Dumnezeu e Tată și noi trebuie să trăim ca fii și frați. De la cap. 8 la cap. 9, am expus cele 10 minuni făcute de Isus: sunt acele minuni pe care Cuvântul Fiului le săvârșește în noi. Dacă noi ascultăm Cuvântul care ne face fii, începem să trăim ca frați și începem să renaștem ca oameni noi.

Am explicat prima parte a Evangheliei, care ne prezintă cine este Isus, ce spune și ce face El, iar acum începem să explicăm partea a II-a, arătând cine e discipolul, apostolul, adică ce spune și ce face el.

Apostolul este cel care spune și face ceea ce a făcut și a spus Isus. Apostolul este primul care știe că e fiu, deoarece a experimentat că Isus e fratele său. Prin urmare, ce va face apostolul? Vom vedea în catehezele următoare de la cap. 10 la cap. 12.

Apostolul va vesti Împărăția la fel ca Isus. De ce? Cunoscând că Dumnezeu e Tată și ceilalți sunt frați, apostolul merge să vestească altora că ei sunt frați, toți oamenii sunt frați! Și apostolul va trăi ca frate.

Pericopa noastră este o punte de legătură între activitatea lui Isus și activitatea noastră: ne arată în mod sintetic – cu puține cuvinte – care este stilul, spiritul lui Isus-Fiul, pentru ca să înțelegem care trebuie să fie stilul și spiritul nostru în timpul misiunii de vestire.

Misiunea nu este o chestiune a misionarilor. Biserica misionară și biserica apostolică înseamnă același lucru, pentru că sunt cuvinte sinnonime, dar de origine latină și greacă. Cu alte cuvinte, Biserica este apostolică, adică e misionară, e trimisă! De ce? Pentru că Biserica este alcătuită din fii, și cine e fiu, este trimis la fratele său. Dacă nu merge înspre frate, el nu se recunoaște fiu. Căci Tatăl lui este și Tatăl celuilalt.

Așadar, în esență fiecare dintre noi este misionar, fiecare e trimis la celălalt! Vocația mea, (vocația desemnează numele meu, identitatea mea) adică identitatea mea este cea de fiu și este modul în care eu trăiesc. E numele meu!

Numele meu este așa cum mă numește celălalt, este raportul meu cu celălalt. Deci numele meu de fiu este tocmai relația mea cu fratele, e vocația mea, misiunea mea, relația mea cu fratele.

Tocmai în relația mea cu fratele eu realizez identitatea mea, adică numele meu de fiu, modul meu unic de a fi fiu.

Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi are o vocație, un nume, o identitate.

Acest mod unic (specific) al meu de a fi fiu – cu calitățile dar și cu limitele și defectele mele, cu munca și cu relațiile mele – va fi modul meu istoric de a realiza fraternitatea, care se numește apostolat.

Spre exemplu: Moise e numele – Moise înseamnă salvat din ape – identitatea sa este a unuia care este salvat din ape. Ce va face acesta? El va salva Israelul din ape, îl va ajuta să treacă Marea Roșie. Vreau să spun că un om realizează în viața sa semnificația numelui său, salvându-i și pe alții. Ilie înseamnă Dumnezeu este Iahve. Ilie este omul care e conștient că numai Dumnezeu este Dumnezeu. Ilie e primul profet care-i va ajuta pe toți să înțeleagă că numai Dumnezeu e Dumnezeu, și așa mai departe.

E foarte important ca fiecare dintre noi să înțeleagă care e vocația sa, numele său. Înseamnă că acele lucruri pe care eu le fac de obicei, sunt identitatea mea, modul meu de a mă simți eu însumi. Cum reușesc toate acestea să intre în raport frățesc cu alții?

Nu trebuie să fac lucruri ciudate. Dacă eu aș fi un pictor sau un muzician, ar fi modul meu de a fi fiu al lui Dumnezeu. Dacă sunt un muncitor, e modul meu de a fi fiu al lui Dumnezeu. Sunt trei exemple diferite, dar totuși sunt egale, pentru că reflectă modul meu de a fi fiu al lui Dumnezeu.

Cum pot fi muncitor sau pictor sau muzician într-un mod în care cu adevărat să intru într-un raport pozitiv cu frații, tratându-i ca frați? Aceasta e misiunea fiecărui om.

Prin urmare, istoria lumii este în totalitate o istorie a misiunii, până când Dumnezeu va fi totul în toate, tocmai prin intermediul vieții noastre concrete, care realizează vocația.

