În acest capitol − respectând cronologia textului biblic − vom descrie îndeaproape trei personaje: Tobit, Sara şi Tobie. Nu vom ignora răspunsul Domnului la rugăciunea celor „disperaţi”, care, după cum vom putea constata, nu întârzie să apară. Astfel, în primele trei capitole ale cărţii avem două personaje principale: bătrânul Tobit şi tânăra Sara. Ambele personaje − atât de diferite − trec prin clipe grele: trăiesc departe unul de celălalt, dar o misterioasă comuniune îi leagă.

Tobit păstrează învăţăturile, rugăciunile şi poruncile părinţilor săi. Este omul care a cunoscut trecutul şi, din experienţele înaintaşilor săi, a învăţat cum să trăiască. Povestindu-şi viaţa, ni se prezintă ca „omul care îşi aminteşte de trecut”[1]. El este convins că trebuie să fie coerent cu „tradiţia”, să-şi împlinească obligaţia de a merge, an de an, la Templul din Ierusalim. Acum, în exil, este departe de cultura şi de spiritualitatea părinţilor săi. Tocmai din acest motiv, simte că trebuie să îşi aducă aminte să nu piardă valorile acestora. Este solidar cu învăţătura primită de la părinţii săi, care − la rândul lor − au primit-o de la Dumnezeu. El nu-şi neagă trecutul, nu se debarasează de el, ci îl respectă, îl apără, îl conservă. Trăieşte privind în trecut. Îşi dă seama de responsabilitatea sa în păstrarea, trăirea şi transmiterea bogăţiilor culturale şi spirituale pe care le-a primit de la părinţii şi de la poporul său. Astfel, el nu imită moda, n-o copiază, nu face compromisuri.

Cultura noastră tinde să se debaraseze de trecut, căutând o fericire imediată, efemeră şi îşi pierde, astfel, speranţa în viitor. Civilizaţia noastră „radicală” pretinde să se descotorosească de trecut, pentru a evidenţia succesele „moderne şi mondene”, în numele noilor adevăruri, idei şi valori. Şi aceasta se întâmplă datorită faptului că epoca de altădată (tot ce ţine de trecut) este privită ca fiind întunecată şi, prin urmare, trebuie să ne debarasăm de istoria şi cultura părinţilor, călcând-o în picioare şi condamnând-o. Deşi în ultimele două secole omul consideră că, în sfârşit, vede lumina, deoarece a realizat cele mai mari descoperiri, nu trebuie să ignorăm faptul că, în aceste veacuri, omenirea a înfăptuit şi cele mai mari „păcate”.

Tobit vrea să-l ajute pe omul modern să se împace cu propria istorie, cu propriul exil. El se opune mentalităţi noastre: trăieşte pentru a se îngriji de valorile de odinioară. Acesta este sensul vieţii sale. Vrea să-şi amintească tot ceea ce părinţii săi au primit şi i-au transmis. Chiar dacă se bazează pe tradiţie, Tobit nu este ingenuu, ci înţelege greşelile părinţilor săi, ştiind că a moştenit o istorie coruptă de păcat. Cu toate acestea, nu doreşte să se distanţeze de lucrurile bune din trecut. Nu simte nevoia să spună: „Din fericire, sunt diferit, mai bun sau mai sfânt…”.

De la înaintaşii săi, el învaţă şi practică grija pentru cei morţi, chiar dacă, în vremea aceea, ideea Învierii nu era clară încă. El îi caută şi le oferă o înmormântare demnă, pe baza tradiţiei părinţilor. Din această cauză, va fi persecutat şi va trebui să părăsească Ninive. Când se va reîntoarce la Ninive, Tobit îi va cere fiului să meargă pe străzi şi să vadă dacă cineva poate fi invitat la masă. Dar iată că află un mort! Tobit merge să îl îngroape, însă, prin atingerea unui mort, va deveni impur şi nu va intra în casă să se veselească cu familia sa, pentru că, înainte, trebuie să se purifice. Este obligat să doarmă afară. Aici apare necazul: el va orbi. Fapta bună i-a fost răsplătită cu boală. Vom vedea cum este posibil acest lucru.

1.1. Drama lui Tobit

În prima parte a cărţii, autorul sacru descrie biografia lui Tobit[2]. Tobit se prezintă ca fiind un iudeu credincios care a umblat pe căile „adevărului” şi ale „dreptăţii”[3], respectând întru totul legea lui Moise[4], în ciuda faptului că trăieşte în diaspora, în urma exilului asirian (sec. VIII-VII î.Cr.). Totuşi, fiul care i se naşte primeşte un nume care, aparent, nu reflectă starea de exil şi suferinţă a vieţii bătrânului: Tobiel, adică „Dumnezeu este binele meu”.

Deşi cartea ne prezintă două nume diferite: Tobit (tatăl) şi Tobie (fiul), în manuscrisele dinaintea Vulgatei apare doar un nume. Este vorba de aceeaşi persoană, dar în două ipostaze diferite: tată-fiu sau bătrân-tânăr. Astfel, cele două nume reprezintă cele două feţe ale aceleaşi persoane. Sunt cele două părţi aflate în conflict, ale fiecărui creştin şi ale oricărui îndrăgostit: latura „bătrână”, care doreşte să se protejeze, să fie atentă şi să nu îşi pună în pericol viitorul, şi cea „tânără”, care se dăruieşte cu generozitate, dorind să descopere noul. Cartea lui Tobit ne învaţă că partea tânără este cea aducătoare de mântuire.

Tobit este un om bun şi evlavios. În timpul exilului la Ninive[5], respectă zeciuiala şi sărbătorile, face milostenie şi trăieşte pe baza adevărului şi a respectării poruncilor Domnului. El notează că atunci când religia era liberă, adică în timp ce poporul se afla la Ierusalim şi nu în exil, acesta respecta toate prevederile legilor divine. Uneori şi noi credem că merită să ne implicăm în parohie, în familie sau la locul de muncă, numai dacă totul este perfect şi dacă ceilalţi ne apreciază… Iar dacă nu, atunci ne retragem. Lecturând întreaga carte, vom constata că Tobit nu judecă astfel.

După deportarea în Asiria, în lipsa Templului, mulţi abandonează religia. Asemănarea cu situaţia bisericii noastre după 1948 ne spune ceva? Însă Tobit − şi în exil − continuă să practice poruncile şi să urmeze adevărul, invitându-ne să nu fim creştini doar când ne merge bine…

Astfel, când toţi ceilalţi organizau banchete, el a rămas fidel practicării legii, făcând milostenie şi îngropând morţii[6]. „A se uni cu legea cea desăvârşită”, în limba greacă înseamnă: „a fi aplecat asupra legii”, adică a duce responsabilitatea acesteia pe umerii proprii, a o respecta întru totul. Dacă fariseul era cel care punea greutatea legii pe umerii altora, dar el nu o purta, Tobit, prin respectarea legii, demonstrează că nu este un fariseu.

