Oferim o premisă scurtă, pornind de la următoarele întrebări: de ce și în ce fel citim Cuvântul lui Dumnezeu? Pornim de la această premisă, întrucât cine cunoaște Cuvântul are posibilitate să-l reasculte, iar cine încă nu-L cunoaște, îl poate învăța.

Noi citim Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece omul devine cuvântul pe care-l ascultă. Fapt pentru care unicul mod pentru a deveni fiul lui Dumnezeu este a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. Realitatea unei persoane constă în cuvântul pe care îl ascultă, îl înțelege, îl iubește și-l pune în practică… Dacă înaintea noastră avem Cuvântul lui Dumnezeu și începem să-l ascultăm, să-l înțelegem, să-l iubim și să-l împlinim, devenim fiii lui Dumnezeu. Deci, Cuvântul lui Dumnezeu este începutul îndumnezeirii și al realizării omului. Și acest fapt nu-i un lucru secundar. De aceea citim Cuvântul…

În ce fel citim Cuvântul lui Dumnezeu? Îl citim într-un mod simplu, cel al Mariei, despre care se spune că „Păstra cuvintele în inima ei și le confrunta”…

Maria este prototipul (modelul) credinciosului, al Bisericii, este cea care generează Cuvântul. Și fiecare dintre noi este chemat să genereze Cuvântul, să dea spațiu Fiului lui Dumnezeu în propria sa existență și în istorie, până când „Dumnezeu va fi totul în toți”.

În ce fel putem să-i dăm spațiu Fiului? Simplu: Cuvântul se păstrează în inimă. Omul trăiește prin ceea ce are în inimă (ri-cordo), prin amintirea sa. Dacă amintirea noastră constantă este Cuvântul lui Dumnezeu… Nu este suficient să ne amintim acest Cuvânt, ci trebuie să-l înțelegem. Despre Maria se spune că ea „confrunta”. Cuvântul grec folosit face referire la simbol; altfel spus, Maria a pus un cuvânt împreună cu un altul, astfel încât să reușească să alcătuiască ceva complet, o imagine completă a Fiului lui Dumnezeu.

De fapt, maternitatea Mariei constă în faptul că ea a ascultat Cuvântul. Ea a spus „da” Cuvântului: „Fie mie după Cuvântul Tău”, de aceea Maria este maică.

Și fiecare dintre noi este chemat să genereze în propria viață Cuvântul, să dea spațiu și consistență Cuvântului.

Așadar, modul de ascultare a Cuvântului este cel al Mariei, care păstrează Cuvântul, chiar și atunci când nu-L înțelege.

Când Isus a fost pierdut în templu, se spune că Maria și Iosif nu au înțeles. Dar neînțelegând, ce au făcut? Nu se spune că „păstrau”, ci că ei „păstrau cu grijă”. Așadar, când nu înțeleg, ei păstrează Cuvântul cu mai multă grijă, ca să poată apoi să-L priceapă.

Așadar, să nu neglijăm ceea ce nu înțelegem!

Noi nu ne apropiem cu violență de Cuvântul lui Dumnezeu, ca să-L constrângem să ne spună câte ceva, pentru că Cuvântul lui Dumnezeu ne spune câte ceva (ne dă un mesaj) în măsura în care ne lăsăm interogați (puși în discuție), nu în măsura în care noi îl interogăm. Noi nu trebuie să-i punem întrebări lui Dumnezeu, ci El este cel care întreabă… Iar noi suntem „responsabili” (abili să răspundem).

Dumnezeu deja știe lucrurile pe care să le spună…

Așadar, a-i pune noi întrebări, a-L lua la rost, în dialogul cu Dumnezeu, este o nebunie (din partea noastră)… Omul înțelept este cel care se lasă interogat de Cuvânt.

Din nefericire, când citim Cuvântul, ne folosim de toate instrumentele „ca să-L interogăm…”. Este adevărat că poate fi o metodă înțeleaptă, dar numai în măsura în care „întreb Cuvântul cu scopul ca să înțeleg eu”, adică cu scopul de a mă lăsa interogat de Cuvânt… În acest caz eu am o atitudine umilă, inteligentă, modestă, iubitoare, și este cu totul altceva…

Încă un aspect despre felul în care să citim Cuvântul lui Dumnezeu.