Elementele vocației noastre sunt:

v. 35

³⁵ Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice neputinţă.

În acest verset ni se arată care este vocația lui Isus. Să încercăm să vedem în spatele acestei vocații și misiuni a lui Isus, vocația și misiunea fiecăruia dintre noi.

Primul lucru pe care Isus îl face este că merge. Umblă, dar nu face turism. În zilele noastre noi facem mult turism. În spatele acestui fenomen stă întrebarea: de ce călătorim? Pentru că omul este trimis înspre celălalt. Omul este viator, cineva care călătorește. Omul călătorește înspre alții și împreună cu alții se îndreaptă înspre Altul.

Omul e cineva care călătorește în toate sensurile. Nu este la fel ca animalul care rămâne egal cu el însuși, repetând mereu aceleași acțiuni. Omul are o cultură. Munca și acțiunile sale au un obiectiv. Viața noastră are un sens, iar noi călătorim înspre sensul vieții noastre. Cu alte cuvinte, omul știe că aici pe pământ se află în deșert, dar că el trebuie să ajungă în Pământul Făgăduinței.

Omul știe că lumea este așa cum este și nu tocmai așa cum ar trebui să fie. Prin urmare, călătorește spre lumea viitoare, deci omul muncește în acest sens. Omul este un călător, un drumeț. Acest adevăr ne arată că omul prin natura sa e împotriva imobilității, a închiderii în sine sau al mersului înapoi. Omul este cineva care merge înainte, pentru că are un viitor. Aceasta e prima vocație a fiecăruia dintre noi!!! Avem o direcție, un sens, avem un viitor: pe însuși Dumnezeu. Iar Dumnezeu trebuie să se realizeze, să se întrupeze în viața noastră. De ce existăm în lume? Pentru a realiza deplin întruparea Fiului în viața noastră, până la măsura plină de fiu care este a mea, adică felul meu unic de a fi fiu.

În afara acestei direcții nu veți afla multe alte direcții. Însă această direcție dă sens întregii realități care există.

Așadar, Isus care călătorește e foarte important.

Apoi El călătorește pentru a-i întâlni pe alții. Prin urmare, tocmai în raportul cu celălalt eu mă împlinesc pe mine, căci eu sunt fiu, însă numai în relația mea cu fratele eu devin fiu. Dacă nu merg înspre acesta, înspre frate, eu nu sunt fiu!

Isus călătorește, tocmai pentru că e Fiul și merge spre toți frații.

Această dimensiune dinamică e tipică oricărei vocații personale și e tipică întregii Biserici, care e apostolică. Adică cine vine de la Tatăl, de la Dumnezeu, este trimis înspre frate.

Isus umblă prin toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, predicând Evanghelia Împărăției și vindecând orice boală și infirmitate. Sunt cele două activități ale lui Isus. Prima este aceea care vestește Cuvântul, Cuvântul Împărăției. Anterior am explicat Cuvântul Împărăției: e Predica de pe munte, adică modul în care să trăim ca frații, cum să ne schimbăm criteriile vieții (sunt criteriile fericirilor), cum trăim încă în această lume Împărăția lui Dumnezeu, în măsura în care ne este posibil să o trăim în această istorie, aici și acum. Vestea bună este faptul că putem trăi aici și acum ca frați și ca fii.

N.B. Isus învață prin toate orașele și satele. Ca și cum ar dori să spună că nu există nici un loc și nicio situație (nicio persoană) care să fie neglijată. Apoi Isus învață în sinagogi, adică în locul în care persoanele se adună. Atunci când persoanele se întâlnesc, Domnul este prezent. El ne oferă posibilitatea să-L ascultăm. În aceste situații Isus predică Evanghelia Împărăției.

Și Evanghelia Împărăției, care este realitatea noastră de fii, are puterea să ne elibereze de orice rău sau infirmitate.

Răul cel mare al omului e faptul că nu știe că e fiu și frate: de aceea nu știe să trăiască, să moară sau să comunice cu sine ori cu alții.

Prin urmare când spune vindecarea de cele rele, nu se referă atât la vindecarea de bolile fizice – vindecările fizice pot fi un semn al vindecării adevăratei boli – ci de adevărata boală a omului, care este faptul că nu înțelege cine este și de ce există în lume, ce sens are viața și moartea, ce sens are raportul său cu alții.

Evanghelia ne vindecă tocmai de acest rău, de faptul că noi simțim că nu avem nici un sens. Și ne vindecă de această infirmitate, de faptul că nu reușim să stăm în picioare.