Omul bun, care urmează legea, se roagă, dă pomană, îngroapă morţii, nu este răsplătit, ci pus la o încercare şi mai mare. Este descoperit şi trimis în exil. Devine atât de sărac, încât trebuie să trăiască din mila altora. Prin urmare, nu mai poate împlini legea, prin facerea de milostenie. Acesta este uneori „premiul” (răsplata) celor buni. Să nu uităm că Domnul nu ne lasă, chiar dacă toţi sunt împotriva noastră: „Fericiţi sunteţi atunci când vă vor persecuta pentru numele Meu…” (Mt. 5, 11). Omul trebuie să înţeleagă faptul că: „Mântuirea, fericirea, viaţa plină… îi vin de la Învierea lui Cristos, nu din faptul că trăieşte în mod cinstit, după dispoziţiile legii”[7].

De ce un om credincios − care respectă legea lui Moise, îşi ajută conaţionalii şi îşi respectă familia − este răsplătit cu exilul? La ce foloseşte să fii credincios, dacă acest lucru nu-ţi garantează fericirea? De fapt, autorul doreşte să-l descrie pe Tobit ca pe un om care nu-şi pierde credinţa, în ciuda vicisitudinilor vieţii. Pe de altă parte, el ne ajută să înţelegem că respectarea sărbătorilor, cinstea, fidelitatea faţă de Dumnezeu şi de aproapele nu reprezintă garanţii suficiente pentru a trăi fericiţi. În al treilea rând, autorul ne spune că omul poate fi credincios şi să-şi construiască o carieră, chiar şi când se află în exil[8].

În locul în care se afla Tobit, poporul băştinaş nu îngropa morţii străinilor, din dispreţ. Totuşi, Tobit, împlinind o poruncă a legii, îşi îngroapă conaţionalii. Acest act de caritate îi va cauza un nou exil. Singura bogăţie care îi rămâne este propria familie. Apoi regele este ucis de fiii săi, iar Tobit se va reîntoarce la Ninive. Prin urmare, schimbările politice îi influenţează cursul vieţii. Tobit trăieşte o viaţă bivalentă: „pe de o parte, el este un sfânt; pe de alta, este un om în luptă continuă cu lumea întreagă, cu alţii, cu conaţionalii săi, evident inferiori lui, în ce priveşte fidelitatea şi comportamentul”[9].

Aparent, în Cartea lui Tobit, respectarea poruncilor conduce la exil, în loc să rezolve greutăţile omului. De fapt, autorul sacru este interesat de modul în care omul drept îşi împlineşte obligaţiile religioase în orice împrejurare a vieţii:

„Iar când m-am întors eu la casa mea − pe timpul regelui Assarhadon − şi mi-au fost daţi înapoi Ana, femeia mea, şi fiul meu, Tobie, în ziua Cincizecimii, sărbătoarea Săptămânilor, s-a pregătit la mine un prânz bun şi m-am aşezat la masă” (Tb. 2, 1).

Se pare că asistăm la o primă soluţionare, căci întristarea, lipsa bucuriei şi asuprirea poporului par a fi îndepărtate. Prin urmare, familia se pregăteşte de sărbătoare, dar fiul Tobie vesteşte tatălui său că a văzut un nou cadavru… Acesta este primul rezultat: fiecare sărbătoare pe pământ este doar o aparenţă. În această „vale”, sărbătorile se schimbă în lacrimi (nu sunt definitive şi nu produc o bucurie deplină în inima omului). Totuşi, finalul primei părţi a cărţii ne va spune că faptele legii dau naştere căsătoriei şi sărbătorile, curajului.

Textul ne arată că, în exil, iudeii erau risipiţi şi incapabili să-şi îngroape morţii. Tobit continuă să îngroape morţii pentru a respecta porunca legii şi pentru a păstra identitatea poporului său, în scopul de a evita distrugerea lui totală. Totuşi, chiar dacă Tobit este un om drept, rămâne întrebarea: ce viitor poate construi pe morminte? El (şi noi) va trebui să înţeleagă că adevărata credinţă nu constă în înmormântări, ci în promovarea vieţii: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii!” (Mt. 8, 22), porunceşte Isus.

Cunoaştem din Evanghelie că unele femei s-au dus la mormântul lui Isus să-I ungă trupul. Era ultima posibilitate de a manifesta milă faţă de acel Isus, care le-a făcut atât de mult bine. Nu-L vor găsi, căci pe Isus nu-L pot răsplăti pentru binele făcut! Acolo era doar îngerul, care le zice: „De ce îl căutaţi pe cel viu printre cei morţi?” (Lc. 24, 5). Mesajul acestor cuvinte este evident: în morminte se află îngerii şi nu trupurile neînsufleţite. Aşa cum Isus nu a fost biruit de moarte, nici Tobie nu va fi învins de problemele sale, dar va înţelege că mântuirea sa este rodul milei şi al grijii lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii.

Ne confruntăm cu încă un paradox: în timpul unei mari sărbători a bucuriei[10], Tobit este lovit de un alt rău, orbirea. De fapt, el pătrunde într-un alt tip de exil: nu mai poate intra în comuniune cu lucrurile din lume. Nu mai reuşeşte să aibă o relaţie bună cu soţia sa, care devine pentru el o povară. Lui Tobit i se dăruieşte o altă companie − cea a îngerului − prin mijlocirea căruia va restabili şi legătura cu Ana, soţia sa.

Când nevasta îl ceartă, el cugetă: „carne din carnea mea… nici ea nu mă înţelege?”. Tobit caută consolare la soţia sa, dar nu găseşte înţelegere[11]. Într-o astfel de viaţă, ce fel de rugăciune este posibilă? Omul poate să creadă că Dumnezeu înşeală… şi atunci are două opţiuni: se îndepărtează de El sau poate să rămână credincios, asemenea lui Tobit.

Orbind, Tobit depinde de munca soţiei. Povestitorului nu-i este frică să-l prezinte pe Tobit cu toate limitele sale: un om orbit trupeşte, care şi-a pierdut încrederea în soţia sa. Refuzând să accepte mielul pe care aceasta îl primise în dar, Tobit refuză să sărbătorească Paştile! Dacă el exagerează în a-şi acuza soţia pe nedrept şi răspunsul ei este pe măsură: îl va certa şi-l va învinui. Totuşi, reacţia Anei îl ajută pe narator să reliefeze problema centrală: la ce i-au folosit lui Tobit toate faptele bune şi credinţa dacă se află în această stare de boală, de conflict şi sărăcie? Se pare că a fost răsplătit în mod contrar faptelor sale bune. În final, în spatele obiecţiilor Anei, stă o acuză adusă Domnului: cum poate să-Şi abandoneze drepţii?

Restul cărţii ne va demonstra că relaţia dintre cei doi soţi este mult mai bună, decât pare în acest moment. Care este exilul la care noi am fost sau suntem supuşi? Ne-au dezamăgit rugăciunile şi respectarea poruncilor? Dacă nu vom spune motivul dezamăgirii noastre (dacă nu vom vorbi cu Dumnezeu), El nu va avea niciun motiv să ne trimită îngerul Său, să ne spună un cuvânt de întărire. Asemenea ucenicilor din Emaus… suntem trişti? Din ce cauză? Domnul se va apropia de noi şi ne va arăta calea, dar nu poate să ne ajute, atât timp cât nu-I vorbim. El nu poate interveni, până când omul va recunoaşte că are probleme… Înaintea Domnului trebuie să vorbim. Dacă nu-I spunem dorinţa noastră, nu vom putea fi ajutaţi.