Aspectul cel mai rău – când citim Evanghelia – se verifică atunci când lumea repetă ceea ce a spus predicatorul… înseamnă că nu a înțeles nimic. Iar aspectul cel mai frumos este atunci când, după trei zile de exerciții spirituale care au în centru Cuvântul lui Dumnezeu, fiecare exprimă părerile sale foarte diverse față de părerile celorlalți… Acest fapt ne mulțumește nespus de mult. De ce? Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu nu-i o mașină de tocat roșii, care face în așa fel încât toate roșiile să fie egale, bine omologate, omogenizate, deci, făcându-i pe toți să repete aceleași cuvinte… Ci Cuvântul lui Dumnezeu este precum ploaia și face în așa fel încât un trandafir să fie un trandafir, un cartof, un cartof… altfel spus, Cuvântul îl ajută pe fiecare să devină el însuși, să-și atingă propriul adevăr…

Cuvântul lui Dumnezeu nu-i un fel de țarc în care toți trebuie să intre… Nu! Cuvântul lui Dumnezeu este obiectiv, dar răsună, având o semnificație pentru fiecare… Da, Cuvântul este obiectiv, la fel ca ploaia, care este egală pentru toți, dar Cuvântul îl face pe fiecare să fie ceea ce este, cu personalitatea, cu individualitatea și cu libertatea sa…

Un ultim aspect despre structura fundamentală a textelor din Noul Testament, căci astfel vom înțelege felul în care ne apropiem de acestea, pentru a le explica…

Vom nota că textul evanghelic mereu are o structură constantă. Altfel spus, subiectul este Isus. El oferă sau face un lucru pentru cineva care nu are acel lucru… Spre exemplu, Isus ajută un orb să vadă, un mut să vorbească, un șchiop să umble… Isus face ceva pentru acea persoană care, de obicei, nici măcar nu are un nume…

De ce este scrisă Evanghelia? Evanghelia este o amintire povestită de acel om care a avut acea experiență de vindecare, pe care a povestit-o apoi altora. De ce? Pentru că acea experiență îl interesează, fiind importantă pentru el, dar și pentru alții – cărora el le-o povestește – pentru ca și ei să aibă aceeași experiență de vindecare.

Prin urmare, cum trebuie citită Evanghelia? Cititorul implicit al Evangheliei este exact omul care o citește, dacă se identifică cu acel personaj care a fost vindecat: cu orbul, cu șchiopul, cu surdul… dobândind astfel experiența că Isus este lumină, Cuvânt, viață, drum… Și în acest fel, și el vorbește despre Dumnezeu în baza experienței directe pe care o are cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, fiecare pagină din Evanghelie trebuie să se realizeze în omul care ascultă Evanghelia.

Evanghelia este o dramă cu structura deschisă, în care protagonistul este Isus, iar celălalt este un om, un „x”, este cititorul, dacă vrea să se pună în discuție. Pentru cititor este scrisă Evanghelia! Primul care a povestit un fapt îl spune altora, pentru ca și ei să aibă aceeași experiență, și așa mai departe, până la noi… Deci, citirea Evangheliei ne cere să ne implicăm, să ne punem în discuție…

Toate acestea sunt premise generale…

Evanghelia după Matei este foarte disciplinată, este bine structurată, este Evanghelia care a avut cel mai mare succes în Biserică, fiind Evanghelia comunității.

Evanghelia după Marcu este a catehumenului, te conduce să descoperi cine este Dumnezeu și să ajungi la relația personală cu Dumnezeu. Cu ajutorul lui Marcu putem cunoaște adevărata imaginea despre Dumnezeu, diferită de oricare altă imagine propusă de toate religiile și diferită de orice ipoteză sugerată de om, pentru a intra în raport cu Dumnezeu. Deci, Marcu insistă asupra credinței, ca fiind raportul personal cu Cristos.

Evanghelia după Luca relatează un alt aspect, raportul cu lumea, cu istoria, cu felul în care viața se articulează, cu lumea externă…

Matei se așază în mijloc: altfel spus, comunitatea este acea parte din lume care a ascultat Cuvântul și care dă lumii o mărturie despre posibilitatea de a trăi concret acest Cuvânt într-o comunitate, de a trăi viața nouă.

A venit momentul să citim Evanghelia după Matei, pentru că omul nu-i singur. Da, e singur înaintea lui Dumnezeu, dar în măsura în care se află singur înaintea lui Dumnezeu, este așezat înaintea lumii și a fraților. Prin urmare, Evanghelia după Matei este Evanghelia fraților, a comunității, spunându-ne felul în care omul nou trăiește relații noi, în mod vizibil și concret.