Versetul descrie vocația și misiunea fiecăruia dintre noi: este vorba de această călătorie care se bazează pe Cuvântul lui Isus – care e Fiul – și pe acest Cuvânt care are puterea să ne vindece de toate relele și-i vindecă și pe alții, care intră în comuniune cu noi!!!

Verbul a îngriji exprimă faptul că Isus se îngrijește de om, vrea să-l vindece.

v. 36 

³⁶ Văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor.

În acest loc ni se spune care este izvorul misiunii. De ce merge înspre celălalt, înspre frate? Pentru că văzându-l, simte compasiune pentru el.

Compasiunea este simpatia, este a simți și a ne da seama de nevoia, de boala ori de suferința celuilalt. Pentru compasiune avem în limba greacă cuvântul spranghitze, care desemnează viscerele materne ale lui Dumnezeu. Și înseamnă că ceea ce te conduce înspre celălalt este iubirea față de el. Tu nu-l ajuți pe celălalt pentru a face prozelitism și nu pentru ca noi să fim mai tari, mai numeroși și nici pentru a impune legea noastră, ci îl sprijin dintr-un motiv total diferit, adică pe frate eu îl am în interiorul meu, deoarece eu cunosc care este iubirea Tatălui pentru el și am pentru el aceeași iubire pe care și Tatăl o are pentru el.

Și lucrul de care el, dar și eu, avem nevoie, este să trăim ca frații.

De unde știu acest adevăr? Îl știu din faptul că Isus a simțit, a avut compasiune. Și este compasiunea Tatălui pentru toți fiii Săi. E Dumnezeu care iubește întreaga omenire, fiecare om are pentru El o valoare infinită: este fiul Său. Tatăl L-a dat pe Fiul pentru fiecare om. E ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: Iubirea lui Cristos îmi dă putere, când mă gândesc că El și-a dat viața pentru fiecare om.

Deci și persoana cea mai depravată – pe care aș putea-o întâlni – este un frate, pentru care Dumnezeu și-a dat viața, și-l iubește pe acesta atât de mult, încât își dă viața pentru el. Dumnezeu – care e și Tatăl meu – îl iubește cu iubirea Sa infinită și atunci și eu am aceeași iubire pentru el.

Deci participarea la această compasiune a lui Dumnezeu, la această maternitate a Sa este temelia și începutul misiunii și a vocației mele, adică a relației mele cu celălalt.

Iubirea infinită a lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu iubește atât de profund, încât își dă viața chiar și pentru o singură persoană. Infinitatea iubirii Sale exprimă calitatea și nu cantitatea, faptul că știe să-Și dea viața pentru o singură persoană și concomitent, pentru toți.

Trăim într-o lume nemiloasă, în care fiecare se gândește numai la sine în mod instinctiv. Celălalt este văzut ca fiind concurentul, dușmanul meu. Și eu nu mă simt frate. Deci nici eu nu sunt fiu!!!

A înțelege această compasiune și duioșie a lui Dumnezeu pentru omenire (pentru aceste persoane) îmi dă aceeași inimă a lui Dumnezeu și apoi eu trăiesc ca frate față de aceste persoane, așa cum sunt, fără să exclud pe cineva Acel unul pe care-l exclud, este Domnul care S-a făcut ultimul dintre toți.

Sf. Ignațiu – mergând la Roma – a avut o viziune în care Tatăl îl punea împreună cu Fiul, adică-l punea în compania lui Isus.

Acest a fi în compania Sa, a avea aceleași sentimente cu ale Lui și același stil al Său de viață este fundamentul și începutul întregii acțiuni apostolice a lui Ignațiu, pe care a copiat-o din cap. 10 al Evangheliei după Matei. Este vorba de a călători (a merge spre frați) în sărăcie, gratuitate, vestind Împărăția, îngrijind bolnavii, învățând Cuvântul.

A alcătuit constituțiile (regulile) sale din acest capitol.

Pentru că mergea la Roma, se gândea: Oare ce înseamnă că voi sta cu Isus și că Tatăl îmi este binevoitor? Poate că mă vor răstigni în Vatican. Căci el cugeta că maximul lui a fi binevoitor este a sfârși la fel ca Isus. Însă Ignațiu a întemeiat Ordinul iezuiților, primul ordin apostolic.

Originea întregii sale intuiții apostolice a fost tocmai acest a fi asociat la compasiunea Domnului pentru întreaga lume. De ce?