1.1.1. Principiul solidarităţii

După ce se prezintă, autorul afirmă:

„Eu, Tobit, în toate zilele vieţii mele, am umblat pe căile adevărului şi ale dreptăţii şi am făcut multe binefaceri fraţilor mei şi poporului meu, care venise împreună cu mine la Ninive, în ţara Asiriei” (Tb. 1, 3).

De fapt, până la Tb. 3, 6, povestea este relatată la persoana I singular (eu). Tobit ne arată că este un om care are curajul să vorbească şi să-şi povestească experienţa de viaţă; este un bărbat care a trecut prin multe experienţe, iar acum le împărtăşeşte altora.

Pentru Tobit, „adevărul” este „iniţiativa lui Dumnezeu” (eu, omul, care sunt înaintea Domnului şi ascult cuvintele Sale, ceea ce El îmi propune, adevărul Său). Omul este pus înainte Domnului care îi vorbeşte, îl cheamă, îi spune un mesaj adevărat. Eu, omul, sunt al Domnului şi trebuie să ascult cuvintele Sale. Mai mult, eu, omul, vă pot vorbi despre mine, numai pentru că Dumnezeu a intervenit, a vorbit, mi-a arătat căile dreptăţii. Dumnezeu are un plan cu mine. Acest lucru l-am înţeles numai înaintând în viaţă.

Adevărului Domnului omul răspunde cu „adevărurile” sale limitate şi înfăptuieşte lucruri bune numai în măsura în care umblă pe căile Lui şi arată şi altora bunătatea Sa. „Căile adevărului” sunt căile arătate de Domnul, iar omul, dacă le urmează, înţelege că Dumnezeu este protagonistul (personajul principal, Stăpânul) de care el, o simplă creatură, depinde.

Tobit nu caută vinovaţi pentru starea vieţii sale, ci, mai mult, citează din profeţiile lui Amos, arătând că vorbele Bibliei sunt valabile pentru generaţiile prezente şi viitoare. El este un om bun, dar îşi aminteşte că poporul a fost pedepsit, deoarece bogaţii au profitat de cei săraci. Prin urmare, consideră corectă pedeapsa lui[12]. Deoarece religiozitatea lui Tobit pare excesivă, vecinii lui îl îndeamnă să se gândească mai mult la el însuşi, în loc să se ocupe de îngroparea morţilor. Cei de lângă el sunt convinşi că acest om drept urmăreşte, prin respectarea Legii, să-şi asigure (cumpere) mântuirea. Îi ajută pe alţii, numai pentru că se gândeşte la binele său.

Este ciudat faptul că Tobit este tot mai singur, pentru că a căutat să-L întâlnească pe Dumnezeu şi să-şi ajute fraţii. Această singurătate nu este rar întâlnită la credincioşi. Însă autorul cărţii doreşte să ne arate faptul că sărăcia şi necazurile sunt „locul” în care creştinul poate să-L întâlnească pe Dumnezeu.

Apelând la principiul solidarităţii cu poporul său care, prin păcate, s-a făcut demn de pedeapsă, Tobit recunoaşte că a fost pedepsit de Domnul, pe bună dreptate. Rugăciunea lui − care se naşte din starea tristă (chiar dramatică) în care se află − se schimbă brusc. Respins de toţi şi plin de necazuri, Tobit va cere să moară[13]. Totuşi, el îl binecuvântează pe Domnul şi îi cere iertare pentru infidelităţile sale şi ale poporului[14].

1.1.2.  Un om singur

Observăm că, pe măsură ce el îmbătrâneşte în credinţa părinţilor săi, Tobit se vede tot mai singur. Este o remarcă dureroasă, realizează că este tot mai izolat şi neînţeles, că este exilat nu doar din punct de vedere fizic, departe de Ierusalim, ci şi spiritual. Este lumea sa din trecut, viaţa sa, în care rămâne tot mai singur… O lume despre care nu poate vorbi cu nimeni:

„Mă duceam adesea singur la Ierusalim, de sărbători, ca să împlinesc legea ce îndatorează pe tot Israelul pentru totdeauna. Mă duceam la Ierusalim cu pârgă din roade şi din animale, cu dijmă din vite şi cu prima tunsoare a oilor” (Tb. 1, 6).

Tobit îşi povesteşte istoria la bătrâneţe, dar cuvintele lui par a transmite că dintotdeauna este singur (în greacă – monòtatos − cel mai singur). Iată ce spune el în acest sens:

„Iar o a treia o dădeam orfanilor, văduvelor şi străinilor care locuiesc cu Israeliţii; le-o aduceam ca dar din trei în trei ani. Noi o mâncam, credincioşi în acelaşi timp sfaturilor Deborei, mama tatălui meu, Ananiel, căci eu, după moartea tatălui meu, am rămas orfan” (Tb. 1, 8).

Evidenţiem că Tobit − chiar dacă era orfan şi singur, de la naştere − plătea zeciuiala mult mai mult decât i se cerea. Acest lucru nu-l împiedică să-şi întemeieze o familie şi să se dedice studiului şi practicării cuvântului lui Dumnezeu:

„Ajungând în vârstă bărbătească, mi-am luat de femeie pe Ana, din neamul nostru, şi ea mi-a născut pe Tobie. Şi când am fost dus în robie la Ninive, toţi fraţii mei şi toţi cei de un neam cu mine au mâncat din mâncărurile acelora. Iar eu mi-am păzit sufletul şi n-am mâncat” (Tb. 1, 9-11).

Textul biblic ne informează că Tobit nu face compromisuri şi nici nu-şi trădează crezul, prin schimbarea comportamentului, a mentalităţii, a obişnuinţelor, după moda păgânilor. De fapt, el nu crede că trebuie să fie solidar cu cei din jurul său, pentru a-şi atrage mai uşor favorurile lor, ci alege cu fermitate să respecte Legea lui Dumnezeu. El consideră că solidaritatea cu păgânii este falsă, înşelătoare şi în final… lasă persoanei un mare gol în suflet, un gust teribil de izolare.

Solidaritatea din discotecile noastre creează un tot mai acut sentiment de singurătate, izolare, chiar dacă tinerii sunt împreună şi fac aceleaşi lucruri. Tobit nu se lasă înşelat, nu caută solidaritatea cea falsă (moda umană). El ştie că trebuie să fie fidel învăţăturii pe care părinţii săi au primit-o de la Dumnezeu. El nu se predă, este un om puternic, dar singurătatea îl mistuie. Obişnuit să se îngrijească de cei morţi, pare că el însuşi moare, devenind un mort în viaţă.

1.1.3. Un om care plânge

Tobit ştie că toate necazurile se datorează trădării poporului şi închinării la idoli, amintindu-şi de cuvintele profetului Amos: „Atunci mi-am adus aminte de proorocia lui Amos, care zice: «Prăznuirile voastre se vor preface în jale şi toate cântările voastre, în tânguire». Şi am plâns” (Tb. 2, 6).