Dacă Evanghelia după Marcu ne prezintă raportul „eu-Dumnezeu”, Evanghelia după Luca precizează raportul dintre „noi și lume”. Evanghelia după Matei este „noi, în felul în care l-am înțeles pe Dumnezeu, ne face să fim un noi nou, adică noi înaintea lumii, ca o propunere nouă de viață înaintea lumii”…

Evanghelia după Matei este dominată de o grijă: credincioșii lui Matei deja sunt credincioși, iar întrebare lor este „ce să facem?”, dar nu în sens moralist sau activist. Întrebare este „ce să facem pentru a fi ceea ce suntem”? Am auzit că suntem fii, dar cum putem trăi ca fii în lume, în relații concrete de fraternitate?

Întrebarea „ce să fac?” îl deosebește pe om de animal. Animalul nu-și pune această întrebare, căci instinctul deja îi spune ce să facă. În schimb, omul are înaintea sa o noutate, acea realitate de fiu al lui Dumnezeu și este chemat să trăiască precum un fiu al lui Dumnezeu, și este liber. Omul se află între nimic și totul: deci, ce să facă, ce să aleagă pentru a avea viața, pentru a nu o pierde?

Grija Evangheliei după Matei nu mai este descoperirea credinței (adică în ce să crezi), ci-i întrebarea „ce să fac”? Matei se așază la un nivel superior, dar acest „a face” nu trebuie înțeles în sens pragmatic sau moralist, căci ne-am pierde credința… Ci este vorba de acel „a face” care izvorăște din inima nouă și din credință.

Structura generală a Evangheliei este foarte simplă, pentru că se structurează pe cinci discursuri, urmate de o serie de povestiri care realizează acele discursuri.

Așadar, după introducere, Evanghelia copilăriei, istoria Botezătorului și a botezului, avem discursul de pe munte care alcătuiește programul de viață al omului nou, apoi urmează minunile, prin care ni se arată felul în care Isus reface omul nou, continuând cu discursul misiunii: omul nou se simte responsabil înaintea lumii și, la fel ca Isus, merge în misiune… Apoi ni se relatează felul în care crește Împărăția lui Dumnezeu cu ajutorul parabolelor seminței, subliniindu-se felul în care comunitatea crește precum o sămânță. Apoi urmează discursul eclezial, felul în care comunitatea trăiește în interiorul ei. Continuă cu discursul eshatologic: care este sensul istoriei? În final, relatează moartea și învierea lui Cristos, care sunt sensul istoriei.

Vom începe cu sfârșitul… astfel vom vedea încotro tinde întreaga Evanghelie…

Ultimele versete nu sunt atât sfârșitul Evangheliei, cât scopul, ținta, împlinirea ei…

Se citește Mt. 28, 16-20

¹⁶ Apoi cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. ¹⁷ Cum l-au văzut, i s-au închinat, dar unii se îndoiau. ¹⁸ Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. ¹⁹ Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, ²⁰ învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii”.

Aceste cuvinte de la sfârșit ne prezintă scopul Evangheliei, deci cuprind, în sinteză, drumul, rodul Evangheliei, relatându-ne ultima întâlnire cu Domnul și faptul că Domnul trebuie să plece, dar lasă „testamentul” Său, adică încredințează Bisericii misiunea definitivă, de a continua, de-a lungul istoriei, ceea ce El a făcut.

Să analizăm acum diferitele elemente ale acestei povestiri (care ne pot folosi ca introducere la întreaga Evanghelie, pentru că Evanghelia ne va conduce la acest text).

v. 16

¹⁶ Apoi cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus.

Se vorbește despre discipoli; fapt pentru care scopul Evangheliei după Matei este să-i ajute pe toți oamenii să devină discipoli! În această Evanghelie nu există învățători, căci Învățătorul este unul singur; nu există guru sau lideri…

Vai învățătorilor, guru și liderilor!… ei îl anulează pe Dumnezeu, care este singurul învățător interior, pentru că pe toți îi respectă; El este singurul Domn, pentru că-i slujitorul tuturor; și este singurul lider, pentru că-i ultimul dintre toți…

Noi suntem discipoli: discipolul este cel care învață de la Domnul Isus să fie ca El. Așadar, apostolii nu sunt învățători, ci sunt discipoli.