Pentru că mulțimile sunt obosite și abătute, pentru că nu trăiau cu adevărat. Căci omul e creat să trăiască. Fiecare om e creat să trăiască. Da! Ca fiu și frate. Și are nevoie să trăiască astfel; iar dacă nu trăiește așa, omul moare.

Și mulțimile sunt ca oile fără păstor, ba mai mult, sunt oi al căror păstor e moartea. Păstorul e cel care conduce oile la pășune și la izvor. În deșert (în lume), fără păstor, oaia moare.

Prin urmare, izvorul de apă și pășunea omului sunt tocmai descoperirea că suntem fii și frați.

Ar fi bine să înțelegem din aceste puține versete. Apoi vom aborda discursul despre misiune, cum fiecare dintre noi, dacă a înțeles ceva despre propria identitate, adică faptul că este fiu al lui Dumnezeu, este în mod necesar îndreptat spre frați, având aceleași sentimente pe care Tatăl le are față de fiecare. Și sunt același sentimente pe care Isus-Fiul le-a avut față de mine.

vv. 37-38

³⁷ Atunci le-a spus discipolilor săi: „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. ³⁸ Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui”.

Mai întâi a comparat mulțimea cu oile fără păstor. Aceasta este o imagine negativă care sugerează nevoile acestora.

Acum ne oferă o imagine pozitivă: secerișul, care indică grâul matur, copt.

Fiecare om este din veac matur, pentru a trăi ca fiu al lui Dumnezeu. Nu trebuie să așteptăm ziua de mâine, când vremea va fi mai bună, când omul va fi mai bun, când se vor sfârși aceste vremuri nenorocite. Nu! Grâul e matur, e copt din veac. Cu alte cuvinte, omul din veac e matur ca să trăiască ca fiu al lui Dumnezeu, pentru că timpul este acesta! Timpul e sfârșit, timpul e împlinit, este timpul secerișului.

Dacă trecem prin lanurile de grâu în timpul secerișului, observăm că sunt semnul binecuvântării, al vieții. Încă trăim din roadele pământului.

Lumea – așa cum este – este un seceriș matur. Acest om, de fapt întreaga omenire, cu contradicțiile și cu mizeriile sale este un seceriș matur pentru mila, compasiunea Domnului și a mea.

Tocmai faptul că sunt oi fără păstor – imaginea indică pierzania, mizeria absolută – tocmai această mizerie e locul secerișului, adică al expresiei maxime a iubirii și a milei.

Secerișul e semnul divin al vieții, al binecuvântării. Binecuvântarea lui Dumnezeu este tocmai mila trăită în istorie: aici și acum. Secerișul e și un fapt escatologic, adică are o valoare definitivă. Deci mila trăită – aici și acum – are o valoare definitivă, este Dumnezeu.

Deci noi suntem chemați să avem față de epoca noastră, față de persoanele care ne înconjoară, dar și față de noi înșine, această atitudine de iubire, de compasiune, și de duioșie. Și această atitudine deja e secerișul definitiv. Așadar, mergând înspre celălalt, nu înseamnă că eu îi fac un bine altuia, ci eu devin fiu egal cu Tatăl. Am aceeași milă a Tatălui.

Misiunea față de aproapele nu este ceva în plus, ci înseamnă că devin eu însumi numai mergând înspre celălalt. Dacă nu, eu nu sunt eu însumi, ci sunt închis.

Lucrătorii sunt puțini. Sunt puțini cei care iau parte la această compasiune a Fiului, care cunosc această iubire a Tatălui. Ce trebuie să facem dacă mereu sunt puțini?

Dacă secerișul e mult, numărul celor care colaborează cu Dumnezeu este mic. Am fi tentați să ne străduim să facem mai mult. Versetul însă ne îndeamnă să ne rugăm, să-i cerem Domnului să trimită lucrători la secerișul Său. De ce? Pentru că sunt puțini!

De ce sunt puțini? Pentru că niciunul nu se roagă, niciunul nu este în comuniune cu Tatăl și cu Fiul. Doar în comuniune cu Tatăl și cu Fiul primești această compasiune și iubire care te împinge să mergi înspre frate și devii lucrător, colaborator al lui Dumnezeu. Devii fiu!

Tocmai rugăciunea – această experiență profundă a iubirii lui Dumnezeu pentru mine – mă scoate afară din mine. Tocmai experiența că sunt iubit îmi permite să iubesc, așa cum sunt iubit.