Tobit cunoaşte răutatea înaintaşilor şi a contemporanilor săi, dar nu îi condamnă. Este ca şi cum peste ochii săi − care vor orbi − se lasă o ceaţă care nu le permite să vadă. Orbirea sa nu este o simplă boală organică, ci reflectă singurătatea sa, cauzată de faptul că priveşte mereu în urmă, dorind cu încăpăţânare să apere un trecut pe care nu îl mai înţelege, căci nu mai pricepe sensul celor întâmplate. Vrea să înţeleagă, dar nu poate. Astfel, devine tot mai singur, lipsit de ajutor, abandonat de toţi, chiar şi de cei apropiaţi lui:

„Şi am plâns. Iar dacă a asfinţit soarele, m-am dus şi, săpând o groapă, l-am îngropat. Vecinii însă râdeau de mine şi ziceau: «Tot nu se teme că va fi ucis pentru fapta asta; a mai fost fugar şi iată iar se apucă de îngropat morţii». Şi chiar în noaptea aceea, după ce m-am întors de la înmormântare, fiind necurat, m-am culcat să dorm afară lângă zidul curţii, cu faţa descoperită” (Tb. 2, 7-9).

Vecinii săi râd de el, îl desconsideră şi chiar îl suspectează că ar fi păcătuit grav. Cei faţă de care el simte o mare responsabilitate şi cărora doreşte să le fie exemplu, îl resping. Cu Isus s-a întâmplat la fel. În familii se întâlneşte aceeaşi situaţie… Tobit se simte respins, contestat, persecutat. Nu este o persecuţie fizică, ci starea unei persoane care încontinuu este contestată, luată în derâdere, insultată, poate doar cu privirea sau cu vorbe urâte. El nu înţelege de ce lucrurile merg astfel şi plânge mereu. Ochii lui slăbesc tot mai mult, până când nu mai vede:

„Şi n-am băgat de seamă că pe zid erau vrăbii. Şi pe când stam cu ochii deschişi, vrăbiile au lăsat de sus necurăţie în ochii mei şi am făcut albeaţă. Şi m-am dus eu la doctori, pentru îngrijire. Ei mi-au uns ochii cu o alifie, dar am rămas orb. Fraţii au rămas adânc întristaţi de aceasta. Ahiacar a purtat grijă de întreţinerea mea timp de doi ani, înainte de a pleca la Elimaida” (Tb. 2, 10).

Cei „adânc întristaţi” sunt cei care l-au vizitat odată, au aflat câte a pătimit, dar apoi l-au abandonat, lăsându-l tot mai singur. El i-a îngrijit pe toţi, iar acum aproape toţi îl părăsesc. Mai întâi l-au contestat, acum refuză să îl îngrijească şi îl abandonează.

1.1.4. Un om sărac

Devenind orb, Tobit sărăceşte. Nu mai poate lucra şi viaţa lui se adânceşte tot mai mult în mizerie:

„Şi atunci Ana, femeia mea, a luat de lucru, ca muncitoare, să toarcă lână şi să ţeasă pânză. Ea ducea lucrul făcut şi i se plătea; şi o dată, peste plată, a primit ca dar un ied, pentru mâncare. Şi venind acasă, iedul a început să zbiere; şi eu am întrebat pe femeie: «De unde este iedul acesta»”?       (Tb. 2, 11-12).

„Behăitul” iedului poate semnifica dorinţa lui de a comunica cu Tobit, cel abandonat de toţi. Dar Tobit, datorită orbirii sale, devine un om tot mai rigid:

„«Nu cumva este de furat? Dă-l stăpânului lui, căci nu se cuvine să mâncăm de furat». Atunci ea mi-a răspuns: «Mi-a fost dăruit peste plată». Şi eu n-am crezut-o şi i-am zis să-l dea stăpânului şi m-am înroşit înaintea ei” (Tb. 2, 13b-14a).

Bănuindu-şi soţia de furt, Tobit greşeşte. Iedul este un dar! Atât de mult s-a închis în sine, încât nu numai că nu concepe că cineva mai poate să dăruiască ceva gratis, ci el însuşi nu mai este dispus să primească ceva în dar. Este un om credincios care-şi schimbă judecata într-una nedreaptă, inflexibilă. În acest moment, soţia sa îl contestă: „Ea însă mi-a răspuns: «Unde-ţi sunt milosteniile şi faptele tale cele bune? Toată lumea ştie ce ţi-au adus»” (Tb. 2, 14b). Prin aceste vorbe, soţia îi spune că şi-a ratat întreaga viaţă. Mai singur de atât, săracul Tobit nu putea fi. Nu numai vecinii, dar şi soţia sa îl critică.

Bărbatul recunoaşte că a greşit, dar nu din punct de vedere al observaţiilor pe care i le-a adresat soţia sa, ci pentru că s-a izolat şi astfel, inima i s-a împietrit. Acesta este momentul în care Tobit se roagă, cerându-i Domnului să moară, decât să trăiască în situaţia în care se află:

„Şi cu sufletul adânc întristat, am suspinat, am plâns şi m-am rugat cu durere, zicând: «Drept eşti Tu, Doamne şi toate lucrurile Tale sunt drepte şi căile Tale sunt milă şi adevăr şi Tu eşti judecătorul lumii! Adu-ţi aminte de mine şi caută spre mine şi nu mă pedepsi pentru păcatele mele şi pentru greşelile mele şi ale părinţilor mei. Căci noi am păcătuit înaintea Ta! Şi am călcat poruncile Tale şi Tu ne-ai dat spre jaf, la robie şi la moarte, ca să fim pildă de batjocură şi de ocară la toate popoarele printre care Tu ne-ai risipit! Şi acum toate hotărârile Tale sunt drepte, când Tu faci cu mine după păcatele mele şi după păcatele părinţilor mei, pentru că n-am împlinit poruncile Tale şi n-am umblat întru adevăr înaintea Ta. Fă deci cu mine, ceea ce binevoieşti! Porunceşte să mi se ia sufletul, ca să mă desfac şi să mă întorc în pământ, fiindcă mi-e mai bine să mor decât să trăiesc, căci mi s-au făcut învinuiri nedrepte şi sunt cumplit de amărât! Porunceşte să fiu scăpat de această povară în locaşul de veci şi nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine!»” (Tb. 3, 1-6).

Este rugăciunea omului care vede „moartea” ca fiind singura cale de ieşire din impas. Este omul pios, încrezător în Domnul, dar care se roagă să moară… Ce fel de rugăciune este aceasta? El este orb şi, pentru că nu mai vede lumina, este deja mort. Suportă starea sa, dar nu mai înţelege nimic. Nu mai recunoaşte prezenţa şi puterea lui Dumnezeu în viaţa sa. Singura soluţie este moartea.

Prin rugăciune, omul poate privi şi interpreta faptele vieţii sale la lumina credinţei şi speranţei în Dumnezeu. Numai rugându-se, Tobit înţelege sensul corect (divin) al evenimentelor întâmplate. El ne învaţă că rugăciunea înseamnă atât recunoaşterea prezenţei divine, cât şi mărturisirea păcatelor omului. El ne spune că rugăciunea omului trebuie să se nască din situaţia concretă pe care o trăieşte. El face o rugăciune bună când îl binecuvântează pe Domnul şi îşi recunoaşte păcatele, şi o rugăciune greşită, atunci când cere să moară. Dumnezeu îl va „asculta”, pentru că el este sincer.