Acesta este nivelul la care toți ne aflăm: adică toți suntem ascultători, de la papa până la ultimul botezat, adică suntem egali înaintea Cuvântului lui Dumnezeu, toți suntem discipoli… și trebuie să învățăm să trăim Cuvântul. Apoi, fiecare va avea rolul, funcția sa… Dar nu există superioritate și inferioritate… Se poate ca ultimul – în privința rolului său – să înțeleagă mai mult despre Cuvânt… De fapt, Cuvântul este revelat celor simpli… Deci, e important să fim discipoli, să avem înțelepciunea Fiului…

Discipolii sunt unsprezece, nu doisprezece… Ar trebui să fie doisprezece, dar mereu lipsește unul… Iar acest fapt înseamnă un lucru simplu: că Biserica este imperfectă. Discipolii ar trebui să fie doisprezece, dar mulțumim Domnului că Biserica e imperfectă…

Spun mulțumită Domnului pentru că, dacă Biserica ar fi perfectă, ce ar fi? Poate că unii dintre voi ar putea fi creștini, dar eu nu, și cred că nici mulți alții… Altfel spus, Dumnezeu iubește omenirea așa cum este! Dumnezeu nu iubește oamenii cei mai buni… iar pe ceilalți îi aruncă… Căci Biserica este alcătuită din oameni așa cum sunt… Nu vă spun acestea pentru a justifica laxismul… Căci tocmai de aceea Matei insistă să „facem” (să împlinim) Cuvântul… dar vă spun acestea pentru a nu crea rasism, adică secta celor drepți…

Așadar, Biserica este pentru toți, și structural îi lipsește ceva, adică este imperfectă…

Cei care critică Biserica, o fac pentru că n-au înțeles nimic… Căci dacă Dumnezeu ar începe să ne critice, toți am fi pedepsiți… Dar Dumnezeu nu critică pe nimeni, ci îi mântuiește pe toți! Așadar, există spiritul milei și al primirii care ne împiedică să creăm, să facem secte de drepți, care mereu merg pe calea cea mai corectă…

Este adevărat că e just să fim corecți, și Matei ține la acest aspect. Dar, de fapt, vai dacă am fi doisprezece, căci suntem unsprezece! Cu alte cuvinte, vai dacă credem că suntem perfecți, căci înseamnă că ne înșelăm, pentru că suntem unsprezece!…

Lipsa unuia se datorează faptului că a trădat. Așadar, tu caută să nu fii cel care a trădat… Evanghelia face apel la responsabilitatea fiecăruia și amenințarea rămâne asupra fiecăruia: „Eu aș putea să fiu acel unu”… În joc este libertatea mea. Eu pot fi cel de-al doisprezecelea care lipsește: eu, și nu altul… Pentru că unul lipsește, deci, dacă eu nu fac (nu împlinesc) Cuvântul și nu sunt discipol, sunt eu cel care lipsește, și nu altul…

Întâlnirea definitivă este în „Galileea”.

Galileea este locul în care Isus a trăit, a muncit, și-a petrecut viața de zi cu zi, la fel și apostolii: întâlnirea cu Domnul are loc în cotidianul vieții. Nu-L întâlnim pe Domnul făcând lucruri ciudate sau pelerinaje, deși a se plimba face bine sănătății, dar să nu le confundăm cu faptul de a-L întâlni pe Domnul. Putem să-L întâlnim și în pelerinaje, dar pe Domnul îl întâlnim în viața de zi cu zi! Pentru că viața ta cotidiană trebuie să fie trăită ca discipol, ca fiu.

Și-L întâlnești pe muntele pe care El l-a stabilit…

În Galileea sunt doi munți pe care Isus i-a stabilit: muntele Fericirilor, loc în care omul ascultă Cuvântul Său, și muntele Tabor, al schimbării la față. Și sunt doi munți legați între ei, și aici îl vedem pe Domnul, adică îl întâlnim în Cuvântul Său, dacă Îl ascultăm; iar dacă ascultăm Cuvântul Său, avem și noi experiența schimbării la față, avem fața nouă pe care acest Cuvânt a produs-o în noi…

v. 17

¹⁷ Cum l-au văzut, i s-au închinat, dar unii se îndoiau.