Această rugăciune are puterea să trimită lucrătorul. În limba greacă termenul este a-l arunca afară, a-l scoate din vizuină, pentru că noi suntem închiși în vizuina noastră. Noi suntem fixați în siguranțele noastre, în ideile noastre, în dorințele noastre după lucruri. Suntem sclavii lucrurilor noastre, sclavi ai dorinței de a avea mereu tot mai multe lucruri, ca și cum aceasta ar fi viața.

Viața nu este ceea ce ai, ci este ceea ce dai.

Deci, primul lucru de care Dumnezeu ne eliberează este dorința de a avea. Și ne dă dorința de a dărui, la fel cum face El – care e dar și iubire – deci ne eliberează de egoismul nostru material. Și acesta nu e un lucru atât de dificil. Există un lucru mai dificil, adică ne eliberează de un alt egoism. Noi nu doar că vrem să avem lucruri care ne asigură viața materială, ci vrem să controlăm persoanele, care ne garantează viața umană. Să avem o putere subtilă peste alții. Și orice putere asupra altuia îl distruge pe acesta și mă distruge și pe mine. Prin urmare, să-i cerem Domnului să ne elibereze de această sete de putere și să ne dea dorința de a-l sluji pe celălalt în libertatea sa, cu deplină libertate. Și să se adeverească acest mecanism și-n familie, și-n raportul de cuplu, nu doar în raporturile mai largi.

Să-i cerem Domnului să ne elibereze de dorința de a avea tot mai multe lucruri, să ne elibereze de dorința de a poseda persoanele, și apoi – și mai dificil – ca Dumnezeu să ne elibereze de dorința de a stăpâni, a poseda eul nostru. Eu sunt stăpânul meu! Dar eu nu sunt stăpânul meu! Eu sunt un dar al lui Dumnezeu. Și sunt eu însumi numai în măsura în care sunt liber de eul meu, de dorința mea după putere și de stăpânire peste alții, de idolul meu. Și știu să dăruiesc chiar și eul meu.

Acestea sunt darurile pe care Dumnezeu vrea să le facă fiecăruia dintre noi, ca să devenim ca El, liberi. Atunci devenim lucrători, adică – în limba greacă – colaboratori, persoane care fac aceeași muncă pe care o face Dumnezeu. Dumnezeu muncește în această lume, pentru a o conduce la împlinire, și noi muncim împreună cu El.

Amintesc verbul a scoate afară din vizuină. Aceasta e lucrarea Spiritului lui Dumnezeu, prezentat uneori ca fiind ceva delicat, ca fiind acțiunea de finisare a lui Dumnezeu, ca degetul lui Dumnezeu, dar Spiritul e și putere, forță și mă gândeam că în Evanghelia după Marcu, Isus e aruncat în deșert ca să fie ispitit de satana. E o acțiune de putere. Dumnezeu reușește să împletească respectul pentru libertatea noastră cu puterea și eficiența Sa. Deci sunt biruite rezistențele și fricile noastre și suntem aruncați afară din vizuină. Numai așa se arată partea cea mai bună din noi: identitatea, adică vocația și misiunea noastră.

În acest text biblic se descrie vocația numelui Fiului – adică a lui Isus – și vocația Sa, care este de fapt numele nostru. Și este vorba de a merge înspre alții pentru a vesti Împărăția, adică faptul că suntem fii – și aceasta e realitatea noastră adevărată – prin faptul că ne facem frați, adică noi ne îngrijim de alții.

Izvorul identității, al vocației și al misiunii noastre este compasiunea. Dumnezeu e compasiune, duioșie și slăbiciune. Dumnezeu e așa, e diferit față de cum îl gândim. Crucea ne spune cine e Dumnezeu: e cineva care-Și dă viața pentru alții.

A participa la această compasiune și iubire este baza lui a merge spre celălalt. Și mersul nostru spre celălalt reprezintă secerișul, adică tu însuși devii grâu matur, copt, devii fiul lui Dumnezeu, realizezi identitatea ta.

De aceea apare avantajul iubirii aproapelui: trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe aproapele. Dar iubirea aproapelui e și o formă sănătoasă de egoism, adică iubindu-l pe altul eu mă împlinesc pe mine, sunt chip al lui Dumnezeu, am realizat potențialul cel mai mare pe care-l poate avea un om, am aceeași libertate ca a lui Dumnezeu și am aceeași bucurie ca a lui Dumnezeu. Și de aceea toți suntem chemați. Acesta este adevăratul nostru nume pe care acum îl intuim și-l realizăm progresiv. Întreaga noastră viață e realizarea acestui nume de fiu în viața noastră concretă de fiecare zi.

Și întreaga istorie e realizarea Fiului, în fraternitatea noastră.