Tobit recunoaşte că Dumnezeu este drept[15]. Chiar şi acum când este disperat, el nu reuşeşte să-I spună Domnului că nu mai crede în El, însă cere să moară… Şi noi vrem să credem că Dumnezeu este milă şi viaţă. Dorim să avem pe cineva care ne poate ajuta oricând. Şi Tobit face la fel. Nu dă vina pe Domnul, ci pe păcatele sale[16]. Vrea să moară, pentru că a fost jignit de soţia sa…

1.2. Drama Sarei

În timp ce Tobit se roagă astfel, aproape brusc, intră în scenă Sara, care locuia la Ecbatana (tot în exil), la aproape 600 km de Ninive. Părinţii săi sunt Raguel − „prietenul lui Dumnezeu” şi Edna − care aminteşte de Grădina Edenului. Ea nu-şi putea împlini viaţa, pentru că înainte de nuntă, şapte logodnici i-au murit. Acuzată de către servitoarea sa de moartea celor şapte bărbaţi, asemenea lui Tobit, Sara se roagă să moară[17]. Este singura dată când ea vorbeşte. Va mai pronunţa un „Amin”, împreună cu Tobie, la sfârşitul rugăciunilor, în noaptea nunţii.

Dacă Sara − femeia lui Avram − era sterilă, această Sara nici măcar nu este în stare să se mărite, din cauza unui diavol, Asmodeu, „distrugătorul”[18]. Sara şi familia sa nu sunt conştiente de acţiunea diavolului. Autorul ne-o dezvăluie numai nouă, cititorilor[19]. Sara nu-I mărturiseşte Creatorului problema sa, ci, cu impulsivitatea tipică tinerilor, îi cere direct să moară… Mai rămâne o şansă, ca Domnul să intervină şi să o salveze.

Dacă Tobit a rămas cu trecutul său, Sara nu numai că nu are un trecut, dar nu are nici viitor. Ea va fi salvată pentru că se roagă. Rugăciunea nu este o formulă magică, prin care omul obţine de la Dumnezeu tot ceea ce vrea. Rugăciunea este, înainte de toate, capacitatea de a ne încredinţa Domnului, de a pune viaţa noastră în mâinile Lui. Istoria cuplului Tobie-Sara se naşte dintr-o rugăciune imperfectă − dar sinceră − a Sarei, care încă nu pierduse întreaga sa speranţă.

Vieţile lui Tobit (de-a îngropa morţii, de-a face milostenie) şi a Sarei (de-a se căsători) sunt blocate, dar nu sunt împiedicate rugăciunile lor. Rugăciunile şi intervenţia îngerului trimis de Dumnezeu îi va ajuta. Aici se cuvine să ne întrebăm: ce rol ocupă rugăciunea în viaţa noastră de credinţă? Ne rugăm în familie?

Rugăciunile lor sunt primite… Ne-am aştepta ca, în următorul capitol, amândoi să moară. Dar faptul că rugăciunile lor sunt ascultate, înseamnă că nu sunt pierdute. Îndrăgostiţii ştiu că vorbele partenerului, oricare ar fi, nu se uită niciodată. Atunci când cel iubit suferă, partenerul său nu găseşte cuvintele potrivite pentru a-l consola, ci se blochează. Asta nu înseamnă că vorbele celui care suferă se pierd. Dumnezeu primeşte, aude rugăciunile lor − dorinţa lor de moarte − dar nu le împlineşte.

În acel moment, Rafael este trimis lui Tobit şi Sarei, care cereau să moară. Nu ştim dacă au fost sinceri când au cerut să moară. Ceea ce constatăm însă este faptul că istoria lor adevărată o vor realiza cu ajutorul lui Rafael. Trebuie să ştim că „disperările”, greutăţile, necazurile noastre nu se pierd, deoarece un înger este trimis să ne vindece! Rafael face două lucruri: le pune la încercare credinţa şi îi vindecă.

Notăm un aspect legat de Tobit şi Sara: „bătrânul este un om inutil, dar femeia este distrugătoare; Tobit îngroapă morţii, dar Sara omoară”[20]. Acest lucru ne spune că a asculta întru totul de lege poate să ne facă să devenim sterili (să nu avem profit), dar ne fereşte să facem rău (de exemplu, crimă), în mod voluntar. Fără lege (asemenea Sarei, care fiind femeie, nu avea acces la studiul legii) nimeni nu ne poate împiedica să facem păcatele cele mai grave…

„Acesta este motivul fundamental pentru care trebuie să fim în interiorul Bisericii: putem crede în Dumnezeu şi în afara Bisericii, dar în afara ei suntem mult mai expuşi riscului de a face răul şi ne avem doar pe noi ca şi criteriu de discernământ… Cei slabi şi săraci aleg să fie în Biserică pentru că au nevoie de o mamă care să le limiteze posibilele rele… Acesta este singurul motiv serios pentru a aparţine Bisericii”[21].

1.2.1. Dumnezeu intervine în favoarea lui Tobit şi a Sarei

Povestitorul doreşte ca atenţia cititorului să se îndrepte asupra modului de a acţiona al lui Dumnezeu şi asupra reacţiilor personajelor. Acestea nu ştiu că Domnul intervine prin intermediul lui Rafael, unul dintre cei şapte îngeri aflaţi în slujba Sa, mediatori între Creator şi oameni, ajutând drepţii, care se află în dificultate sau în necaz. Înger − în sens biblic − înseamnă trimis, mesager, mediator între Dumnezeu şi fiii Săi. Îngerul este o prezenţă delicată şi discretă, care nu forţează niciodată libertatea protagoniştilor umani. Creatorul intervine, pentru că ascultă rugăciunile săracilor, chiar în clipa în care sunt rostite, dorind să îi salveze! Rugăciunea ne spune că oamenii cred în intervenţia lui Dumnezeu, în istoria vieţii lor.

Dacă Tobit priveşte în trecut cu dorinţa de a-l păstra şi apăra, Sara se uită la viitor. Problema ei este cea a unei tinere în aşteptarea soţului. Ea vrea să aibă copii pentru a continua descendenţa familiei sale. Dacă Tobit este orb şi nu mai reuşeşte să vadă acest trecut, faţă de care a rămas credincios, Sara, chiar dacă „vede”, nu reuşeşte să întrezărească un viitor credibil pentru ea. Dincolo de faptul procreării, ea se întreabă dacă se poate proiecta un viitor către care merită să-şi îndrepte viaţa? Există sau nu un viitor pentru om, pentru familie? Totul pare să contrazică posibilitatea întemeierii unei familii: a avut şapte logodnici şi nu a putut să se căsătorească cu niciunul. Prin urmare, este o femeie tânără, dar lipsită de viitor! Familia tatălui său „se va termina” cu ea.

Tobit se închide în sine, nedumerit: nu îşi mai recunoaşte identitatea. În acelaşi timp, Sara este tânără şi, privind spre viitor, este dispusă − pentru a-şi salva poporul − să-şi renege identitatea:

„Tot în ziua aceea s-a întâmplat ca şi Sara, fiica lui Raguel din Ecbatana Mediei, să sufere ocări de la una din slujnicele tatălui său, pentru că ea fusese măritată după şapte bărbaţi. Şi Asmodeu, duhul cel rău, îi ucisese înainte de a trăi ea cu ei! Şi-i zicea slujnica: «Da, tu eşti cea care ţi-ai ucis bărbaţii? Căci, iată, ai fost dată în căsătorie la şapte şi n-ai avut noroc de nici unul! Dacă bărbaţii tăi au murit, nu trebuie să ne pedepsiţi pe noi. Du-te şi tu după ei, ca să nu vedem de la tine fiu sau fiică niciodată!»” (Tb. 3, 6-9).