Aici Îl văd și „se închină” înaintea Lui… În limba greacă avem „Îl adorau”. A adora înseamnă a duce la gură, a săruta. Scopul Evangheliei este adorația. Este a-L săruta pe Dumnezeu, a-L duce la gură, a-L venera. Exprimă comuniunea noastră intimă cu El. A adora nu înseamnă a avea vreo idee în plus despre Dumnezeu, ci a avea acest sărut, această adorație. Dumnezeu este obiectul dorinței noastre pe care, în sfârșit, îl avem…

Scopul vieții este a adora! A-L avea pe Dumnezeu „în gură” înseamnă a-L avea în inimă. Cu același suflu, El este hrana ta, suflul tău, viața ta…

„Unii s-au îndoit”… Îndoiala, dubiul, este ceva interesant. Noi credem că îndoiala este opusul credinței, însă opusul credinței este neîncrederea. Iar îndoiala este locul credinței.

Să mă explic: îndoiala s-ar traduce cu „a fi la o răscruce de drumuri”. Credința este faptul de a se afla la o răscruce și de a-L alege în mod liber pe Dumnezeu. Pentru că eu pot să nu-L aleg… Credința este un act al libertății, este o alegere între două sau mai multe posibilități. Altfel spus, înaintea a două posibilități, omul este în dubiu. Deci, îndoiala este locul deciziei omului. Dacă un om nu are îndoieli, nu are nici decizii; deja a decis din instinct, în mod prostuț… Însă omul are posibilitatea chiar de a-L refuza pe Dumnezeu, pentru că omul e liber. Dumnezeu nu constrânge pe nimeni.

Deci, să nu privim îndoiala ca pe opusul credinței, ci ca pe locul cel mai fertil al credinței, al alegerii, al căutării adevărului.

Un credincios adevărat are mai multe îndoieli decât un necredincios, deoarece credința este ceva serios și de aceea un credincios gândește, alege cu libertate… Credinciosul este mai critic și mult mai serios decât necredinciosul, iar dubiile pe care le are necredinciosul le are și credinciosul, căci altfel nu are fi un credincios serios.

Dar un lucru este îndoiala și altul este necredința. A crede este un alt de libertate, după cum tot un act de libertate este a nu crede. A nu crede este ceva nemotivat (dăunător, fără rost), dar ești liber să ai acest act; în schimb, a crede este un act foarte motivat… Dar în ambele cazuri omul e liber să aleagă…

v. 18

¹⁸ Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ.

Mai mult decât ne apropiem noi de Dumnezeu, este El Cel care se apropie de noi: inițiativa este a Sa…

Isus se revelează ca fiind Kurios, Dumnezeu, care are „toată puterea”. Cuvântul putere (exusia, în limba greacă) înseamnă că toate izvorăsc din El… Puterea Lui nu semnifică faptul că El îi devorează pe toți. În cazul oamenilor, de obicei, cine are puterea este cel care-i stăpânește și îi subjugă pe alții (și așa are putere).

În cazul lui Isus, puterea Sa înseamnă că cu cât mai mult iese din El, cu atât mai mult are putere. Puterea lui Isus constă în a produce, și nu în a distruge.

De ce este așa? Pentru că puterea lui Dumnezeu este cea a slujitorului, este puterea celui care iubește și-și dă viața. Deci, nu-i puterea morții, a celui care stăpânește.

Isus are toată puterea din această cauză: pe cruce El are toată puterea. Și este puterea de a dărui viața dincolo de moarte; are puterea de a iubi fără a pune condiții… Aceasta este marea putere a lui Dumnezeu, fapt pentru care iese din El orice bine.

Este puterea Domnului pe care creștinul, prin Evanghelie, o cunoaște și o are. Este puterea de a crea (a face) lumea nouă și de a o conduce la viață.

Iar această putere Isus o are „în cer și pe pământ”, adică peste tot.

Are forța de a birui puterea distrugătoare prezentă în rău… Și-i important să cunoaștem această putere…

v. 19

¹⁹ Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,

Cine Îl cunoaște pe Domnul și puterea Sa este trimis tuturor neamurilor, adică oamenilor din întreaga lume. Cine cunoaște puterea Fiului care s-a făcut fratele tuturor, alege să fie fratele tuturor.

Această conștiință universală, catolică, izvorăște din puterea lui Cristos, care este servitorul tuturor.

Ce să facem în toată lumea? Traducerea ne spune „să învățăm”, ca și cum am fi învățători. Însă traducerea este greșită… Traducerea corectă ar fi „faceți neamurile să fie discipoli”, deci nu „învățați-le”… Adică se evită cuvântul învățător și se folosește cuvântul specific discipolului… Deci, „faceți, creați discipoli”. Altfel spus: voi sunteți discipoli, deci faceți-i pe alții la fel ca voi, discipoli, adică ascultători ai sigurului Cuvânt, căci nimeni nu-i învățător. Toți suntem egali.