În urma insultelor slujnicei, Sara este disperată şi consideră că singura soluţie este sinuciderea. Dar, gândind mai bine, îşi schimbă ideile, pentru că intuieşte răul pe care l-ar pricinui părinţilor săi. În această clipă înalţă ochii la cer şi-L binecuvântează pe Dumnezeu, cerându-I să o ia de pe pământ. Povestindu-şi necazul ei Domnului, se întâlneşte cu El:

„Şi nu mi-am necinstit numele, nici numele tatălui meu în pământul robiei mele. Sunt singură la tatăl meu, el n-are alt copil ca să-l moştenească, nici frate pe lângă el, nici rudă, pentru care să fiu păstrată spre a-i fi soţie. Până acum am pierdut şapte bărbaţi. De ce aş mai trăi? Iar dacă Tu nu binevoieşti să faci să mor, atunci binevoieşte a căuta spre mine şi a mă milui, ca să nu mai aud ocări!” (Tb. 3, 15).

Sara nu se predă şi în acel moment, rugăciunea ei, precum şi cea a lui Tobit, a fost ascultată: „Şi a fost auzită rugăciunea amândurora înaintea măririi marelui Dumnezeu” (Tb. 3, 16), însă Domnul nu le împlineşte dorinţa, ci îi salvează, trimiţând pe îngerul Rafael să îi vindece de slăbiciunile lor[22]. Prin urmare, aceşti doi oameni sunt mari pentru că Dumnezeu a intervenit. Domnul i-a dat posibilitatea lui Tobit să vadă lumina Sa, iar pe Sara a eliberat-o de demonul cel rău:

„Şi Rafael a fost trimis să-i vindece pe amândoi: să ridice albeaţa lui Tobit, ca să vadă cu ochii săi lumina lui Dumnezeu şi să dea pe Sara, fiica lui Raguel, de soţie lui Tobie, fiul lui Tobit, legând pe Asmodeu, duhul cel rău; căci Tobie era menit s-o moştenească. Şi în acelaşi timp Tobit, după întoarcere, a intrat în casa sa, iar Sara, fiica lui Raguel, s-a coborât din foişorul său”   (Tb. 3, 17).

Tobit şi Sara au în comun faptul că cer să moară. Rugăciunea lor este greşită, dar este rugăciunea care izvorăşte din inima chinuită şi supărată, a celor părăsiţi şi neputincioşi. Este rugăciunea celor care nu se simt bine, a celor săraci, jigniţi şi umiliţi. Dumnezeu ascultă strigătul, plângerea, protestul acestor oameni disperaţi; este o rugăciune adevărată, chiar dacă nu este formulată în cuvintele potrivite. Fără îndoială, Dumnezeu ascultă toate rugăciunile. De fapt, textul biblic subliniază comuniunea dintre oamenii întristaţi. Rugăciunile celor care se simt rău în lume se unesc. Săracii sunt legaţi între ei, chiar dacă sunt diferiţi şi departe unii de alţii… iar Domnul îi ascultă.

La sfârşitul capitolului al treilea, natura umană a spus totul. Acum Dumnezeu intervine, pentru că omul nu găseşte o altă soluţie decât să-şi dorească moartea. Trimiţându-l pe îngerul său, Rafael, Domnul uneşte vieţile amare ale celor necăjiţi, umiliţi şi săraci, vindecându-i. Plânsul celor învinşi a ajuns la Domnul. Strigătul şi viaţa noastră deznădăjduită sunt înaintea Lui. Noi îi aparţinem lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când nu ştim să ne rugăm cum trebuie, Domnul ne ascultă şi acţionează. Istoriilor, aparent ratate, ale celor doi, Dumnezeu ştie să le dea un sens, să le împlinească şi să le realizeze. El ne transformă viaţa în împlinire.

1.3. Tobit şi Tobie

Conştientizând că a cerut să moară, Tobit îşi aminteşte de împrumutul pe care îl făcuse. Îl cheamă de îndată pe fiul său, îl înştiinţează şi îl trimite să recupereze suma de bani. Tobit este un om serios, care nu doreşte să-şi păgubească familia. Nu vrea să-şi lase soţia şi copilul în sărăcie şi imediat îi lasă fiului său, „testamentul”[23]. Întregul său discurs se referă la Dumnezeu şi doar în ultimul rând la bani. Oare noi nu îi dedicăm lui Dumnezeu „un singur rând”, dar tot restul vieţii banilor?

Tobit îi spune fiului să-l îngroape cu demnitate şi să-şi aducă aminte zilnic de Domnul. Rugăciunea nu este o activitate a minţii, ci a inimii, a centrului întregii noastre persoane. În chip opus, a uita de Domnul înseamnă a-L alunga din inima şi din viaţa noastră. Bătrânul tată îi aminteşte fiului său că, în cazul în care va fi „drept” şi „cinstit”, va reuşi în viaţă:

„Adu-ţi aminte în toate zilele, fiule, de Domnul Dumnezeul nostru şi să nu doreşti a greşi şi a călca poruncile Lui. Să faci fapte bune, în toate zilele vieţii tale, şi să nu umbli pe căile nedreptăţii. Căci dacă tu lucrezi întru adevăr, vei izbuti în toate lucrările tale, ca toţi cei ce umblă după adevăr! Dă pomană şi nu-ţi întoarce faţa de către cel sărac. Astfel, nici Dumnezeu nu-şi va întoarce faţa de către tine” (Tb. 4, 5-7).

Aceste cuvinte le rosteşte un om care a căutat mereu dreptatea, dar care apoi a cerut să moară, datorită „falimentului” vieţii sale. Observăm că Tobit îi recomandă fiului să se comporte într-un mod care lui nu i-a adus succes! Faptul că a respectat normele religioase l-a aruncat în mizeria şi nefericirea în care se află. În ciuda acestui fapt, bătrânul tată este convins că stilul său de viaţă este cel bun, de faptul că el are dreptate. Tobit încă nu pricepe că nu este îndeajuns respectarea legii lui Dumnezeu pentru a fi fericit.

În privinţa călătoriei, Tobit îi dă sfaturi strict legate de o bună educaţie, nu neapărat religioase. Călătoria nu este o obligaţie religioasă, ci personală, în urma căreia experienţele acumulate conduc la maturizare şi la accentuarea simţului responsabilităţii… Ultima povaţă este aceea de a nu se îmbăta.

Chiar dacă a cerut să moară, Tobit binecuvântează viaţa, pe care a transmis-o fiului şi îl asigură că va reuşi în viaţă, dacă va respecta poruncile Domnului[24]. De fapt, în ciuda problemelor sale, nu îşi pierde încrederea în ajutorul Domnului. Deşi trece printr-o perioadă de încercări grele, bătrânul tată ştie să-şi încurajeze fiul! Ca părinţi, când lucrurile nu merg bine, îi încurajăm pe ceilalţi membri ai familiei sau îi sufocăm cu preocupările şi problemele noastre? Ştim să binecuvântăm şi atunci când ne merge rău?

1.3.1. Plecarea lui Tobie

Considerăm de cuviinţă să redăm o parte însemnată din testamentul pe care bătrânul tată îl lasă lui Tobie:

„Păzeşte-te, fiule, de orice desfrânare! Să-ţi iei femeie din seminţia tatălui tău şi să nu-ţi iei femeie străină, căci noi suntem fii de proroci. Părinţii noştri din vechime sunt Noe, Avraam, Isaac şi Iacov. Adu-ţi aminte, fiule, că ei cu toţii şi-au luat femei din mijlocul fraţilor lor şi au fost binecuvântaţi în fiii lor şi urmaşii lor vor moşteni pământul. Aşadar, fiule, să iubeşti pe fraţii tăi şi să nu te mândreşti în inima ta faţă de fraţii tăi şi faţă de fiii şi fiicele poporului tău, încât să nu-ţi iei femeie de la ei, pentru că din mândrie izvorăşte pieire şi mare neorânduire, iar din lene, sărăcie şi lipsă mare, căci lenea este mama foamei. Plata celor care lucrează pentru tine nu o amâna pe mâine, ci dă-le-o îndată, căci şi ţie ţi se va răsplăti, de vei sluji lui Dumnezeu. Ia seama, fiul meu, în toate lucrările tale şi fii bine crescut în toată purtarea ta! Ceea ce urăşti tu însuţi, aceea nimănui să nu faci. Vin până la îmbătare să nu bei şi beţia să nu călătorească cu tine pe cale! Dă celui flămând din pâinea ta şi celui gol din hainele tale. Din toate câte ai din belşug, fă milostenie şi să nu-i pară rău ochiului tău când vei face milostenie! Fii darnic cu pâinea şi cu vinul tău la mormântul celor drepţi, dar păcătoşilor să nu dai! De la tot înţeleptul să ceri sfat şi sfatul folositor să nu-l dispreţuieşti. Binecuvântează pe Domnul Dumnezeu în tot timpul şi cere de la El să călăuzească căile tale şi ca toate gândurile tale să izbândească, căci înţelepciunea nu este dată la tot neamul şi Domnul dă tot binele şi pe cine voieşte îl ridică sau îl coboară până în adâncul locaşului morţilor. Ţine minte deci, fiule, poruncile mele şi să nu se şteargă ele din inima ta” (Tb. 4, 12-19).

Începând cu al patrulea capitol, vom cunoaşte protagonistul este Tobie. Prin el i se va restitui vederea lui Tobit şi i se va deschide o speranţă pentru viitor, Sarei.

Tobit îi dă sfaturi preţioase fiului său, înainte să plece la drum. Prin vorbele sale, el ne arată că pentru un iudeu bătrân, importante sunt două lucruri: banii şi Dumnezeu, care este adevărata sa bogăţie[25]. A se căsători cu femei din acelaşi trib era o necesitate religioasă şi economică: numai o femeie din poporul lui Israel putea garanta imunitatea în faţa pericolului idolatriei[26]; bunurile materiale nu se risipeau printre străini, ci rămâneau în interiorul familiei.

Primind sfaturile tatălui său, tânărul doreşte să transmită un mesaj clar inclusiv adolescenţilor din zilele noastre: „Înainte de a începe să meargă pe calea care va face din el un adult, tânărul Tobie trebuie să-şi accepte trecutul şi valorile familiei sale şi cu aceste valori să pornească”[27]. Bătrânul Tobit îi transmite fiului tradiţiile familiei sale. Nimeni nu poate să escaladeze cu succes un drum nou, dacă se desprinde complet de rădăcinile familiei.

Călătoria lui Tobie va uni vieţile ce păreau destinate pierzaniei. Dacă, iniţial, el pleacă cu scopul să recupereze banii împrumutaţi[28], vom vedea că obiectivul principal al călătoriei este căsătoria. Astfel, tânărul va împlini obiective mult mai importante decât recuperarea banilor. Independent de motivaţie, este importantă decizia lui de a porni la drum. Pelerinajul său înseamnă o despărţire, chiar dacă reflectă ascultarea dorinţei tatălui său. Acest lucru este necesar pentru ca el să se maturizeze. Tânărul se desparte de casa în care a crescut. Din copil devine adult, înfruntând căi necunoscute. Iată un om care înfruntă viaţa şi lumea: începe să trăiască! Clipa în care părăseşte casa părinţilor săi coincide cu ziua în care el iese la lumină. Totuşi, vom vedea că şi Tobie va merge pe urmele tatălui său, în ceea ce priveşte respectarea tradiţiei părinţilor săi.

Un om nu trăieşte cu adevărat, până când înfruntă experienţa despărţirii, la care a fost îndemnat de tatăl său. Este clipa în care începe rezolvarea problemelor lui Tobit şi ale Sarei. De la Tobie putem învăţa că îi putem ajuta mult pe cei din jurul nostru, în măsura în care avem curajul să facem ceea ce trebuie.

Am putut constata faptul că întreg capitolul patru redă sfaturile lui Tobit către fiul său, înainte de plecare: compania trecutului[29]; deschiderea în prezent faţă de comunicarea cu toate creaturile[30]; căutarea miresei[31]. Tobit nu-şi abandonează fiul, ci îi dăruieşte înţelepciunea (experienţa) sa de viaţă, bogăţia familiei sale. Când fiul iese din casă, nu trebuie să uite obiceiurile familiei sale, valorile şi credinţa, care îi vor facilita depăşirea tuturor încercărilor acestei călătorii dificile.

1.3.2. Pomana

Prin îndemnul repetat, adresat de Tobit fiului său: „să faci binele!”, autorul sacru doreşte să ne îndemne să credem în cuvântul Domnului şi să respectăm poruncile Sale: prin rugăciune, milostenie şi post. De fapt, pentru a putea duce la bun sfârşit călătoria sa, Tobie trebuie să înveţe să facă milostenie (în ebraică, şedaca se traduce prin dreptate şi milostenie).

Milostenia se referă la raportul omului cu aproapele. Ea are trei efecte bune: mântuirea de moarte, o viaţă lungă şi liniştită şi iertarea păcatelor[32]. Pomana este deschiderea sufletului omului faţă de nevoile altora pe baza gratuităţii, fapt ce-i schimbă inima. Pomana nu înseamnă doar că cel înstărit îi ajută pe cei mai săraci, ci că omul îl recunoaşte pe aproapele ca pe un egal al său care este pelerin pe pământ, ca şi el. Pomana este ataşamentul milos al omului care îi consideră pe fraţii săi ca fiind oameni creaţi de Domnul, călători pe acest pământ şi îndreptaţi către viaţa veşnică. Şi ei au de parcurs drumul lor, asemenea nouă.

Prin milostenie, omul recunoaşte că ceilalţi sunt asemenea lui: au nevoie de ospitalitate, de înţelegere şi de pomană. Cel care înţelege că depinde şi el de ajutorul celorlalţi, este capabil să-i ajute, la rândul lui, pe cei pe care îi întâlneşte. Acesta este unul dintre cele mai importante sfaturi pe care bătrânul Tobit le dă fiului său. Pomana este una dintre caracteristicile Bisericii misionare a lui Cristos, care se extinde până la marginile pământului. Tobie ne învaţă că pomana este specifică pelerinilor. Cei care au rămas acasă, care n-au învăţat să se descurce singuri şi se gândesc doar la bunăstarea lor sunt mai puţin capabili să facă pomană. Dacă cineva nu s-a aflat într-o mare nevoie de ajutor, nu poate şti ce înseamnă pomana. Acum, când Tobie este un pelerin care cere să fie ajutat, ospătat şi hrănit de-a lungul călătoriei sale, pricepe valoarea milosteniei şi o poate oferi, la rândul lui, altora.