Învățători (adică discipoli) ai cui? Învățători ai vieții Fiului. Din această cauză rezultatul doctrinei creștine nu constă în faptul că un creștin cunoaște ceva mai mult, sau devine luminat pentru că știe cine știe ce… ci rezultatul Cuvântului ascultat este: a se boteza, a fi botezați. A boteza înseamnă a se scufunda, a intra în… Cuvântul vrea să ne scufunde (să ne ajute să intrăm) în numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului Sfânt. Numele desemnează persoana: Cuvântul ne scufundă în Treime.

Scopul citirii Evangheliei este să fim scufundați (introduși) în viața lui Dumnezeu. Acesta este entuziasmul tipic creștinului. Entuziasm înseamnă a fi în Dumnezeu (en Thoeos, în greacă), suntem în Dumnezeu. Cuvântul vrea să ne conducă să trăim în Dumnezeu, în Fiul, cu unicul Spirit care este iubirea dintre Tatăl și Fiul, în relație cu Tatăl. Fiul e Fiu pentru că este Fiul Tatălui…

Deci, participăm la viața Treimii ca fii care au iubirea Tatălui. Acesta este scopul!

Care este scopul omului? Este cel de a deveni ca Dumnezeu. Nici mai mult, nici mai puțin. Din această cauză a fost scrisă Evanghelia, din acest motiv Dumnezeu s-a revelat: pentru a ne face similari cu El prin ascultarea Cuvântului.

Dar a deveni ca Dumnezeu nu-i un delir (o aspirație nebună) de atotputernicie, de a deveni cine știe cine…

v. 20a

²⁰ învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit.

Versetul ne spune felul în care să-i determinăm și pe alții să devină discipoli: „Învățând neamurile să păzească tot ceea ce Dumnezeu a poruncit”…

A fi scufundați în Dumnezeu este un lucru simplu: înseamnă a învăța să trăim Cuvântul pe care Isus l-a vestit.

Prin urmare, a fi ca Dumnezeu nu înseamnă a fi nu știu cine… ci a trăi mereu în mod umil, ca săracul Isus. Nu-i un delir după atotputernicie, ci a avea atotputernicia lui Dumnezeu, care este atotputernicia Celui care iubește, adică sărăcia, umilința, slujirea, mila… Aceasta este atotputernicia lui Dumnezeu… Și această putere o obținem respectând și urmând Cuvântul lui Cristos… Isus este Fiul care ni l-a arătat pe Tatăl și ne-a dat Spiritul.

Așadar, urmarea Cuvântului e ceva profund: ne face oameni adevărați, ne face fii.

Aceasta este misiunea pe care Isus ne-o dă, dar nu ne lasă singuri…

Cuvântul Lui trebuie respectat, adică primit și trăit… Și astfel devenim fii liberi ai lui Dumnezeu.

v. 20b

²⁰ Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii”.

Textul grec nu spune până la „sfârșitul”, ci până la „împlinirea, scopul” lumii. Așadar, lumea nu are un sfârșit, ci are un scop, o împlinire…

Iar Isus spune: „Eu sunt cu voi”… „A fi cu” este atributul fundamental al lui Dumnezeu… Isus este cu noi, este Emanuel… Iar mântuirea omului este „a fi în compania lui Isus”, a fi cu El, cu Fiul… Comuniunea Lui cu noi – și a noastră cu El – este scopul vieții noastre, și deja o avem aici și acum, în ascultarea Cuvântului, în cunoaștere, îi iubire, în drumul vieții și în misiune.

Această comuniune este prezentă „în toate zilele”. Nu înseamnă că această comuniune „va fi”, ci deja este în toate zilele. Până când această comuniune va avea un scop, adică va fi împlinită. Așadar, textul nu este „până la sfârșitul lumii”, ci „până la scopul, până la împlinirea lumii”. Împlinirea lumii este revelația deplină a acestei comuniuni, care deja există în ascultarea Cuvântului, dar este o comuniune care trebuie să crească până când Dumnezeu va fi totul în toate.

Avem o revelație în creștere: de la acel „Eu sunt” din Exod, la „Eu sunt cu voi, Emanuel”, până la Isus, când știm că Dumnezeu concluzionează: „Eu sunt cu voi în toate zilele”…