Postul priveşte raportul omului cu sine: omul învaţă să nu fie sclavul mâncării, al averii, pentru a trăi dăruirea de sine, esenţialitatea. Îngerul cere să ne rugăm, binecuvântându-L pe Domnul în public, în faţa poporului. Nu trebuie să ne fie ruşine să ne rugăm în familii. Aceasta este misiunea creştinului: să facă cunoscută lauda lui Dumnezeu lumii întregi!

1.3.3. Căsătoria cu Sara

Scopul principal al călătoriei lui Tobie este căutarea unei viitoare soţii. Vom constata că el nu va găsi doar o soţie, ci împlinirea vieţii sale, maturizarea sa, deoarece în drumul său se va întâlni cu toate creaturile pământului, cu misterele universului. Soţia lui va reprezenta pentru el puntea de legătură cu întregul univers. Prin ea şi împreună cu ea va descoperi tainele iubirii.

O valoare importantă pe care bătrânul tată o transmite tânărului Tobie este familia. Dincolo de a-şi căsători fiul cu o femeie din tribul său, Tobit doreşte ca pruncul său să formeze o familie solidă, pe urmele lui Noe, adică ducând mai departe proiectul Domnului, pentru om[33]. Nu trebuie să neglijăm legătura dintre „căsătorie” şi statutul de „fii ai profeţilor”:

„Acest lucru înseamnă: căsătoria este lăsată ca un fel de misiune (carismă profetică), deoarece în familie, se realizează promisiunile făcute de Dumnezeu oamenilor, iar familia este chemată să trăiască şi să vestească aceste promisiuni oamenilor. Familia este o profeţie vie înaintea întregii omeniri”[34].

Sunt mulţi creştini care cugetă eronat, că credinţa lor în providenţa lui Dumnezeu trebuie coroborată (îmbinată) cu preocupările pentru câştig, pentru profit. Pe de altă parte, când totul pare pierdut, amintirea banilor îl pune în mişcare pe Tobit, spre istoria mântuirii, iar el va descoperi că valorile esenţiale în viaţa unui om sunt iubirea şi familia.

Autorul sacru doreşte să ne transmită un fapt: tânărul ascultă, acceptă şi împlineşte sfaturile tatălui său, dar va trebui să se despartă de acesta şi să trăiască autonom, independent şi în plină libertate! El îşi va găsi calea în viaţă, nu datorită sfaturilor tatălui, ci datorită intervenţiei îngerului!

De prea multe ori suntem buni sfătuitori, asemenea bătrânului Tobit, dar lumea de astăzi, ne aminteşte Papa Paul al VI-lea în Evangelii nuntiandi, nu are nevoie de învăţători, ci de martori (exemple vii de viaţă). Aici se ridică întrebarea: ce exemplu de cinste, de iubire şi de religiozitate dau eu celor din familia mea? Familia şi Biserica trebuie să-i îndrume pe oameni să-şi afle adevărata libertate, aşa cum face Rafael! Căsătorindu-te, vei descoperi tot ceea ce este uman. Căsătoria îţi oferă o nouă perspectivă asupra umanităţii. Lumea va deveni pentru tine o realitate familială. Toată viaţa ta trebuie să se desfăşoare − de aici înainte − în funcţie de necesităţile familiei. Acesta este un mesaj esenţial rezultat din textul biblic.

Călătoria lui Tobie va fi împlinită de Mesia, care vine în lume să unească cu Sine − printr-un pact veşnic − întreaga umanitate. Sara este simbolul omenirii, care îşi aşteaptă Mirele să o iubească şi să o conducă la casa Tatălui.

Note:

[1] Cf. Tb. 1, 3-22.

[2] Cf. Tb. 1,3-3,6.

[3] Cf. Tb. 1, 3.

[4] Cf. Tb. 1, 6-8.

[5] Cf. Tb. 1, 4-16.

[6] Iată ce ne spune apostolul Iacob, în acest sens: „Dar faceţi-vă împlinitori ai legii, nu numai ascultătorii ei, amăgindu-vă pe voi înşivă. Căci dacă cineva ascultă legea şi nu o împlineşte, seamănă cu omul care priveşte în oglindă faţa firii sale; s-a privit pe sine şi s-a dus şi îndată a uitat ce fel era. Cine s-a uitat, însă, de aproape în legea cea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în ea, făcându-se nu ascultător care uită, ci împlinitor al poruncilor, acela fericit va fi în lucrarea sa” (Ia. 1, 22-25).

[7] S. Morra, La storia di Tobia, Roma, p.19.

[8] Cf. Tb. 1, 11-12.

[9] L. Mazzinghi, Tobia: il cammino della coppia, Comunità di Bose, p. 42.

[10] Pentecoste – Rusaliile − una dintre cele trei mari sărbători ale lui Israel, la 50 de zile după Paşti, coincidea cu recoltarea. Din punct de vedere religios, aminteşte de primirea Legii.

[11] Dacă unii autori accentuează faptul că Tobit este neînţeles până şi de soţia sa atunci când îi este greu, alţii evidenţiază rolul pozitiv al Anei în interiorul familiei: „Pentru Tobie este preţioasă mama sa Ana: tăcută şi liniştită în momentele abundenţei; capabilă să-şi afle de lucru în clipele dramatice ale sărăciei”, G. Gillini, M. Zattoni, G. Michelini, La lotta tra il demone e l’angelo. Come Tobia e Sara diventano coppia, Milano, p. 86.

[12] Cf. Tb. 2, 4-8.

[13] La greu, şi alţi oameni au cerut Domnului să moară: Moise (cf. Num. 11, 15); Ilie (cf. 1Re. 19, 4); Iona (cf. Iona 4, 3.8).

[14] Cf. Tb. 3, 1-6.

[15] Cf. Tb. 3, 1.

[16] Cf. Tb. 3, 2-6.

[17] Cf. Tb. 3, 5-17.

[18] O explicaţie exhaustivă a rolului lui Asmodeu ne este oferită de către un grup de autori occidentali, cf. G. Gillini, M. Zattoni, G. Michelini, La lotta tra il demone e l’angelo. Come Tobia e Sara diventano coppia, pp. 79-82.124-126.

[19] Cf. Tb. 3, 7-15.

[20] S. Morra, La storia di Tobia, p. 28.

[21] S. Morra, La storia di Tobia, p. 29.

[22] Soluţiile Domnului sunt diferite de ale noastre: Tobit va fi salvat nu de „respectarea legii”, ci de fiul său, Tobie. La fel şi Sara îşi va rezolva problema, prin căsătoria cu Tobie.

[23] Cf. Tb. 4, 3-20.

[24] Cf. Tb. 3, 20.

[25] Cf. Tb. 4, 1-21.

[26] Cf. Deut. 7, 3-4.

[27] L. Mazzinghi, Tobia: il cammino della coppia, p. 77.

[28] Scopul „practic” al călătoriei este recuperarea celor zece talanţi de argint de la Gabael.

[29] Cf. Tb. 4, 3-6.18-19.

[30] Cf. Tb. 4, 7-11.14-17.

[31] Cf. Tb. 4, 12-13.

[32] Cf. 1Pt. 4, 8.

[33] Cf. Gen. 9, 1-7.

[34] L. Mazzinghi, Tobia: il cammino della coppia, p. 78.